Întâlnirea de la Goleşti din 1821

Retrăgându-se spre mănăstirile întărite din Oltenia, cu gândul de a rezista turcilor până va obţine de la Poartă recunoaşterea drepturilor ţării (potrivit mărturiei lui Petrache Poenaru, păstrate de C.D. Aricescu), Tudor Vladimirescu n-a urmărit să facă joncţiunea cu trupele eteriste. În timpul retragerii, Vladimirescu a vrut să evite atât ciocnirea cu turcii, cât şi cu eteriştii. N-a făcut cale întoarsă pe drumul către Şerbăneşti şi Slatina, pe care venise la Bucureşti, căci s-ar fi expus atacurilor turceşti. N-a apucat nici drumul Târgoviştei, care îl ducea la Alexandru Ipsilanti. A pornit în direcţia Piteşti - Râmnicu Vâlcea, pe drumul cel mai scurt spre munţii Olteniei, unde voia să ajungă.

„Cum a ajuns la Goleşti, a căutat să treacă Argeşul” (spune cronica atribuită lui C. Ducas). Iordache, însărcinat de Ipsilanti cu prinderea lui Tudor, îi urmărea însă atent mişcările. Încă de la Găieşti, Vladimirescu a primit o scrisoare de la Iordache, conţinând ameninţarea că,,de va înainta dânsul [Tudor] cu trupul [trupele] lui, îl va lovi Iordache”.

După citirea scrisorii în auzul tuturor, Tudor ar fi declarat căpitanilor săi: „De multe ori gândesc că v-am zis că Iordache îmi este vrăjmaş şi că de faţă mă goneşte, şi că dânsul trebuie să-mi fi prins scrisorile ale paşei Diiului [Vidinului], care ne lipsesc de o poştă, şi că dânsul îmi vrea moartea. Eu sunt scăpătorul său când trecuse din Serbia prin Ţara Nemţească şi abia l-am scăpat în casa mea din mânile nemţilor, şi, acum, spre răsplătirea facerii mele de bine, îl vedeţi câtă goană îmi face, fraţilor? Ce trebuie să facem cu astfel de om? Eu nu ştiu. Noi avem de patru ori putere mai multă decât dânsul, şi mai vârtos şi tunuri, şi cum au cutezat să ne scrie cu astfel de chip?”.

Când a ajuns la Goleşti, Tudor avea în faţă trupele lui Iordache, Farmache, precum şi ale prinţului Nicolae Ipsilanti, pe care Olimpiotul îl chemase printr-o scrisoare „să vină cât mai repede acolo, [de la Câmpulung], cu întreg corpul lui, ca, la nevoie, să se bată cu Tudor”. Toate forţele eteriste ce se concentraseră la Piteşti au tăiat drumul lui Vladimirescu la satul Goleşti, încercând să oprească - spune Cioranu - „trecerea pandurilor peste Olt”.

Convorbirea lui Tudor cu Iordache de la Goleşti, cerută de acesta din urmă, este prezentată adesea, fără temei, ca o reconciliere între cele două tabere, mai mult chiar, ca o ultimă încercare a „inconsecventului” Tudor de a colabora cu Eteria, căreia i-ar fi jurat încă o dată supunere şi credinţă. În realitate, a fost, cum spune Iorga, „o întrevedere, dar nu o înţelegere”, chiar dacă s-a soldat prin încheierea unui armistiţiu.

S-ar părea că descrierea pe care o dă Chiriac Popescu întâlnirii de pe câmpul Goleştilor, justifică interpretarea propusă de Andrei Oţetea. În memoriul lui Chiriac Popescu (căpitan sârb din oastea pandurilor şi care pare a se fi alăturat complotului organizat de Iordache în colaborare cu D. Macedonschi şi Hagi Prodan împotriva lui Vladimirescu) se susţine că Tudor a risipit bănuielile eteriştilor, făcând declaraţia că se aliază cu ei împotriva turcilor; a promis - după cum precizează autorul memoriului - „să izbească pe turci cu trupul lui peste Olt”.

Fără îndoială că Vladimirescu, ducâni tratative cu turcii, nu înţelegea să capituleze în faţa lor. Aşa se explică grija pe care a manifestat-o faţă de pregătirea de luptă a oştirii sale. În taberele de la Ţânţăreni şi de la Cotroceni, ca şi în timpul retragerii, el s-a preocupat intens de instruirea militară a pandurilor. În Oltenia, căpitanul Solomon acţiona conform dispoziţiilor date de Tudor, care îi scrisese să nu cedeze la insistenţele turcilor de a depune armele. Toate măsurile luate de Vladimirescu în vederea întăririi capacităţii de apărare a ţării confirmă declaraţiile lui de la Goleşti că intenţionează să ţină piept turcilor, peste Olt. De pe această poziţie, el putea încheia un acord temporar (armistiţiu) cu eteriştii.

În ceea ce priveşte încercarea eteriştilor de a obţine de la Tudor punerea în aplicare a vechiului plan de colaborare (ipoteticul „legământ”, semnat de Tudor, Iordache şi Farmache înainte de răscoală), lucrurile au fost mai complicate decât apar din prezentarea lui Chiriac Popescu. Declaraţiile de frăţie (nu ştim cum au fost ele formulate la Goleşti), dacă s-au făcut, erau nesincere, din ambele părţi, în primul rând pentru motivul că purtarea eteriştilor în Principate se dovedise departe de a fi frăţească.

Unirea lui Tudor cu Ipsilanti nu mai era acum cu putinţă, decât poate prin venirea armatelor ruseşti (schimbându-se astfel întreaga conjunctură politică). Confruntarea izvoarelor ne încredinţează că la Goleşti, nici pentru Tudor şi nici pentru şefii eterişti, nu s-a deschis perspectiva unei acţiuni comune. Tudor dorea plecarea eteriştilor din ţară; dar cum aceştia nu plecau, el aştepta momentul potrivit ca să-i alunge.

La 18/30 mai (tocmai în ziua întâlnirii de la Goleşti), Fleischhackl raporta de la Sibiu lui Metternich, în legătură cu evoluţia conflictului dintre Vladimirescu şi eterişti, că este posibilă sacrificarea lui Tudor de către partidul lui Ipsilanti, care vrea să stăpânească singur în Valahia. Ştefan Scarlat Dăscălescu ne-a lăsat o mărturie despre starea de spirit a lui Tudor, în momentul când s-a oprit cu oastea la Goleşti: „Aflându-mă refugiat la Piteşti, gata a trece în Transilvania, pe când el (Tudor) era poposit cu oastea lui la Goleşti, am mers împreună cu un Şătrarul Băjescu, ce fusese ispravnic al lui la Vlaşca, de l-am vizitat cu trei zile înainte de prinderea lui (fapt datat de autor cu 20 mai; recte: 21). Ne spunea multe, se arăta foarte înăsprit asupra grecilor şi se lăuda că are să-i nimicească, pentru că s-au arătat vicleni şi s-au încercat a-i debanda oastea”... (în ce priveşte „lauda” cu nimicirea eteriştilor, Tudor trebuie să fi spus că-i stă în putere nimicirea lor).

În jurul aceleiaşi date, 18 mai, Tudor a scris lui Ioan Solomon, care se retrăgea şi el din faţa turcilor, de la Craiova spre Râmnicul Vâlcii. (Conţinutul scrisorii ne este cunoscut din biografia lui I. Solomon). Din relatările acestuia din urmă reiese că Tudor îşi concentra trupele nu numai pentru a rezista turcilor, dar şi spre a se apăra de eterişti, sau a-i ataca. Nici nu se putea altfel, căci eteriştii se străduiau să-i ocupe mănăstirile întărite din Oltenia, iar acum îi tăiau drumul, la Goleşti.

La Râmnic - spune I. Solomon - „am găsit o scrisoare a lui Tudor, în care îmi scria, că în minut ce voi primi scrisoarea lui, să mă scol cu toţi pandurii mei şi să mă duc la dânsul la satul Goleşti. Fiindcă toţi pandurii cei mai vechi şi mai buni erau cu mine; scriindu-mi ca: la mănăstirea Cozia să las o sută de panduri, ca să îngrijească de zăhărelele ce sunt acolo şi orice sârbi şi greci vor fi prin mănăstiri să-i dăm afară şi să rămâie numai panduri”. Ajungând prea târziu la Râmnic unde îl aştepta scrisoarea lui Tudor, Solomon n-a mai putut executa acest ordin.

Semnificaţia acordului de la Goleşti se desprinde din constatările următoare: în momentul întâlnirii lor, cele două tabere erau aproape pe picior de război. Într-atât se agravase contradicţia dintre mişcarea lui Tudor şi Eterie, încât rezolvarea ei pe calea unei simple convorbiri era cu neputinţă. Nu Tudor a căutat colaborarea cu eteriştii (căci el nu avea nevoie de ajutorul arnăuţilor lui Ipsilanti), ci invers, eteriştii i-au cerut să se alăture lor, oprindu-i trecerea peste râul Argeş.

În timp ce Ipsilanti voia să-şi anexeze oştirea de panduri, Tudor a respins unirea pandurilor cu eteriştii într-un corp comun, neacceptând să schimbe temeiul acţiunii sale. A declarat că va lupta împotriva turcilor, pe cont propriu, în Oltenia. El n-a repudiat, principial, mişcarea eteristă şi ideea solidarităţii antiotomane, dar a repetat încă o dată cererea ca eteriştii să treacă Dunărea.

Iată descrierea lui Mihai Cioranu (martor ocular): Tudor „s-a apropiat de satul Goleşti, unde a găsit peste şase mii de călărime arnăuţească, înşiraţi pe câmpul dintr-acele dealuri şi aşezaţi în poziţie de război, iar dealurile erau pline de pedestrime arnăuţească, gata de a face foc de prin toate văile. Tudor, nepierzându-şi câtuşi de puţin curajul, a început singur a comanda; la al căruia glas, pandurii singuri trăgeau tunurile cu piepturile lor. Şi aşezându-i în două coloane, cu artileria la mijloc, a poftit pe domnul [Nicolae] Ipsilant şi Iordache a-şi încerca norocul.

Grecii, văzând curajul pandurilor şi buna disciplină şi înţeleaptă aşezare a coloanelor, şi spăimântându-se, pe dată au trimis parlamentari, arătând că scopul lor nu este de a se bate, ci atunci numai când nu se vor putea învoi la propunerile ce au să facă, şi că îl roagă să iasă între lagăre cu escorta ce va voi, unde va ieşi şi căpitan Iordache, pentru înţelegere [asupra] expuselor propuneri.

Tudor, luând douăzeci şi patru din cei mai bravi ai săi, făcu aşa după cum cereau grecii. Asemenea au făcut şi căpitan Iordache. Escorta de câte douăzeci şi patru inşi a fiecăruia au rămas departe treizeci de paşi de căpetenia ce păzea fiecare. Aceste două căpetenii s-au întâlnit singure în mijlocul escortelor. Pe câtă vreme au ţinut întrevorbirea lor, nu se auzea nimic din cele ce vorbeau ei. Puştile de la amândouă escortele au stătut ridicate şi gata de a face focuri.

Era curios a vedea două căpetenii în mijlocul a două escorte una împotriva alteia: douăzeci şi patru de arnăuţi ce păzeau pe căpitan Iordache şedeau la treizeci de paşi îndărăt, cu puştile la ochi aţintate în Tudor şi în escorta lui Tudor, şi douăzeci şi patru de panduri, cu care ieşise Tudor, stau departe în urma lui, iarăşi în aceeaşi distanţă, cu puştile întinse şi îndreptate în Iordache şi în escorta lui. Şi la spatele acestor panduri stau şase guri de foc cu fitilurile aprinse, gata a face foc în momentul când ar fi văzut cea mai mică violenţă asupra persoanei lui Tudor.

Grecii, văzând că nu pot a ţinea piept, îndată au alergat la viclenie, şi s-au înduplecat la toate cum au cerut Tudor. Isprăvindu-se această luptă de vorbe prin împăciuire şi sărutare. Grecii deşertară apoi casele boierului Costandin Golescu şi se traseră cu toţii către Piteşti” (după ce - probabil - Nicolae Ipsilanti, Iordache, Farmache au luat masa împreună cu Tudor, Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan, - cum menţionează Chiriac Popescu şi Liprandi).

I.P. Liprandi explică deosebirea principială dintre poziţia lui Vladimirescu şi poziţia lui Iordache, la Goleşti: „Aici prinţul [Nicolae] Ipsilanti şi căpitanul Iordache au căutat, prin toate mijloacele, să înduplece pe Tudor să acţioneze împreună şi să-şi unească forţele cu ale eteriştilor. Vladimirescu a rămas însă neînduplecat şi nu a voit să schimbe temeiul răscoalei sale. Tot ce s-a putut obţine de la încăpăţânatul Tudor a fost numai faptul că el a consimţit să încheie o înţelegere cu ei, prin care se angajau reciproc, în cazul unui atac din partea turcilor împotriva unuia dintre ei, să se ajute unul pe altul”.

Înţelesul ultimei fraze ni se lămureşte mai departe, când autorul reia şi accentuează afirmaţia că, la Goleşti, Nicolae Ipsilanti şi Iordache „n-au reuşit să-l convingă [pe şeful pandurilor] să opereze împreună cu eteriştii, Tudor continuând să opună şi aici rezistenţă cererii lor. De altfel şi convenţia încheiată la Goleşti dovedeşte că Vladimirescu nu a intenţionat niciodată să acţioneze împreună cu ei, căci el se ducea peste Olt, în timp ce eteriştii rămâneau la Târgovişte. Prin urmare, de ce ajutor reciproc putea să fie vorba între ei? Se poate spune că Tudor a căutat doar să-i liniştească pe eterişti” (iar nu că s-ar fi gândit să se alăture lor). „A avut oare prinţul A. I. [Alexandru Ipsilanti] vreun fel de dovezi şi angajamente scrise potrivit cărora Tudor trebuia să acţioneze împreună cu el? Dimpotrivă, acesta [Tudor] a declarat personal contrariul... prinţului Nicolae Ipsilanti la Goleşti”.

Cu tot refuzul lui Vladimirescu de a-şi uni forţele cu eteriştii, aceştia, prin manevra de la Goleşti, şi-au atins adevăratul scop, care nu era de colaborare frăţească. Ei voiau să înlăture, măcar în aparenţă, relaţiile de ostilitate dintre ei şi Tudor, ca să poată lucra pentru intensificarea complotului organizat mai de mult împotriva conducătorului român. Iordache avea nevoie să-şi uşureze intrarea în tabăra pandurilor, pentru ca, într-un moment prielnic, să-l poată ridica pe Tudor cu ajutorul complotiştilor şi să dispună după aceea de armata lui.

Care să fie explicaţia faptului că Vladimirescu n-a atacat pe eterişti la Goleşti sau chiar mai înainte de intrarea armatei turceşti în ţară, de vreme ce eteriştii îi erau duşmani, iar el îşi delimitase cu grijă mişcarea sa de acţiunea eteristă şi se pronunţase, faţă de turci, împotriva întreprinderii lui Ipsilanti din Principate? Ştefan Scarlat Dăscălescu, care n-a privit cu simpatie revoluţia de la 1821, aduce această critică lui Tudor: „...A căutat să-şi facă mână bună la turci şi n-a avut nici măcar curajul să meargă el să lovească cu gloatele sale [pe Ipsilanti] şi să cureţe ţara de străini. Avea auxiliari toată ţărănimea română şi poate ar fi înlăturat invaziunea turcească şi ţara ar fi scăpat de calamităţile ce a suferit”.

Răspunsul la această imputare (izvorâtă din neînţelegerea complexităţii momentului istoric) îl găsim în memoriile unui alt contemporan al evenimentelor de la 1821, colonelul I. Voinescu: Vladimirescu avea tot dreptul să combată pe Ipsilanti, „intrat în patria lui prin viclenie, şi care aducea ţării desăvârşită prăpădenie; de n-a făcut-o, nu este din cauză că s-a temut, fiindcă românii era(u) îndestul de viteji ca să desfiinţeze o armie ca a lui Ipsilanti.

Dar adevărata cauză care l-a stăvilit a fost că nu cunoştea secretul politicei (intenţiile ascunse ale ţarului, ale cărui armate coborâseră pe Prut), şi nu voia să tragă asupra ţării nenorocirile care izvorăsc din asemenea împrejurări...” De aceea, Tudor s-a mulţumit a-i declara lui Ipsilanti că „nu se poate uni cu dânsul” - „cauza sa fiind cu totul departe de a grecilor” - „şi a căutat să-l vegheze până va trece Dunărea”.

O vreme, Vladimirescu a nădăjduit că eteriştii îşi vor îndeplini promisiunea şi nu vor transforma Principatele în teatru de război; el aştepta ca trupele lui Ipsilanti să treacă în Turcia, spre a se bate acolo cu otomanii, sprijinite de bulgari şi, eventual, de ruşi. După producerea invaziei turceşti, Tudor avea motive de a se război şi cu Poarta şi cu eteriştii. Se găsea însă în cea mai critică situaţie, strâns ca într-un cleşte între două primejdii: ameninţat în faţă de năvala turcilor, iar în spate de armata lui Ipsilanti. El a încercat să iasă din încercuire şi să-şi concentreze forţele în mănăstirile din munţii Olteniei.

Plănuia (probabil) ca deocamdată să nu intervină în ciocnirea dintre turci şi eterişti. Acesta este sensul armistiţiului încheiat la Goleşti, unde Vladimireseu, aprobând în principiu ideea de colaborare a creştinilor în lupta antiotomană (idee ce rămânea însă irealizabilă în practică, mai ales din cauza situaţiei create în ţară de eterişti), a refuzat să se lase convins de a opera împreună cu eteriştii (în condiţiile existente), „nu a voit să schimbe temeiul răscoalei sale” şi a precizat că se duce cu pandurii săi peste Olt, adică va lupta singur cu turcii.

Tudor şi Adunarea norodului se găseau în imposibilitatea de a lupta cu doi duşmani deodată. Iar neutralitatea momentană faţă de războiul turco-eterist, cum s-ar fi putut obţine altfel, decât prin încheierea unui armistiţiu cu eteriştii şi prin tratative cu turcii? Aşadar, la Goleşti, ca pe întreg parcursul răscoalei, Vladimirescu a ţinut să-şi delimiteze poziţia de a lui Ipsilanti. (Acelaşi lucru îl făcuse şi în luna februarie, în timpul tratativelor cu Iordache, la Ţânţăreni). Vom vedea că nici Poarta - deşi trecuse la represiunea insurgenţilor - nu făcea confuzie între cele două mişcări.

Precizarea faptelor cu semnificaţie incertă poate fi obţinută odată cu încadrarea lor firească în desfăşurarea de ansamblu a mişcării, cu alte cuvinte, prin stabilirea firului logic şi unitar al evenimentelor. Dificultatea înţelegerii episodului de la Goleşti, cauzată, în mare măsură, de contrazicerile izvoarelor, se înlătură prin aflarea înlănţuirii strânse a tuturor momentelor răscoalei.

Check Also

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Critica izvoarelor şi istoriografiei despre Revoluţia din 1821

Analizând critic documentele – nu o dată contradictorii – de la 1821, precum şi istoriografia …

Poziţia lui Constantin Samurcaş în timpul Revoluţiei din 1821

Omul de încredere al lui Alexandru Pini era vornicul Constantin Samurcaş. Ilie Fotino îl numeşte …

Ecoul mişcării revoluţionare din 1821 din Oltenia printre românii din Transilvania

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu a trezit printre românii din Transilvania un ecou atât de puternic, …

Craiova în timpul Revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

Un eveniment de importanţă covârşitoare pentru istoria ţării se va petrece la începutul secolului al …