Întâlnirea lui Tudor Vladimirescu cu Alexandru Ipsilanti. Împotrivirea lui Tudor la ocupaţia eteristă

Ce spun izvoarele narative despre întâlnirea dintre conducătorii celor două mişcări, întâmplată la sfârşitul lui martie, la Bucureşti (dincolo de bariera Podului Mogoşoaei, în casele de la Cişmeaua lui Mavrogheni)? Conducătorul român a acceptat cu greutate întrevederea cerută de şeful Eteriei, şi numai după ce Ipsilanti a trimis în tabăra pandurilor pe bimbaşa Sava, ca ostatic. Venind la întâlnire, amândoi comandanţii „aveau pază bună de oameni înarmaţi şi gata de luptă la cel mai mic semn” (Mihai Cioranu). Episcopul Ilarion i-a slujit lui Tudor Vladimirescu de interpret.

Sensul întrevederii a fost acesta: Alexandru Ipsilanti i-a cerut lui Tudor să se unească cu tabăra eteriştilor, în vederea războiului cu turcii. Vladimirescu a răspuns că este de acord să se alieze armatelor ruseşti, dar că el nu poate schimba temeiul mişcării sale, spre a se alătura unei acţiuni care, nesprijinită de ruşi, nu poate izbuti. El a arătat îndatorirea sa de a ţine seama de interesele şi de situaţia Ţării Româneşti, care trebuie ferită de ocupaţia otomană. A adăugat că lupta pentru eliberarea Greciei nu trebuie purtată aici şi a cerut lui Ipsilanti să treacă Dunărea, pentru a nu atrage asupra Principatelor urgia invaziei turceşti.

Cercetătorii atribuie însă, adeseori, poziţiei lui Tudor o altă semnificaţie. Astfel Andrei Oţetea, examinând faptele, ajunge la următoarea concluzie: „E deci mai mult decât probabil că întrevederea dintre cei doi şefi revoluţionari s-a terminat cu reînnoirea din partea lui Tudor a jurământului de credinţă faţă de Eterie şi cu stabilirea unui plan de colaborare”. Autorul descrie apoi urmările presupusului acord încheiat la Bucureşti între Vladimirescu şi şeful Eteriei: Cei doi conducători „şi-au împărţit administraţia ţării”, „prin mijlocirea Comitetului de ocârmuire”. „Ipsilanti se strădui să-şi consolideze situaţia la Târgovişte.

Cu asentimentul lui Tudor şi al divanului, el luă sub administraţia sa judeţele de la munte: Dâmboviţa, Prahova, Muscel şi Secuienii, în care avea dreptul să numească ispravnici, să strângă dări, să încaseze banii scutelnicilor şi să facă rechiziţii. Pentru un timp, până la intrarea turcilor, un condominium se stabili deci în Ţara Românească, sub dubla autoritate a lui Tudor şi a lui Ipsilanti”. „Tudor şi Ipsilanti «s-au dezbinat» în adevăr, dar numai la sfârşitul lui aprilie, şi nici atunci complet”. „Ingerinţe ale unuia dintre cei doi şefi revoluţionari în zona de influenţă a celuilalt nu se produc decât după ce neînţelegerile dintre ei iau forma unui conflict deschis”.

Pe ce se bazează aceste afirmaţii? Andrei Oţetea constată că, potrivit cronicilor lui C. Izvoranu şi Zilot Românul, întrevederea dintre cei doi conducători s-a terminat cu o ruptură, însă d-sa nu dă crezare acestei versiuni, ci invocă în sprijinul punctului său de vedere - că „rezultatul întrevederii a fost un acord de colaborare” - povestirile lui M. Cioranu şi I. Fotino, un raport al lui Kotov, memoriile lui Raybaud, „destăinuirile lui Udritzki” şi „logica faptelor”.

Andrei Oţetea reproduce din acest memorialist următoarele cuvinte ale lui Tudor către Ipsilanti: „Prinţule, fără ajutorul Rusiei, noi nu cutezăm a ridica steagul împotriva turcilor, căci ştii ce cruzi sunt ei! Şi-apoi, ei sunt suzeranii noştri, şi avem tratate cu dânşii, pe care trebuie a le respecta, şi vrem să scutim nenorociri sărmanei noastre patrii”. Cercetătorul desprinde din acest pasaj următoarea concluzie: „Cioranu crede că întrevederea s-a terminat printr-un acord”, „de colaborare”. Observăm însă că aici este vorba de un dezacord.

Relaţiunea lui Cioranu infirmă presupunerea că Tudor a jurat credinţă Eteriei, ea încheindu-se cu precizarea că imediat după întrevedere s-au văzut efectele neînţelegerii dintre cei doi conducători. Ipsilanti a ordonat arnăuţilor ce se alăturaseră lui Tudor, să vină în tabăra sa: „Ipsilant a doua zi a dat poruncă ca; fără zăbavă, oricâţi arnăuţi vor fi subt steagul lui Tudor, să vie numaidecât subt steagurile celorlalţi arnăuţi ai săi... Astfel, chiar în ziua aceea s-a dat pe faţă ura ce era între Tudor şi Ipsilant”. Notăm că şi după Chiriac Popescu. Întrevederea s-a încheiat prin disensiune. Poziţia lui Tudor faţă de Ipsilanti a fost aceasta: cooperarea nu-i posibilă (a declarat Tudor), de vreme ce armata rusă nu participă la acţiune. Îndată după aceea „s-au tras Tudor la mănăstirea Cotroceni, şi Ipsilanti la Târgovişte”.

Această separare a celor doi şefi revoluţionari nu trebuie interpretată însă ca ruptură a lui Tudor de propriul său program anterior.. Chiar dacă mişcarea pandurilor a fost, într-un fel, stimulată şi de pregătirile Eteriei, iar Vladimirescu, la început, a promis eforiei eteriste din Bucureşti ca, în cazul războiului ruso-turc, să dea o „mână de ajutor” lui Ipsilanti, spre a se înlesni „trecerea peste Dunăre a oştirilor Eteriei greceşti” (după cum crede Chiriac Popescu), faptul acesta nu-l putea împiedica pe Tudor să aibă, din capul locului, obiective proprii, o poziţie politică deosebită de a Eteriei, faţă de jugul turco-fanariot din Principate. Ca atare, dacă Vladimirescu n-a convenit cu Ipsilanti, la Bucureşti, să atace pe turci (când ţarul se declara solidar cu sultanul), el a rămas consecvent liniei lui politice anterioare, aşa cum o exprimase în proclamaţii şi în alte acte ale sale.

Iată cum descrie Liprandi (necitat în sinteza lui Andrei Oţetea, în această ordine de idei), întrevederea de la Bucureşti: „Prinţul a căutat prin toate mijloacele să convingă pe Tudor să colaboreze cu el şi să unească lagărul pandurilor cu al eteriştilor. Acesta s-a opus însă cu dârzenie... la insistenţa stăruitoare a prinţului şi i-a cerut dovezi scrise despre coparticiparea Rusiei. În cele din urmă..., Tudor i-a spus: «Prinţe! scopul dvs. este cu totul opus scopului meu. Locul dvs. nu este aici. Duceţi-vă, treceţi Dunărea şi luptaţi cu turcii. În ceea ce mă priveşte, eu nu intenţionez să mă lupt cu ei»”. Apoi a adăugat: „«Puterea dvs. este prea slabă ca să vă puteţi măsura cu cea a turcilor, şi dacă nu sunteţi sprijiniţi de vreo mare putere, vă aşteaptă numai nenorociri»”.

Şi Liprandi conchide: „Răspunsul lui Tudor era prea limpede şi sincer şi prinţul a văzut că toate speranţele sale de a-l îndupleca să treacă de bună voie de partea sa trebuie să rămână zadarnice. Atunci el a căutat să cumpere, cu ajutorul lui Iordache, pe căpitanii lui Tudor”... În acelaşi timp, „pentru ca eteriştii să nu bănuiască refuzul lui Tudor de a acţiona în înţelegere cu ei”, Ipsilanti „a răspândit zvonul că Tudor a jurat chiar că le va da ajutor; ceea ce era foarte departe de adevăr, deoarece aceasta a fost singura lor întrevedere şi ei s-au despărţit foarte nemulţumiţi unul de celălalt”.

Într-un raport din 7/19 aprilie al lui Kotov, dragomanul consulatului rus din Bucureşti, Andrei Oţetea găseşte următoarea caracterizare a politicii lui Tudor la Bucureşti, cu care se declară de acord: „Deşi Tuclor face parte efectiv din partidul lui Ipsilanti [?], proiectele lui revoluţionare n-au nici o legătură cu planurile acestuia. Convins acum de reprobarea acţiunii sale de către Rusia, Tudor a respins categoric propunerile lui Ipsilanti. El a avut mai multe consfătuiri cu boierii rămaşi la Bucureşti şi a primit de la ei certificate semnate de ei şi de alţi locuitori, prin care ei aprobă politica lui,...făgăduiesc să se unească cu el pentru a obţine restabilirea privilegiilor ţării, iar dacă Poarta încearcă să-l supună cu forţa ca pe un răzvrătit, el declară că se va apăra până la ultima extremitate”.

Ce rezultă din acest pasaj? Că Tudor, deşi, în principiu, partizan al Eteriei (aşa credea Kotov), conduce o mişcare revoluţionară separată, urmărind obiective cu totul diferite, şi că el a respins ideea unei acţiuni antiotomane, duse în comun cu Alexandru Ipsilanti, în condiţiile când lipseşte alianţa cu Rusia. El realizează solidaritatea naţională în direcţia antifanariotă; nu duce război cu Poarta, dar se va apăra, în cazul când va fi atacat. Constatăm că nici pe acest pasaj nu se poate întemeia părerea că, la Bucureşti, Tudor a jurat credinţă lui Ipsilanti. Afirmaţiile lui Cioranu şi Kotov nu pot fi invocate în sprijinul susţinerilor despre depunerea unui jurământ de către Tudor la întâlnirea cu Ipsilanti, şi despre stabilirea unui plan de colaborare între cei doi conducători, susţineri infirmate, de altfel, de toate cronicile româneşti ale anului 1821, precum şi de Liprandi.

Pentru poziţia la care se opreşte Andrei Oţetea, punctul de sprijin îl constituie relaţiunea lui Ilie Fotino, potrivit căreia, la Bucureşti, Tudor şi Ipsilanti au ajuns la „un fel de împăcăciune”, astfel că „rămânând înţeleşi în planurile lor, îşi jurară, pentru a doua oară, credinţă reciprocă”, însă autenticitatea acestei relatări este anulată chiar de Fotino, prin informaţiile date pe aceeaşi pagină, în legătură cu dezbinarea dintre Tudor şi Eterie, manifestată înainte de sosirea celor doi conducători la Bucureşti: căpitanii albanezi „se pregăteau [chiar] a-l ataca” pe comandantul pandurilor, „spre a-l nimici cu desăvârşire”, iar Tudor, din pricina conflictului, cu mare greutate de consimţit să se întâlnească cu şeful Eteriei. (Sunt informaţii ce contrazic teza potrivit căreia numai dezaprobarea ţarului l-a opus pe Tudor Eteriei).

În altă parte, Ilie Fotino declară că „Tudor nu ieşi deloc întru întâmpinarea lui Ipsilanti, pentru că, din momentul în care Ipsilanti ajunsese la Focşani, se ivise între dânşii o mare răceală şi nemulţumire”; el adaugă că şeful Eteriei, supărat pe conduita lui Tudor, „dete ordin ca toţi albanezii care se aflau sub comanda lui Tudor, să se rupă numaidecât de la dânsul şi să se unească cu ceilalţi albanezi de sub steagul său”; de asemenea, precizează că, în ciuda negocierilor dintre cei doi conducători, relaţiile lor nu s-au îmbunătăţit, ci dimpotrivă, a crescut dezbinarea, iar arnăuţii au devenit mai întărâtaţi.

Cronica greacă anonimă privitoare la expediţia eteristă din Principate (atribuită lui Constantin Ducas) conţine ştirea că Ipsilanti, fiind încunoştinţat în timpul venirii spre Bucureşti despre ostilitatea lui Tudor, s-a oprit la Ploieşti, aproape 10 zile, ca să-şi treacă în revistă trupele; căci „Ioan Nicolopulos (membru al Eforiei) i-a spus că Tudor a luat hotărârea să ucidă pe excelenţa sa”.

„Ipsilanti convocă un consiliu de război ca să discute expediţia ce urma să aibă loc; la acest consiliu... s-a hotărât să se pornească spre Târgovişte”. „Ducas, aflând de hotărârea luată, se supără, spunând... că el nu va urma acest drum, deoarece este ruşine să ne temem de un român, noi care purtăm arme”... „în sfârşit, s-a hotărât să [se] ia drumul spre Bucureşti”. Aici, boierii au venit să-l salute pe Ipsilanti, dar „slugerul Tudor n-a binevoit să vină să cunoască pe generalisimul, ci stătea închis în casa Brâncovenesei cu trei mii panduri, 3 tunuri şi cu muniţiile necesare”.

„Domnul Tudor abia în a şaptea zi hotărî să se ducă la Ipsilanti, după ce a cerut mai întâi să i se trimită ca chezaş pe bimbaşa Sava, pentru o eventuală ucidere a lui. I s-a trimis cel amintit şi, după ce îl primi, plecă la Ipsilanti, împreună cu prea sfinţitul episcop de Argeş. Aflând aceasta Ducas, de la domnul Ioan Scufas (arendaşul poştelor), îndată pregăteşte câteva sute din cei mai buni soldaţi ai avangărzii şi pleacă la Colentina, cu hotărârea să atace pe Tudor”, spunând că „este mare nevoie să se îndeplinească planul său..., pentru reuşita scopului comun şi pentru securitatea prinţului” (deci se ştia că Tudor era ostil venirii lui Ipsilanti în Ţara Românească). Ipsilanti a obiectat însă că „pierdem pe Sava” şi că „speră” să-l câştige pe Tudor. Rezultatul întrevederii a fost că „din răspunsurile date de Ipsilanti, Tudor şi-a dat seama că generalisimul nu este vrednic de această expediţie”.

Supoziţia că Tudor s-a declarat afiliat Eteriei, la întâlnirea cu Ipsilanti, nu se poate susţine nici cu ajutorul memoriilor lui M. Raybaud. În propoziţiile pe care Andrei Oţetea le extrage din acest autor, nu se cuprinde sensul general al expunerii lui (de altfel, pe alocuri, incertă), anume ideea că Tudor a respins colaborarea cu Ipsilanti. Iată un exemplu de modificare a sensului, prin citare trunchiată. Se reproduce următorul pasaj, spre a se dovedi că Tudor s-a subordonat Eteriei: „Malgre leur dessein bien formei de ne pas reconnaître la suprematie du prince Ipsilanti, les deux chefs, Theodore et Sava, viennent de le visiter a son quartier general. C’est dans cette premiere entrevuc que l’union se serait decidee”.

La M. Raybaud, ultima frază citată se prezintă insă astfel: „Cest dans cette premiere entrevue que l’union se serait decidee, şi ce dernier [Ipsilanti] eut possede au degre le plus mediocre le don de communiquer son ame et d’entraîner”. M. Raybaud adaugă că au fost zadarnice încercările lui Ipsilanti de a-l convinge pe Tudor că e în interesul valahilor să facă cauză comună cu grecii.

Andrei Oţetea mai afirmă că „fondul şi rezultatul discuţiei [dintre Tudor şi Ipsilanti] pot fi uşor deduse din destăinuirile lui Udritzki şi din logica faptelor”. Udrizki a avut două convorbiri cu Vladimirescu, relatate în rapoartele sale, din care reiese însă dezacordul dintre cei doi conducători. La prima consfătuire, din 22 martie, Tudor spusese: „Nu sunt dispus, în nici un caz, de a vărsa sângele românilor pentru Grecia” (= pentru cauza eteristă), lăsând totuşi să se înţeleagă că s-ar putea alătura armatei ruse şi că tolerează trecerea lui Ipsilanti, dacă acesta acţionează cu asentimentul Rusiei. „Eu n-aş dori să zădărnicesc eventualele planuri secrete ale unei puteri mai înalte”. La a doua întrevedere cu Udrizki, care a avut loc în ziua următoare - 23 martie / 4 aprilie -, şeful pandurilor a declarat mai răspicat că „în nici un caz nu ar face cauză comună cu mişcarea grecească”.

„Logica faptelor” (aşa cum ies ele la lumină prin confruntările de documente) ne duce la încheierea că Ipsilanti a luat în stăpânire partea de nord a Ţării Româneşti - instituind acolo o administraţie prădalnică -, nu prin înţelegere cu cârmuirea de la Bucureşti a lui Tudor, ci prin ocupaţie militară. Vladimirescu nu s-a grăbit să dea o ripostă militară forţelor eteriste. El trebuia să se gândească, de altfel, şi la o posibilă înfruntare armată cu domnitorul fanariot Scarlat Callimachi, care putea veni să-şi ocupe tronul, însoţit de trupe turceşti.

Boierii chemaseră în ţară, încă de la 30 ianuarie, armatele otomane de represiune. Masacrarea turcilor paşnici din Galaţi şi Iaşi de către arnăuţii lui Ipsilanti, precum şi declaraţiile războinice ale şefului Eteriei nu puteau fi, în nici un caz, acte indiferente Porţii, şi toată lumea se aştepta la reacţia ei. Pe de altă parte, Ipsilanti lăsa mereu să se înţeleagă că pe urma lui vor sosi ostile ţarului. În aceste condiţii, prudenţa îi cerea lui Vladimirescu să nu intre deocamdată în război cu eteriştii, dar să facă intense pregătiri de luptă.

De ce s-ar fi învoit Tudor, în momentul întâlnirii cu Alexandru Ipsilanti, sau după aceea, să cârmuiască principatul împreună cu şeful eteriştilor, adică să împartă în două administraţia ţării, pentru un timp oarecare? Doar cu puţine zile mai înainte, el îi pusese în vedere lui Ipsilanti să nu vină în capitala Ţării Româneşti. Cităm pe Liprandi: „Tudor, aflând că Ipsilanti intrase în Ţara Românească şi că se apropia de Bucureşti, a propus divanului să trimită la el un delegat şi să-l roage să nu intre în Bucureşti şi să evacueze acest principat”. Pavel Macedonschi, în numele divanului şi al lui Tudor, a dus şefului Eteriei înştiinţarea că „prezenţa lui la Bucureşti ar fi deplasată”, întrebându-l totodată dacă are vreun act din partea guvernului Rusiei.

Îndată după intrarea sa cu pandurii în capitală (21 martie), Vladimirescu a vorbit poporului, care se adunase în număr mare înaintea Mitropoliei. Un observator german anonim (corespondent al ziarului „Allgemeine Zeitung”) notează că locul din faţa mitropoliei „gemea de lume”, venită la Tudor, şi că boierii se ascunseseră; comandantul pandurilor a explicat mulţimii necesitatea trimiterii la Constantinopol a unei delegaţii din partea populaţiei şi „a împărtăşit asigurarea că poporul n-are să se teamă nici de foc, nici de jaf”.

Corespondentul face aprecierea că discursul ţinut de Tudor a fost în spiritul proclamaţiei adresate bucureştenilor la 16 martie, de la Bolintin. Proclamaţia din 16 martie, asemenea celor precedente, ataca domnia fanariotă şi coaliţia ei cu protipendada, recunoscând suzeranitatea Porţii: rostul venirii la Bucureşti a Adunării norodului este ca, prin tratative cu reprezentanţii guvernului otoman, să instaureze un nou regim, de „dreptate şi orânduială bună”; toate clasele sunt chemate să se solidarizeze cu Adunarea norodului, dând dovadă de patriotism.

Potrivit cronicii intitulate Istoria jăfuitorilor..., a doua zi după venirea sa în Bucureşti, Tudor a declarat boierilor că va apăra oraşul de „năpădirea Ipsilanteştilor”, care au făcut „răutăţi” în Moldova; căci „poate, neştiind aceia că se află păzitori în Bucureşti, se vor întinde până aicea”. O scrisoare comercială trimisă din Bucureşti la Viena, la 25 martie / 6 aprilie, comunica, printre altele, următoarele ştiri: „Ipsilanti până acum se afla, în mod precis, la Ploieşti... Sunt opt zile de când, în fiecare zi, se anunţă sosirea sa, dar până acum n-a ajuns încă.

Caravia de la Galaţi şi-a unit deja forţele cu ale sale, dar Tudor Vladimirescu, care este un valah, se pare că nu vrea să fie de acord cu Ipsilanti şi acestea s-ar putea să fie motivele întârzierii sale la Ploieşti”. Conducătorul armatei eteriste s-a oprit şovăielnic la Ploieşti, apoi la marginea Bucureştiului, la Colentina. (Aici s-a aşezat într-o vilă a banului Grigore Ghica, care fugise la Braşov). Venirea lui în capitală s-a datorat (după Liprandi) mai ales faptului că a ţinut seama de asigurările şi insistenţele lui Iordache, precum şi de posibilitatea de a-l îndupleca pe Tudor la o acţiune comună.

O dovadă a neînţelegerii dintre Vladimirescu şi Ipsilanti o reprezintă încercările - anterioare şi posterioare întrevederii celor doi conducători - făcute de fruntaşii eterişti de a-l atrage pe Tudor de partea lor, chiar şi prin intermediul unor boieri din divan. Astfel, dintr-un raport al lui Udrizki aflăm că la 23 martie / 4 aprilie s-a ţinut o consfătuire a mitropolitului şi a boierilor în casa spătarului Băleanu, pentru redactarea unui act către Tudor. Mitropolitul a sosit acolo escortat de căpitanul Iordache, de aga Gheneea şi de delibaşa Mihali cu 50 de arnăuţi înarmaţi.

Nota adresată atunci lui Tudor conţinea recomandarea de a se ajunge la o înţelegere şi la colaborare cu Ipsilanti. Retragerea lui Ipsilanti la Târgovişte, în primele zile ale lui aprilie, a fost provocată de dezavuarea mişcării sale de către ţar, precum şi de conflictul cu Tudor. Planul şefului Eteriei era de a convinge divanul Ţării Româneşti să se stabilească la Târgovişte sau la Câmpulung; astfel, Ipsilanti îi putea avea pe boieri sub ascultarea sa. El mai voia să-l determine şi pe comandantul oastei pandurilor să părăsească Bucureştiul. În acest scop, eteriştii au răspândit zvonul intrării în ţară a armatelor turceşti de ocupaţie.

Împotrivirea lui Vladimirescu la planurile lui Ipsilanti ne este cunoscută din scrisorile din 3 şi 4 aprilie, adresate mitropolitului şi marelui vistier. Aceste acte denunţă uneltirile fanarioţilor care vor să pună mâna pe capitală. Şeful pandurilor căuta să risipească zvonul ce stârnea panică atunci (în jurul datei de 1 aprilie), şi care pretindea că invazia otomană deja s-ar fi produs: e o „vestire... mincinoasă”, explică el, în scrisorile amintite; o „stratagemă fanarioţească”, prin care se urmăreşte ca noi „să ne spăimântăm, încât să ne şi tragem” din capitală. „Tot interesul fanarioţesc într-aceasta rezemă, ca să le dăm prilej să se aşeze odată în Bucureşti şi, apoi, cu chipuri înşelătoare, să tragă tot norodu lângă dânşii”. El, Tudor, nu va umbla „prin păduri”, „după pohtele şi planurile fanarioţilor”. Insuflând curaj şi mitropolitului, încearcă să-l convingă a rămâne pe loc.

Măsurile militare urgente luate de Vladimirescu, încă din zilele când Ipsilanti se apropia de Bucureşti, sunt un indiciu că şeful pandurilor n-a acceptat soluţia unui „condominiu” temporar. La 26 martie (deci mai înainte de întâlnirea sa cu Alexandru Ipsilanti), Tudor i-a cerut marelui vistier să procure negreşit, în 24 de ore, atât muniţii cât şi toate cele trebuincioase pentru fortificarea Cotrocenilor: „Trebuinţă mare este de cele mai jos însemnate, prin care să se întâmpine rău(l) ce este pornit asupra patriei noastre...”.

La 5 aprilie (aşadar după întrevederea dintre cei doi comandanţi şi în urma instalării lui Ipsilanti la Târgovişte), Tudor a cerut divanului să dispună recrutarea de oameni din toate judeţele ţării pentru oştire: „ca să putem cu dânşii întâmpina trebuinţele, atât cele politiceşti cât şi cele ostăşeşti; că, precum să vede lucru, făr’de arme nu o să ne putem izbăvi ţara din mâinile celor ce au mâncat-o atâţia ani (fanarioţii), până când au adus-o într-această stare ticăloasă şi în deznădăjduirea cea mai după urmă”. „Ţara îşi caută dreptăţile cele robite de fanarioţi”, - afirmă Vladimirescu în scrisoarea din 4 aprilie către marele vistier.

În acele zile, ispravnicii orânduiţi de Tudor îndemnau pe locuitori să se înroleze în oastea pandurilor. Deosebit de interesantă este o circulară din 5 aprilie a ispravnicului de Vâlcea (Th. Sevastian) către săteni. El arată mai întâi că, primind numirea divanului, „ne-am însărcinat cu dregătoria acestui judeţ”, „după cum şi de către dumnealui sluger Theodor, otcârmuitoriul oştirilor ţării, ne-am orânduit comandir al oştirilor de aici”. Dă asigurări, apoi, că noua stăpânire apără populaţia „de verice năpăstuire şi nedreptate”, şi că desfiinţează din capul locului „mituirile şi gloabele” (amenzi, taxe), adică „cele mai mari pricini de rău şi de supărare a lăcuitorilor”.

Sătenii să dea ascultare stăpânirii şi să fie încredinţaţi că, după ce vor trece greutăţile momentului actual, sarcinile fiscale vor fi suprimate: „…După neapărata trebuinţă ce acum este, veţi fi mult uşuraţi”, ... „şi întru adevăr veţi cunoaşte o fericire de care până acum aţi fost lipsiţi”. „Vă sfătuim [deci]... a vă împlini datoriile la trebuinţile ce sunt pentru ţinerea oştirilor care sunt foarte trebuincioase, după cum şi dumnealui sluger Theodor, voitorul de bine [al] neamului nostru, prin deosebite porunci vă arată”... „Iar care din voi se va socoti destoinic a sluji în slujba ostăşească, înarmat cu două pistoale şi o puşcă, vie către noi, ca să-l scoatem din sat cu scăzământ, şi aşezându-l în această orânduială ostăşească, i se va da tain de hrană cuviincioasă, îndestulare, gloanţe şi iarbă [praf de puşcă], şi va fi de toate dăjdiile şi podvezi(le) scutit şi privilegiat”.

Acest act reflectă atât străduinţa de întărire a armatei pandurilor, cât şi prefacerile din administraţie, preocuparea de înlăturare a abuzurilor şi arbitrarului, sub cârmuirea lui Tudor: Ispravnicul anunţă că a orânduit „zapciu pământean, omu(l) cinstii şi cu temere de Dumnezeu”, şi că orice dregător, „de la cel mai mare până la cel mai mic”, dacă „se va dovedi că a primit, mituiri sau că a luat gloabe de o para măcar, straşnic se va pedepsi ca un hoţ şi călcător al pravilii”. Caracterul revoluţionar al actelor lui Vladimirescu, după cucerirea puterii de către Adunarea norodului, nu se înţelege pe deplin fără a ţine seama de situaţia creată în Principate de expediţia eteristă. Am văzut că Ipsilanti a vrut să se aşeze în Bucureşti şi să-l pună pe Tudor în slujba Eteriei.

Nevoit apoi să se stabilească la Târgovişte, el s-a străduit să-şi apropie divanul Valahiei şi să scoată oastea pandurilor din capitală; a continuat încercările de a-l aduce pe Tudor sub ascultarea sa; a căutat să cumpere pe căpitanii de panduri (etc.). Însă conducătorul Adunării norodului, în loc de a se retrage din Bucureşti („după hotărârea ce se făcuse de către prinţipu Ipsilant”), şi-a întărit cu şanţuri şi metereze tabăra de la Cotroceni, a ocupat Mitropolia şi mănăstirile de importanţă strategică din capitală, Mihai-Vodă, Radu-Vodă şi Antim - pe care le deţinuse bimbaşa Sava, până pe la începutul lui aprilie -, a reuşit să-şi păstreze divanul, şi a trecut la reorganizarea administraţiei ţării. Potrivit concepţiei sale, noua administraţie trebuia să răspundă, înainte de toate, acestor cerinţe: să stârpească abuzurile regimului fanariot şi să susţină armata pandurilor.

La sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie, când Vladimirescu a luat măsuri energice de consolidare a forţelor militare ale pandurimii, ocuparea ţării de către turci era încă ipotetică. În schimb trupele eteriste, controlând o bună parte din teritoriul Ţării Româneşti, reprezentau pericolul real (actual, în acel moment) pentru stăpânirea lui Tudor. E cert că prezenţa armatei lui Ipsilanti în Principate - ameninţarea eteristă, înaintea celei turceşti - l-a determinat pe Tudor să considere că, pentru a-şi menţine autoritatea, cel mai urgent lucru era împlinirea nevoilor militare (de apărare), şi abia după aceea trecerea la înfăptuirea de reforme economico-sociale. Dacă cercetătorii nu ignorează împrejurările momentului, atunci celor opt săptămâni de „domnie” zbuciumată a căpeteniei pandurilor la Bucureşti, nu li se poate reproşa neglijarea soartei ţărănimii, renunţarea la reforme şi înlocuirea lor prin „simple paliative care nu puteau modifica situaţia”.

Tudor n-a avut răgazul să uşureze viaţa ţărănimii, el a trebuit să ţină piept lui Ipsilanti. Un fapt care se cere restabilit este acesta: conducătorul român nu s-a împăcat cu împărţirea în două a administraţiei ţării, impusă de ocupaţia eteristă. Reamintim că la începutul anului 1821 (sub regimul fanariot) administraţia din Principate era în mâinile eteriştilor. De aceea Ipsilanti, intrând în Moldova, a devenit în chip firesc stăpân peste guvernul de acolo. Acelaşi lucru voia să-l facă şi în Ţara Românească, dar aici a întimpinat opoziţia conducătorului oastei pandurilor. Vladimirescu n-a acceptat să împartă cu şeful Eteriei teritoriul şi administraţia principatului, ci „trupele neînfrânate ale lui Ipsilanti” au ocupat o parte din judeţele ţării (cum se exprimă Dimitrie Macedonschi).

E semnificativ un pasaj din cronica lui I. Dârzeanu (citat şi mai înainte), unde se arată că atât slugerul Teodor, cât şi „prinţipu Ipsilant” numeau ispravnici în judeţe, „care pe toate zilele se schimbau, neavând nici o statornicie”; această stare de lucruri provoca „multă dărăpănare, fierbând lăcuitorii din toată ţara, neştiind [aceştia] ce stăpânire să cunoască într-acea vreme”. Iată câteva fapte ilustrative: Căpitanul de panduri Simion Mehedinţeanu, mai înainte de a fi primit sarcina să străjuiască pe boierii închişi la Belvedere, fusese orânduit de Tudor (în a doua jumătate a lunii martie) cu paza oraşelor Piteşti şi Curtea de Argeş. Însă pe la mijlocul lunii aprilie, s-a instalat la Piteşti şi în judeţul Argeş, din ordinul lui Ipsilanti, căpitanul Iordache Olimpiotul, cu trupele sale de arnăuţi.

Pentru postul de ispravnic la Târgovişte, Tudor a recomandat marelui vistier (la 27 martie) numirea paharnicului Dimitrache Drugănescu, cu argumentul că acesta se angajează să recruteze din acel judeţ („unde de către toţi este cunoscut” şi respectat), „până la o mie de oameni vrednici şi înarmaţi”, pentru oastea pandurilor. Ipsilanti a orânduit însă un alt ispravnic la Târgovişte, pe căminarul Giartoglu (ce a preluat apoi şi administrarea altor judeţe, şi) care a organizat „un nepovestit jaf”, „fără milostivire”, în vederea îndestulării statului-major eterist şi a îmbogăţirii sale proprii. „Ispravnicul de Târgovişte, căminarul Giartoglu, care administra patru judeţe - relatează Liprandi -, expedia cu miile în Austria vitele strânse de la populaţie, precum şi diferite cantităţi de cereale etc. Nicolae Ipsilanti iscălea, pentru că Giartoglu avea două fiice, care îl urmau...”.

Reţinem, în această privinţă, şi rezultatele cercetării lui Aricescu (îmbogăţite prin informaţiile ce i-au fost transmise de Petre Poenaru): Stabilindu-şi cartierul general la Târgovişte, Ipsilanti „ocupă milităreşte judeţele Dâmboviţa, Muscel, Prahova, Săcuieni, Buzău şi Râmnicul-Sărat, iar mai târziu şi Argeşul, având în fiecare judeţ câte o companie de eterişti sub comanda unui căpitan, pentru înrolare de volintiri şi, deosebit, câte un ispravnic de încredere pentru împlinirea contribuţiunilor de la locuitori...; eteriştii luau încă fără plată ori câte proviziuni aveau trebuinţă pentru oameni şi cai, prădând pe săteni fără milă, şi exercitând cruzimi nepomenite contra locuitorilor de orice treaptă”...

„Neorânduielile ostaşilor lui Ipsilanti (continuă Aricescu), care provocau necontenite reclame către Tudor din partea locuitorilor din districtele ocupate de eterişti, siliră pe Tudor a lucra pe faţă contra grecilor, dând ordine ispravnicilor şi căpitanilor de panduri a pedepsi cu moartea pe asemenea făcători de rele; apoi ordinele ce da Ipsilanti în districtele ocupate de oştirea lui, pentru bani şi proviziuni, Tudor le paraliza prin contra-ordine, destituind chiar pe prefecţii numiţi de Ipsilanti, în cele cinci judeţe. La rândul său, Ipsilanti uza de aceleaşi mijloace în privinţa lui Tudor, însuşindu-şi proviziile şi banii destinaţi pentru oştirea română”.

Potrivit relatării lui Petre Poenaru (înregistrate de Aricescu), Tudor i-a comunicat lui Ipsilanti, prin căpitanul Iordache, „că două cuţite nu încap într-o teacă”, că „el (Tudor) şi cu Divanul compun guvernul ţării” şi că „Ipsilanti trebuie să treacă Dunărea, cum s-a legat prin proclamaţiile sale; altfel, va da pricină turcilor să intre în ţară; şi românii, ca să scape de robia turcilor şi să poată căpăta drepturile lor, vor fi siliţi să gonească pe greci din ţară”.

Negreşit, nu mişcarea lui Tudor, ci staţionarea armatei eteriste în Principate făcea inevitabilă venirea turcilor în nordul Dunării, pentru represiune. În această privinţă, sunt interesante unele întâmpinări adresate Porţii de baronul Stroganov. După ce, în luna martie, ambasadorul Rusiei la Constantinopol îşi dăduse adeziunea la ocuparea ţărilor române de către trupele otomane, mai târziu, în aprilie şi în mai, el a căutat să împiedice această operaţie, declarând-o lipsită de justificare.

Căci - arăta Stroganov - Mihai Suţu a fugit din Moldova, iar Ipsilanti a renunţat la expediţia plănuită, s-a retras spre graniţa austriacă şi va părăsi de bună voie principatul, dacă va primi paşaport pentru Austria. Aşadar, potrivit argumentaţiei lui Stroganov, întreprinderea eteristă tinzând să se autodesfiinţeze, Poarta nu mai avea motive să intervină cu armele în nordul Dunării. În acest raţionament, considerarea mişcării pandurilor ca nefiind antiotomană se subînţelegea.

Preocupat să împiedice ocuparea Valahiei şi Moldovei de trupele turceşti, Tudor nu putea accepta să împartă guvernarea ţării cu Ipsilanti. Ajuns şef al statului, şi străduindu-se să convingă Poarta de necesitatea unei reforme în administraţia Principatelor, Vladimirescu şi-a fixat următoarea linie de conduită: să nu alunge pe trimişii guvernului otoman, ci dimpotrivă să încerce a duce tratative cu ei.

De aceea, Tudor a anunţat pe caimacamii lui Scarlat Callimachi, ce se refugiaseră în serhaturile turceşti şi de acolo unelteau împotriva stăpânirii sale, că pot veni în ţară, cu condiţia să nu aducă cu ei mai mult de o sută de soldaţi turci. Rostul acestui fel de a proceda coincidea cu sensul acţiunii diplomatice desfăşurate de Stroganov la Constantinopol: asigurarea Porţii că Ţara Românească nu s-a răsculat împotriva sultanului şi că aici domneşte ordinea, autorităţile legale fiind recunoscute; susţinerea ideii că ocupaţia turcească nu trebuie să aibă loc.

Conduita politică a căpeteniei pandurilor vădeşte, astfel, pricepere deosebită. Programul său prevedea, dintru început, nu războiul cu Imperiul otoman, ci calea tratativelor. Tudor avea motive să creadă că în cele din urmă va convinge Poarta să trimită un reprezentant al ei în Principate, care să cerceteze la faţa locului starea dezastruoasă a ţării, provocată de regimul fanariot, şi să constate îndreptăţirea revendicărilor formulate în numele Adunării norodului. În toamna anului 1820, în Serbia sosise un astfel de comisar otoman, şi tot atunci, o delegaţie sârbă a fost primită la Constantinopol, pentru negocieri.

În împrejurările descrise, a fost remarcabilă clarviziunea lui Tudor Vladimirescu. Dispus să ajute lupta popoarelor balcanice împotriva stăpânirii otomane, el a ştiut că trebuie să păstreze, în condiţiile existente, independenţa mişcării sale, slujind, nu pe eterişti, ci poporul român, imprimând răscoalei direcţia cerută de tendinţele societăţii româneşti în acel moment istoric. Neconcordanţa dintre revoluţia pandurilor şi Eterie s-a accentuat când forţa militară a acesteia a început să oprime Principatele. Întreprinderea condusă de Ipsilanti ducea la ruinarea acestor ţări şi, pe deasupra, atrăgea asupra lor şi urgia turcească.

Tudor Vladimirescu era preocupat să-şi salveze ţara de invazia armatei eteriste şi s-o ferească de prăpădul unei alte ocupaţii, a turcilor. Înţelegându-şi obligaţia de a apăra interesele Ţării Româneşti, el i-a comunicat lui Ipsilanti, de mai multe ori, temeiurile poziţiei sale, în dezacord cu Eteria. I-a cerut luptătorului pentru libertatea grecilor (care se visa însă şi rege al Daciei sau împărat al Bizanţului, şi despre care Liprandi spune, printre altele, că „mândria arogantă, amorul propriu şi nepăsarea acestui fanariot ajunseseră de necrezut”) să nu nesocotească dreptul la libertate al poporului român; să părăsească teritoriul românesc pentru a duce lupta de eliberare a Greciei pe teritoriul acelei ţări.

Amintim scrisoarea - plină de vibrant patriotism - trimisă de Tudor, prin intermediul divanului, lui Ipsilanti, la Târgovişte (datată 14 aprilie). Prin acest act, cârmuirea de la Bucureşti îi imputa şefului Eteriei rămânerea în Ţara Românească, amestecul la conducerea ei şi atitudinea lipsită de înţelegere faţă de poporul român: După ce arată că eteriştii „se întăresc pe pământul patriei noastre”, deşi promisiunea lor era „că doar vor trece”, Tudor îi învinuieşte că dispreţuiesc „cârmuirea legiuită pământeană” şi cer „ceea ce e cu neputinţă de la un popor prea sărac, neauzind strigătele săracilor asupriţi fără milă, într-un cuvânt fac ce vor din ţara aceasta, care i-a primit cu bunătate”...

„Opriţi neomenia oamenilor dvs. - continuă Tudor -, milostiviţi-vă de un popor nevinovat, ticălos [sărman] şi asuprit pe nedrept, faţă de care... datoraţi multă recunoştinţă, cinstire şi îngrijire. Destăinuiţi-ne în mod sincer timpul cât veţi mai rămâne aici..., rechemaţi pe ispravnicii numiţi de dvs. ca să vedem încotro mergem şi să putem face faţă greutăţilor noastre nemaipomenite”... „Excelenţa voastră să creadă că suntem în cea mai mare încurcătură, războiţi din toate părţile, ameninţaţi, supăraţi, pierzând toate nădejdile noastre. Singura cale de mântuire care ne-a mai rămas este să ne dăm seama limpede cât de groaznică este situaţia şi să ne îngrijim ca patria noastră să nu ajungă pradă şi a celor care sunt înfuriaţi împotriva noastră” (pradă turcilor).

În Istoria jăfuitorilor Ţării Româneşti, cronicarul anonim rezumă astfel învinuirile aduse de Tudor, de pe poziţia ţării, lui Ipsilanti: „Măria Ta ai dat ştiri prin manifesturi că te chiamă patria şi cum că trecătoarea îţi iaste la Elada ca să o izbăveşti de supt jugul otomanicesc. Apoi acuma cum te-ai înscăunat în Târgovişte, şi cu ce cuvânt te amesteci în stăpânirea ţării, şi scoţi biruri piaste biruri asupra lăcuitorilor, şi li iai vitele şi bucatele?” Cronicarul adaugă că „nişte cuvinte ca acestea ale scrisoarei lui Tudor muşcase inima lui Ipsilant până într-adânc”.

Check Also

Alexandru Ipsilanti şi Tudor Vladimirescu

Renunţând la proiectul său iniţial de a proclama desfiinţarea tuturor privilegiilor de clasă şi, prin …

Contradicţiile realităţii, caracterul revoluţiei pandurilor şi personalitatea lui Tudor Vladimirescu

Problema contradicţiei principale Dacă opinia (destul de răspândită la 1821) despre colaborarea dintre Tudor Vladimirescu …

Sfârşitul lui Tudor Vladimirescu

Puncte de vedere În istoriografia anului 1821, versiunea cea mai răspândită despre cauzele care l-au …

Opoziţia lui Tudor Vladimirescu faţă de Eterie înainte de intrarea Adunării norodului în Bucureşti

Comandantul pandurilor a plecat din Bucureşti spre Oltenia (18 ianuarie), însoţit de o ceată de …

Un act fundamental: Scrisoarea lui Tudor Vladimirescu către vornicul Constantin Samurcaş din 28 februarie 1821

Un document edificator pentru disensiunile dintre căpetenia pandurilor şi eterişti, şi pentru uneltirile unora dintre …