Integralism

Integralismul este o orientare în cadrul constructivismului românesc. Aderând la principiile mişcării constructiviste, integralismul le accentuează pe unele şi le aplică într-o manieră mai consecventă. Denumirea vine de la titlul revistei „Integral” (1925-1928). Îndeosebi prin Ilarie Voronca, spiritus rector al tuturor periodicelor de avangardă apărute după „Contimporanul” şi înainte de „unu”, dar şi prin alţi colaboratori ai acestora, publicaţia reia ideile directoare din „75 HP” şi „Punct”. Noua revistă consideră că invarianta acelor idei este principiul integrării artelor în ansamblul civilizaţiei epocii.

În „75 HP” Voronca lansa, împreună cu pictorul Victor Brauner, conceptul „picto-poezie”, ilustrat prin construcţii grafice rezultate din combinarea cuvintelor în felurite figuri, de genul celor din Caligramele lui Guillaume Apollinaire. Într-un articol din „Punct”, poetul propunea drept nume pentru noua direcţie, pe care voia s-o traseze, termenul „sintetism”. Rezumată lapidar în titlul revistei, ideea de sinteză era formulată explicit în articolul Glasuri: „Poezia, plastica, drama şi mai ales arhitectura, toate converg într-un acord abstract pe acelaşi drum arcuit ca o coardă: sinteza”.

Termenul e arborat programatic şi în articolul-manifest din primul număr al revistei „Integral”: „Sintetizăm voinţa vieţii din totdeauna, de pretutindeni, şi eforturile tuturor experienţelor moderne.” Situându-se în raport cu celelalte curente de avangardă, integralismul se revendică din dadaism, pe considerentul că: „dadaismul reprezintă, mai mult decât o atitudine de artă, o ideologie generală, o stare de spirit universalizată, cu repercusiuni în etică, filosofie, religie”. Dar insurecţia denumită prin această vocabulă „nu putea fi decât o stare de spirit pregătitoare”, având drept mobil voinţa de a provoca „scandalizarea generală” faţă de tot ce era perimat.

Sarcina de a reclădi pe ruine o altă ordine existenţială şi-a asumat-o constructivismul. Tot din preocuparea de a construi ieşise şi cubismul, însă el era „o muncă de laborator, restrânsă numai la expresia plastică”. Cubismul a fost învins de constructivism, pentru că acesta din urmă poseda un „caracter de viaţă în spaţiu”. Încorporându-şi futurismul şi integrând toate artele plastice în arhitectură, constructivismul a scos arta în stradă, devenind astfel „stilul epocii, expresia secolului”.

Concepţia constructivistă exclude suprarealismul care, instituind ca principii de artă „haşişul”, „visul”, „dezagregarea excesivă”, se întoarce la un izvor din trecut, anume la expresionism, un „reeditor al complângerilor nazale romantice”. „Feminin” în plan doctrinar, asemenea expresionismului, suprarealismul nu e în realizările de artă decât „o neschimbată repetare a cercetărilor dadaiste”, cel căruia îşi „datoreşte mascat sistemul” fiind Tristan Tzara.

În consecinţă, principiul integraliştilor va fi: „Nu dezagregarea bolnavă romantică suprarealistă, ci ordinea sinteză, ordinea esenţă constructivă, clasică, integrală”. Premisa unui asemenea program este urbanismul. „Trăim definitiv sub zodie citadină”, proclamă articolul-program al revistei „Integral”. Urbanismul implică „Inteligenţă-filtru. Luciditate-surpriză. Ritm-viteză”. Tehnica de comunicare scriptică devine jurnalismul, întrucât el „a intuit sensul vieţii moderne, exploatând brut o viaţă care nu cere interpret”. Poezia va fi înlocuită de reportaj şi poetului i se va substitui - susţine în „unu” Paul Sterian - „cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie”.

Transformări de o asemenea anvergură duc şi la discreditarea individualismului. Integraliştii reactualizează aserţiunea lui Lautreamont, potrivit căreia poezia trebuie scrisă nu de unul singur, ci de toţi: „Nu indivizii arhangheli plutind peste societate; prinşi în angrenaj, trăim în, prin, pentru ea. Unul reprezenta, reprezentăm toţi”. Eludând proza narativă, sub cuvânt că funcţia ei este îndeplinită cu mai multă eficacitate de reportaj, avangardiştii de orientare constructivisto-integralistă exaltă în schimb poezia, pronunţându-se pentru „poezia agresivă”.

Asemenea artelor plastice, menţionează Ilarie Voronca, poezia se dezbăra, prin constructivism, de orice subiectivitate, încetează a fi o „expresie de suflet”, devenind o „existenţă materială”. Poemul ţipă, vibrează, dizolvă, cristalizează, umbreşte şi calmează. El nu transmite emoţie, ci „senzaţie crudă”, „sângerândă”, „zvârcolindu-se şopârlă în tăiere”. Respingând „gramatica”, mod al convenţiei, poetul de avangardă cultivă cuvântul „considerat în el însuşi”, „indiferent de sens”, „cuvântul liber, fulgerător”, care „alunecă singur, ca un stilet”, „verbul zgârie-cer”.

Eliberate de logică, de asocierea după norme şi „descojite de simbol”, „cuvintele obţin [...] propriul lor sens, boxând sau îmbrăţişându-se între ele”. Mai mult sau mai puţin consonantă cu principiile doctrinei, poezia din periodicele constructivisto-integraliste amalgamează şi „sintetizează” caractere ale tuturor stilurilor de avangardă. Chiar şi teoretic, de altfel, revistele manifestă un spirit de reciprocă toleranţă, chiar de convergenţă.

După opiniile lui Mihail Cosma, integralismul îşi „subsumează” în cele din urmă suprarealismul. Manifest-ul din „unu” al lui Saşa Pană afişează ca stindarde nume reprezentând nuanţe diferite ale modernismului în general şi nu doar ale avangardei: „marinetti / breton / vinea / tzara / ribemont-dessaignes / arghezi / brâncuşi / theo van doesburg”. În consecinţă, este firesc ca mai toţi poeţii notorii de avangardă să semneze în periodicele de până în 1930 ale integralismului: Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Ştefan Roll, Ion Călugăru, F. Brunea-Fox, Marcel Iancu, Victor Brauner, Jules Perahim, M.H. Maxy şi Hans Mattis Teutsch. Multe dintre reviste întreţin cultul lui Urmuz.