Instituţii medievale în ţările române în secolele XIV-XVI

În literatura de specialitate există o vastă dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic este Europa Occidentală, unde pot fi întâlnite două elemente fundamentale: domeniul feudal, aflat în proprietatea nobilului şi lucrat de ţăranii dependenţi, şi ansamblul raporturilor feudalo-vasalice din cadrul clasei conducătoare. Istoricii români au evidenţiat faptul că în Ţara Românească şi în Moldova nu au existat formele clasice ale feudalismului european. Evul Mediu românesc s-a afirmat, aşadar, în sud-estul Europei ca un tip aparte al modelului bizantin. Domeniul boieresc era deţinut de clasa conducătoare care datora, în principal, ascultare şi supunere autorităţii centrale, adică domnului.

După părerea lui Şerban Papacostea, statul românesc medieval a fost „expresia unei naţiuni în devenire”. Moldova, Ţara Românească şi Transilvania s-au constituit în Evul Mediu în voievodate. În secolul al XVI-lea, Transilvania a devenit principat. Structura instituţională a Ţărilor Române a fost, în cazul Moldovei şi al Ţării Româneşti, de inspiraţie bizantină, dar forma de manifestare şi atributele sale aveau puternice trăsături autohtone.

Domnia

Instituţia centrală o reprezenta domnia. Aceasta a luat naştere o dată cu formarea statelor feudale. Ea a cunoscut forma absolută în momentul în care toţi datorau ascultare domnului. Domnia s-a legitimat prin originea sa divină şi prin credinţa că puterea vine de la Dumnezeu. De aceea, domnitorul trebuia să fie milostiv, cumpătat, drept şi generos. Astfel, domnitorul îşi justifica puterea „din mila lui Dumnezeu”. Succesiunea la conducerea ţării s-a făcut fie pe cale ereditară, fie electivă.

Domnul era ales pe viaţă, trebuia să fie bărbat şi să se bucure de integritate fizică. El îşi aroga şi titluri legate de stăpânirea de teritorii. Astfel, marea boierime alegea pe domnitor din rândul membrilor familiei Basarabilor, în Ţara Românească, şi respectiv a Muşatinilor, în Moldova. S-a practicat în mod frecvent asocierea la domnie a fiului cel mare, încă din timpul vieţii domnitorului. Alegerea nu aparţinea însă exclusiv boierimii, deoarece uneori un rol important avea şi Adunarea Ţării.

Domnitorul dobândea însemnele puterii după ce era uns cu mir de Mitropolit şi confirmat de Poartă. Numele său apare în documentele slave sub forma gospodar şi în cele latine, dominus. Puterea sa era absolută şi avea caracter personal. El era proprietarul întregului pământ, comandant suprem al armatei, conducea întreaga administraţie, bătea monedă şi stabilea impozite, reprezenta instanţa supremă judecătorească. Se bucura de o autoritate nelimitată şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi, indiferent de rangul lor social. Boierii aşteptau, „din mila Domnului”, danii de pământuri şi dregătorii.

Sfatul domnesc

Doctrina politică medievală arăta că domnitorul nu putea conduce singur şi că în toate problemele trebuia să consulte Sfatul domnesc. Acesta era format din marii boieri, care ulterior au primit dregătorii, principalele instrumente ale administrării ţării de către domnitor. Numărul membrilor săi a variat în jurul cifrei de doisprezece. Figura principală în Sfat era Mitropolitul, care era urmat, în Ţara Românească, de Marele Ban al Olteniei, iar în Moldova de Portarul Sucevei.

Dintre principalii dregători sunt de amintit logofătul - şeful cancelariei, vornicul - şeful administraţiei, vistiernicul - responsabil al finanţelor, spătarul - purtătorul spadei domnitorului şi apoi comandant al oştirii, paharnicul - responsabil cu pivniţele domneşti, postelnicul - responsabil cu camerele domneşti [SJ. Sfatul domnesc avea atribuţii administrative, politice şi judecătoreşti, iar în politica externă era consultat la încheierea alianţelor şi la declararea războiului. Întărirea Sfatului a fost o cale de limitare a puterii domnului de către boierime.

Adunarea ţării

La elaborarea politicii interne şi externe au participat şi Adunarea Ţării şi Adunările obşteşti. Acestea au reprezentat a treia instituţie fundamentală a structurii politice feudale. Ele reuneau de obicei stările privilegiate, din care ţărănimea era exclusă.

Convocate periodic, aceste adunări au adoptat hotărâri importante în domeniul vieţii politice, al fiscalităţii, al vieţii religioase. Astfel, ele discutau probleme legate de stabilirea impozitelor, aplicarea corectă a justiţiei, problemele păcii şi ale războiului. În Transilvania, după diplomele din 1366 emise de Ludovic cel Mare şi mai ales după încheierea în 1437 a Unio trium nationum, românii au fost excluşi în mod colectiv din viaţa politică şi religioasă şi au fost acceptaţi doar în calitate de indivizi.

Organizarea administrativă şi judecătorească

Administraţia era structurată în ţinuturi în Moldova, judeţe în Ţara Românească, districte, scaune şi comitate în Transilvania. La conducerea acestora se aflau dregători domneşti care aveau atribuţii importante în domeniul administrativ, judecătoresc şi militar. Aceştia vegheau la păstrarea liniştii în ţară, strângerea impozitelor, aplicarea corectă a dreptăţii, mobilizarea în caz de pericol extern. Saşii din Transilvania, care erau grupaţi mai ales în districtul Braşovului şi al Bistriţei, au constituit o formă de organizare politică şi administrativă proprie, numită Universitatea Saşilor.

În plan juridic, pentru o lungă perioadă de timp, obiceiul nescris al pământului, jus valachicum, a constituit principalul izvor de drept pentru românii organizaţi în obşti libere. Din secolele XIV-XV a început uniformizarea legislativă, influenţată pe larg de scrierile juridice bizantine - de exemplu, codul lui Justinian -, iar în Transilvania de unele coduri de legi maghiare. Astfel, în 1517, juristul Ştefan Werboczi a publicat codul Tripartitum. Un rol important îl jucau în justiţie scaunul de judecată al nobilului şi cel de la nivelul unităţii administrative. Cea mai înaltă instanţă era cea a voievodului sau a principelui, care dădea verdictul final.

Biserica

Biserica a fost un aliat de nădejde al voievozilor români în Evul Mediu. Aceasta şi-a afirmat propria doctrină cu privire la regimul muncii şi al proprietăţii, la rolul legii în societate. Biserica ortodoxă era supusă, din punct de vedere dogmatic, Patriarhiei de la Constantinopol. Mitropoliile din Moldova şi Ţara Românească au respins însă orice amestec al acestei autorităţi în chestiunile administrative.

Domnitorul îi numea pe mitropolit şi pe episcopi. Aceştia au sprijinit politica domnească de protejare a ortodoxiei şi au combătut ofensiva catolicismului, declanşată cu putere la finele secolului al XIV-lea. Astfel, în 1359, Nicolae Alexandru Basarab a organizat Mitropolia de la Curtea de Argeş. În anii 1401 şi 1402, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut Mitropolia de la Suceava. Domnitorii, care erau primii ctitori ai ţării, au construit numeroase biserici şi mănăstiri, precum Vodiţa, Cozia, Voroneţ, Humor, Putna, Hurez, Arnota. Acestea au devenit importante centre ale vieţii culturale.

Armata

Importanţa războiului în Evul Mediu s-a reflectat şi în interesul domnitorilor români pentru organizarea militară. În caz de pericol major, la chemarea domnului, se reunea Oastea cea Mare, formată din poporul înarmat. Astfel au procedat în 1462 Vlad Ţepeş şi în 1476 Ştefan cel Mare. Un important rol operativ avea şi Oastea cea Mică sau Curtea, care cuprindea cetele boierilor şi garda domnească. Acestea erau antrenate pentru tactica „pământului pârjolit”. Transformările din domeniul strategiei şi al tehnicii militare nu au ocolit Ţările Române în Evul Mediu. Armele de foc au adus un plus de forţă în confruntările militare din secolele XIV-XVI în sud-estul Europei.

Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul au folosit în armatele lor mercenari. Ţările române erau apărate de numeroase fortificaţii ridicate la hotare, precum cetăţile Turnu, Giurgiu şi Brăila în Ţara Românească, Orhei, Soroca, Hotin, Neamţ, Chilia, Cetatea Albă, în Moldova, Timişoara, Oradea, Făgăraş, Arad, în Transilvania.

Check Also

Stemele unite ale ţărilor române

Bathoreştii Ideea de unitate naţională este foarte veche la români şi de aceea nu trebuie …

Eteria şi ţările române

Popoarele creştine din Imperiul Otoman au văzut în victoriile Rusiei asupra turcilor un prilej de …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …