Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a fost marea proprietate funciară, a contribuit la desăvârşirea procesului de înţelegere dintre burghezie şi moşierime, început încă din 1848. Evoluţia capitalismului în agricultură pe calea greoaie, prusacă, însoţită de o lentă dezvoltare a industriei, a constituit baza menţinerii regimului burghezo-moşieresc, instaurat şi organizat odată cu înlăturarea lui Cuza.

Înfrângerea revoluţiei din 1848 a împiedicat sfărâmarea gospodăriei boiereşti şi a permis transformarea ei, după cum arată Lenin când caracterizează calea prusacă a dezvoltării capitalismului în agricultură, „cu încetul într-o gospodărie pur capitalistă, „iuncherească”, şi atunci baza trecerii definitive de la munca în dijmă la capitalism o constituie transformarea interioară a gospodăriei moşiereşti iobăgiste. În acest caz, întregul sistem agrar al statului devine capitalist, păstrând mult timp trăsăturile iobăgiste”.

Puterea economică păstrată de moşierime a menţinut şi puterea politică a acestei clase şi a dus, în condiţiile unei slabe dezvoltări a burgheziei industriale, la concretizarea înţelegerii dintre cele două clase posedante, înţelegere îndreptată împotriva maselor exploatate. „În perioada dezvoltării capitaliste a României - arată tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej -, burghezia a căzut la înţelegere cu moşierimea pentru a înăbuşi lupta poporului. La baza acestei înţelegeri stătea menţinerea marii proprietăţi moşiereşti asupra pământului, ceea ce a determinat păstrarea unor puternice rămăşiţe feudale în economia noastră şi înapoierea economică şi socială a ţării. Acest caracter specific al evoluţiei României a adus suferinţe înzecite clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare”.

Deşi între burghezie şi moşierime au continuat să existe contradicţii, care reflectau interesele specifice ale fiecăreia dintre cele două clase posedante nici una dintre acestea nu urmărea înlăturarea regimului burghezo-moşieresc. Acest regim s-a întemeiat pe coaliţia burgheziei şi moşierimii, care, după înlăturarea lui Cuza, s-a consolidat şi s-a lărgit. La baza acestei alianţe a stat împletirea intereselor economice şi sociale comune, şi în primul rând menţinerea marii proprietăţi funciare în noul cadru stabilit de reforma agrară din 1864. Teama de mişcarea revoluţionară a maselor, înăbuşirea luptei poporului au reprezentat trăsătura de unire dintre cele două clase şi baza activităţii politice a partidelor liberal şi conservator, expresii ale regimului burghezo-moşieresc şi unelte de dominaţie pentru dictatura celor două clase.

Adevărata delimitare a dispoziţiei forţelor de clasă din România a avut loc în timpul regimului burghezo-moşieresc nu între cele două clase posedante, ci între masele populare, în primul rând muncitorii şi ţăranii, de o parte, şi coaliţia burghezo-moşierească, de altă parte. Interesele obiective ale maselor populare s-au lovit de interesele coaliţiei burghezo-moşiereşti, cu toate nuanţele din sânul acesteia, chiar şi cu acelea care se situau încă, pentru un timp, pe poziţii progresiste.

Contradicţiile din sânul coaliţiei celor două clase posedante nu vor reflecta în timpul regimului burghezo-moşieresc decât o luptă pentru conducere, o luptă pentru predominarea uneia sau alteia dintre cele două clase înăuntrul coaliţiei, dar nu contradicţii care să ducă la sfărâmarea regimului burghezo-moşieresc, apărat de toate guvernele. „Pentru burghezie - arată Lenin - este avantajos ca revoluţia burgheză să nu măture cu prea multă hotărâre toate rămăşiţele trecutului, ci să mai lase unele dintre ele, cu alte cuvinte ca această revoluţie să nu fie pe deplin consecventă, să nu meargă până la capăt, să nu fie hotărâtă şi necruţătoare...”.

Aplicarea reformei agrare, chiar aşa limitată cum a fost, a nemulţumit pe marii arendaşi, precum şi pe cea mai mare parte din moşierii care-l sprijiniseră pe Alexandru Ioan Cuza, împingându-i treptat pe poziţiile monstruoasei coaliţii, care se confunda tot mai mult cu coaliţia burghezo-moşierească în întregimea ei. În iarna 1865-1866, succesiunea la domnie era deschisă. Înlăturarea lui Mihail Kogălniceanu şi îndepărtarea liberalilor democraţi care sprijiniseră pe Alexandru Ioan Cuza prin încredinţarea puterii unui guvern conservator moderat strâmtase baza politică a domnitorului.

În afara coaliţiei monstruoase, opoziţia legală, neînsemnată cu un an înainte, ajunsese să grupeze majoritatea deputaţilor din Adunare şi o însemnată parte a membrilor Senatului. La rândul ei, monstruoasa coaliţie nu mai era acum numai o grupare opoziţionistă ilegală compusă din câteva zeci de conspiratori, ci cuprindea majoritatea conservatorilor, a liberalilor moderaţi şi pe liberalii radicali.

Slăbirea bazei politice a domnitorului Cuza - datorită încredinţării puterii guvernului liberal moderat Nicolae Creţulescu, abuzurilor administrative şi dezorganizării financiare ce se remarcă îndeosebi în a doua jumătate a anului 1865 - , slaba preocupare pe care o arăta domnitorul pentru a se menţine la putere, ca şi ostilitatea pe care i-o arătau marile puteri, iritate de politica sa de afirmare a poziţiei autonome a ţării şi de limitare a imixtiunii reprezentanţilor consulari, au înlesnit reuşita acţiunii de răsturnare iniţiată de monstruoasa coaliţie. Această acţiune reflecta înseşi interesele celor două clase care se înţeleseseră să înlocuiască pe Cuza printr-un domnitor străin, mai util intereselor lor de clasă.

Lipsa de vigilenţă a domnitorului şi alegerea unor colaboratori chiar din rândurile monstruoasei coaliţii, cum au fost tinerii fii de mari moşieri T. Văcărescu sau P.P. Carp, ultimul numit „auditor”. la Consiliul de stat, a înlesnit acţiunea conspirativă a acesteia. O altă greşeală a lui Cuza a fost aceea de a lăsa în posturile de comandă ale unităţilor din Capitală pe unii ofiţeri înţeleşi cu monstruoasa coaliţie. De fapt, aceştia au asigurat reuşita conspiraţiei. Pe de altă parte, unii dintre oamenii săi de încredere, cum a fost Librecht, s-au dovedit a fi elemente corupte.

Lipsa de sprijin din partea Corpurilor legiuitoare pe care Cuza le crease, susţinerea din ce în ce mai slabă a domnitorului de către guvern, înclinaţia spre trădare în orice clipă a unora din partizanii lui, marile dificultăţi financiare provocate de obstrucţiile din ultimul timp ale Adunării - care în decembrie 1865 a refuzat să autorizeze guvernul să contracteze un nou împrumut de 40.000.000 de lei (votat însă în februarie 1866), neaprobând decât suma de 6.000.000, cu greu obţinută de la băncile locale aflate în mâinile unor capitalişti manevraţi de monstruoasa coaliţie, fapt care a avut drept urmare neputinţa de a se mai plăti salariile funcţionarilor publici, precum şi soldele ofiţerilor şi hrana trupei -, înşelarea lui Cuza de către „ariviştii” din jur constituiţi în „camarilă”, tot acest complex de împrejurări a încurajat monstruoasa coaliţie să-şi pună în aplicare planul de răsturnare a domnitorului.

În februarie 1866, complotiştii îşi desăvârşiseră pregătirile. Cu câteva săptămâni mai înainte, maiorul Lecca, comandantul batalionului de vânători însărcinat cu garda palatului, intrase în conspiraţie. Cu oarecare întârziere i s-a alăturat şi colonelul Haralambie, comandantul regimentului de artilerie, care se bucura de oarecare popularitate în armată.

Misiunea de a-l atrage şi pe colonelul Haralambie, considerat drept cel mai potrivit şi mai necesar pentru a deveni „şeful militar” al conspiraţiei, a fost încredinţată de către maiorul Lecca căpitanului Al. Candiano-Popescu, comandant al unei baterii din regimentul colonelului Haralambie. De reţinut că toţi trei erau „favoriţi” ai lui Cuza şi consideraţi deci de el ca devotaţi. În timpul discuţiilor dintre căpitanul Candiano-Popescu şi colonelul Haralambie, acesta a ezitat la început, motivând: „Să schimbe civilii starea aceasta de lucru ce văd şi eu că este nesuferită, dar nu noi militarii, care am jurat credinţă domnitorului”.

Argumentul adus de Candiano-Popescu este edificator pentru a constata că monstruoasa coaliţie şi-a dat perfect de bine seama că nu avea sprijinul maselor bucureştene şi al maselor în genere în acţiunea ei de răsturnare a domnitorului şi că deci în acest scop trebuia să aleagă calea odioasă a unei conspiraţii. Probabil că ajunsese la această concluzie în urma eşecului de la 3/15 august 1865. „La noi, oamenii politici sunt fără putere”, a răspuns căpitanul colonelului, pentru a-l determina la acţiune.

Colonelul Haralambie s-a hotărât să accepte rolul ce i se încredinţa după ce căpitanul Candiano-Popescu l-a informat că iniţiativa conspiraţiei era luată de Ion Ghica şi de C.A. Rosetti, că aceştia atrăseseră pe maiorul Lecca şi pe alţi ofiţeri şi că „lucrarea în armată este înaintată”, lipsind numai „şeful militar”. Îndeosebi prezenţa lui Rosetti în această conspiraţie l-a determinat pe colonelul Haralambie să accepte rolul ce i se propunea, deoarece avea mare încredere în „dibăcia” acestuia.

A urmat o întrevedere între maiorul Lecca şi colonelul Haralambie la acesta acasă, cu care prilej a fost informat că dintre ofiţeri va fi „părtaş” şi colonelul Mitică Creţulescu - fratele primului ministru! - şi a fost pus în curent cu numele fruntaşilor civili amestecaţi în conspiraţie. C.A. Rosetti l-a asigurat că poporul va sprijini răsturnarea lui Cuza. Colonelul Haralambie se va convinge însă că această acţiune nu fusese decât o stratagemă din partea lui C.A. Rosetti pentru a-i risipi orice îndoială asupra reuşitei.

Alexandru Beldiman, prefectul poliţiei Capitalei, l-a auzit în dimineaţa zilei de 11/23 februarie 1866 pe colonelul Haralambie apostrofând pe C.A. Rosetti: „Unde e poporul care promiseseşi că va veni să ia parte la răsturnarea lui Cuza Vodă?”. Într-adevăr, dacă poporul n-a sărit să-l apere pe domnitor, el a fost, totodată, departe de a sprijini pe conspiratori. Totul a fost o luptă pentru conducere în sânul claselor posedante.

Rolul principal în conspiraţie a fost atribuit de unii contemporani lui Ion Ghica, care era socotit sufletul coaliţiei, de către alţii lui C.A. Rosetti, căruia lumea îi spunea de aceea „tartorul”. Nu aceasta interesează însă, căci, desigur, şi unul şi altul au avut un rol la fel de important, dar tot atât de nefast. Ceea ce trebuie observat îndeosebi este faptul că amândoi conducătorii conspiraţiei făceau parte din rândurile liberalilor: unul ca moderat, celălalt ca radical, în acelaşi timp, tot un fruntaş liberal, I.C. Brătianu, acţiona în acelaşi scop în străinătate, fiind în strânsă legătură cu cei doi. Aceştia au acţionat în momentul când I.C. Brătianu i-a anunţat de la Paris că pot trece la fapte.

Pentru reuşită ei au ales calea conspiraţiei, cu concursul câtorva conjuraţi sprijiniţi pe un grup de ofiţeri din armată, căci nu se puteau bizui pe concursul maselor, ci mai degrabă se puteau teme de o ripostă a acestora. Data conspiraţiei a fost hotărâtă de un comitet care se întrunea în Pasajul Român, deci la doi paşi de palat. Conspiraţia a izbutit şi din cauză că nu s-a luat nici o măsură de siguranţă, deşi la 5/17 februarie, când se zvonise că „revoluţia” avea să izbucnească, s-a lipit în plin palat un „bilet de închiriat” şi alte bilete au fost lipite pe zidurile clădirii.

În urma unor sesizări despre cele ce erau gata să se petreacă în noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie, dintre care şi una din partea lui Cezar Bolliac, domnitorul a chemat la sine pe prefectul Beldiman şi pe colonelul Zefcari, comandantul garnizoanei, spre a le atrage atenţia să ia măsuri de prevedere. Aceştia îl liniştiră însă, asigurându-l că au informaţii că conjuraţii părăsiseră cu totul planul lor şi că zvonul li se părea straniu.

Într-adevăr, a existat aparenţa că nu putea fi vorba de o conspiraţie în noaptea aceea. Pentru a înşela vigilenţa poliţiei, C.A. Rosetti a simulat un bal mare la el acasă, în str. Academiei. Au fost aprinse lumânări şi lămpi în toate camerele şi au fost ridicate perdelele de la ferestre ca să se vadă tot ce se petrecea înăuntru. În realitate, cei ce soseau la bal erau conspiratorii, care veneau la C.A. Rosetti pentru a fi gata de acţiune la ora fixată, adică după ce palatul va fi înconjurat de armată. Indus astfel în eroare, prefectul poliţiei, Al. Beldiman, a raportat domnitorului că din partea lui C.A. Rosetti nu exista nici o primejdie.

În seara aceea, Cuza l-a chemat pe maiorul Lecca şi i-a dat ordin să întărească garda palatului. Acesta l-a asigurat că luase deja toate măsurile, întărind posturile de pază şi concentrând tot batalionul în jurul palatului. Nu putea bănui domnitorul că această măsură era luată tocmai spre a se asigura reuşita conspiraţiei. Sub pretextul unui marş de noapte, a dat ordin şi colonelul Haralambie bateriilor de artilerie de sub comanda sa să iasă din cazarmă.

După aceea li s-a indicat direcţia spre palat, care a fost înconjurat cu tunuri. „Exerciţiul” izbutise. Conjuraţii au pătruns în palat la ora 4 dimineaţa şi l-au forţat pe domnitor să abdice. Un căpitan i-a pus revolverul la tâmplă, iar altul i-a oferit spatele drept masă spre a subscrie actul de abdicare. Domnitorului i s-a spus că poporul s-a răsculat şi că atât ţara, cât şi armata îi cereau abdicarea, când în realitate aceasta îi era impusă de un pumn de conspiratori.

Actul pregătit de către conspiratori începea cu formula că domnitorul consimţea la abdicare conform dorinţei naţiunii întregi, ceea ce era o mistificare menită să acopere în faţa istoriei nesprijinirea de către mase a acţiunii de răsturnare. Altă mistificare era aceea că domnitorul lăsa conducerea în mâna unei locotenente domneşti şi a unui minister „ales de popor”. Locotenenţa domnească a fost alcătuită din trei dintre conspiratori, şi anume: N. Golescu, ca reprezentant al Munteniei şi al liberalilor, Lascăr Catargiu, ca reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor, având interimar până la venirea sa în Bucureşti pe D.A. Sturdza, şi colonelul N. Haralambie, reprezentant al armatei.

Pretinsul guvern „ales de popor” a fost numit de Locotenenţa Domnească, care, în acelaşi număr al „Monitorului”, da în vileag realitatea, declarând că „ordonă şi numeşte acest minister”. Guvernul avea următoarea componenţă: I. Ghica, prim-ministru şi ministru al Afacerilor Externe; C.A. Rosetti, ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii publice, după ce până la ora 8 dimineaţa fusese numit în acest post I. Bălăceanu, ceea ce arată o dată mai mult cât era acest guvern „ales de popor”; D.A. Sturdza, ministru al Lucrărilor publice; Dimitrie Ghica, ministru de Interne; maiorul Lecca, ministru de Război; I. Cantacuzino, ministru al Justiţiei, şi P. Mavrogheni, ministru al Finanţelor.

Guvernul reprezenta fidel, prin componenţa sa, coaliţia de clasă a burgheziei şi moşierimii, însă totodată se remarca că avea o preponderenţă munteană. Cei doi ofiţeri superiori care avuseseră un rol important la asigurarea reuşitei loviturii au fost răsplătiţi numaidecât, colonelul Haralambie fiind introdus în Locotenenţa Domnească, iar maiorul Lecca în guvern.

Domnitorul Cuza a fost ridicat din palat chiar în noaptea aceea şi transportat într-o trăsură închisă. În primele câteva ore a fost închis în casa lui Costache Ciocârlan, un devotat al lui C.A. Rosetti, loc de deţinere neştiut de nimeni şi ţinut sub pază de câţiva soldaţi comandaţi de un ofiţer. Apoi a fost strămutat la palatul Cotroceni, fiind declarat de către Locotenenţa Domnească „prizonier de stat”. Aici s-a orânduit o gardă puternică, pusă sub comanda căpitanului Candiano-Popescu.

La Cotroceni a fost vizitat de Tillos, consulul Franţei, după ce acesta a obţinut cu greu o astfel de autorizaţie din partea lui I. Ghica. Fostul domnitor s-a arătat resemnat, asigurându-l pe Tillos că nu cedase constrângerii, ci dorinţei pe care o avea de mai multă vreme de a pune capăt unui rol care devenise dificil. Tot ce cerea era să i se dea libertatea de a se întoarce în viaţa privată.

Cum era şi de aşteptat, nu i s-a admis această dorinţă, căci prezenţa sa în ţară constitui a o primejdie pentru monstruoasa coaliţie şi pentru succesorul dorit de aceasta. Peste trei zile, tot noaptea, Cuza fu pornit către graniţa de la Predeal şi exilat. Martori la plecare au fost membrii Locotenenţei Domneşti şi toţi miniştrii. Candiano-Popescu, care se afla şi el prezent în acest moment penibil, relatează că, după ce fostul domnitor şi-a luat ziua bună „cu multă demnitate” de la toţi cei de faţă, a făcut urarea: „Să meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine” şi, descoperindu-se, a strigat cu glasul puternic: „Să trăiască România!”. O campanie de defăimare a domnitorului a început din nou numaidecât după detronare. Scopul acesteia era să spulbere popularitatea pe care Cuza o lăsa în urma sa.

C.A. Rosetti a scris un articol de fond în ziarul „Românul”, reapărut chiar a doua zi. Dintre acuzările aduse fostului domnitor este de reţinut aceea că el, „tiranul”, căzuse în „delirul viţiului”, „atacând pe rând libertatea individuală, onoarea, proprietatea de tot felul, averea fiecăruia în parte, precum şi cea comună”. În acelaşi articol se mistifica realitatea, susţinându-se că răsturnarea lui Cuza a fost efectul indignării poporului.

Această aserţiune se adăuga la mistificările puse în circulaţie prin actul de abdicare pe care domnitorul a fost forţat să-l semneze şi prin mesajul Locotenenţei Domneşti pentru convocarea celor două corpuri legiuitoare în aceeaşi zi, pentru alegerea noului domnitor. Falsa aserţiune despre „voinţa naţiunii”, care ar fi stat la baza conspiraţiei de la 11/23 februarie 1866, a fost repetată deseori şi multă vreme după aceea. Într-un articol publicat în 1883 în ziarul „Românul”, I.C. Brătianu persevera în a susţine că domnitorul Cuza a fost răsturnat „de către poporul român”.

Şi D.A. Sturdza, cel care la 11/23 februarie 1866 s-a îngrijit îndeosebi să pună mâna pe arhiva lui Cuza Vodă pentru a o ascunde în vederea falsificării în voie a adevărului istoric asupra domniei celui răsturnat, a susţinut în 1892 că detronarea s-a făcut „cu aprobarea ţării întregi”. Infirma însă singur această aserţiune, adăugind că detronarea s-a făcut „prin militari”, deoarece, pretexta el, „toţi bărbaţii care au participat la răsturnarea lui Cuza Vodă, au găsit că nu trebuia să supunem ţara la o aşa de grea încercare ca aceea a unei revoluţiuni de stradă”. Monstruoasa coaliţie însă a evitat să facă apel la ţară, temându-se că poporul n-o va sprijini într-o astfel de întreprindere, ba chiar că s-ar putea ridica pentru sprijinirea domnitorului. „Poporul român a fost străin şi chiar surprins când a aflat în zori de ziuă această răsturnare nocturnă”, va arăta unul dintre sprijinitorii domnitorului.

Pus în faţa faptului împlinit, poporul n-a întreprins însă nici o acţiune pentru sprijinirea lui Alexandru Ioan Cuza, deoarece acesta nu căutase să aibă sprijinul său direct. Pasivitatea maselor orăşeneşti se datora şi faptului că ele considerau totuşi pe Cuza ca pe unul dintre membrii claselor posedante. Cât despre ţărani, nemulţumiţi de felul cum se făcuse reforma agrară, ei au manifestat numai teama că regimul burghezo-moşieresc ce se instaura le va lua pământurile date în timpul domniei lui Cuza, pe care au arătat că-l preferau prinţului străin cu prilejul plebiscitului din aprilie 1866 şi al răscoalei grănicerilor, dar, neorganizaţi şi lipsiţi de conducere, nu au putut transforma frământarea lor într-o mare mişcare revoluţionară.

Cu toate că actul de la 11/23 februarie 1866 a fost conceput ca o conspiraţie pusă la cale de o mână de conjuraţi, el a fost totuşi prezentat de aceştia, precum şi de prozeliţii lor şi de unii istorici puşi în slujba regimului instaurat atunci, ca o „revoluţie”, ca o „revoluţie naţională” sau ca o „pacinică revoluţie”. Referindu-se la detronarea lui Cuza Vodă, până şi Titu Maiorescu reproşa că „a fost un fapt greu de justificat”. Titu Maiorescu mai dă amănuntul că în ianuarie 1866 Cuza răspunsese nepăsător că nu mai exista motiv de conspirare, fiindcă el avea să abdice peste două luni.

El dăduse acest răspuns cumnaţilor săi Dimitrie şi Teodor Rosetti, care veniseră să-i arate temerile lor în legătură cu conspiraţia ce se pregătea. Contemporanul G. Mârzescu, membru al Partidului Liberal, a respins aserţiunea că „februariştii”, cum şi-au zis foştii participanţi la conspiraţia de la 11/23 februarie 1866, ar fi devenit „salvatorii ţării” şi ar fi îmbunătăţit cu ceva situaţia acesteia. În 1878, G. Mârzescu constata că „salvatorii de la 11 februarie 1866, venind sub vodă Garol la guvern, au comis cu ipocrizie tocmai faptele imputate miniştrilor lui vodă Cuza, surpând din temelie regimul constituţional”.

Începutul în acest sens s-a făcut chiar în ziua de 11/23 februarie 1866. Deocamdată, cele două corpuri legiuitoare moştenite de la Cuza au fost menţinute pentru a fi folosite în scopuri imediate. Ele au fost convocate de către Locotenenţa Domnească într-o şedinţă comună extraordinară, unde li s-a citit mesajul guvernului provizoriu, conceput de C.A. Rosetti. Prin acest mesaj, primit cu aplauze de senatorii şi deputaţii aleşi în timpul fostului domn, se anunţa abdicarea lui Cuza şi erau date îndemnuri pentru sancţionarea aşa-zisei „voinţe a naţiunii”, care ar fi impus această abdicare.

După ce membrii Locotenenţei au părăsit sala, primul ministru, Ion Ghica, a făcut apel la „patriotismul” membrilor celor două adunări pentru a alege ca domnitor pe Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Leopold I al Belgiei, recomandat, se pare, de I.C. Brătianu din străinătate, unde se afla. Cel propus a fost aclamat fără nici o împotrivire ca domn al României sub numele de Filip I. S-a depus jurământul de credinţă faţă de el şi a fost numită o delegaţie care să meargă în Belgia pentru a-i oferi formal coroana României.

În faţa vechii Adunări au fost depuse o serie de proiecte de legi. Dar proiectul de lege care interesa cel mai mult pe moşieri a fost proiectul de lege de tocmeli pentru lucrări agricole, care fusese depus încă din vremea lui Cuza. Dezbătută şi votată în martie 1866, această lege admitea execuţia personală a ţăranilor care nu-şi îndeplineau tocmelile. La propunerea lui C.A. Rosetti a fost votat şi un proiect de lege pentru crearea unei gărzi civice. Se căuta astfel să se organizeze o forţă civilă, utilă în eventualitatea când armata n-ar mai sprijini guvernul.

După ce guvernul a utilizat Adunarea, a hotărât dizolvarea ei. Motivul invocat a fost acela că vechea Adunare „a început a pune piedici în calea naţiunii” şi că arăta tendinţe care „ar putea periclita faptul din 11 februarie şi însăşi existenţa noastră naţională”. I s-a atribuit Adunării intenţia de a se transforma în „Convenţiune naţională”, deşi ea se arătase destul de ascultătoare. În realitate, guvernul era interesat să înlocuiască vechea Adunare „de mojici” a lui Cuza printr-o Adunare mai corespunzătoare intereselor burghezo-moşiereşti. Şi astfel Adunarea fu dizolvată la 18/30 martie 1866, deputaţii fiind dezamăgiţi, căci guvernul făgăduise că-i va menţine.

Cele două motive mai puternice, nemărturisite de guvern, şi care au determinat această dizolvare au fost: grija că proiectul pentru o nouă constituţie nu va putea fi votat şi interesele unor pretendenţi la tron din rândurile conservatorilor, care se îndoiau că ar putea să obţină voturile unei Adunări aleasă sub Cuza. A fost închis totodată şi Senatul, sau Corpul ponderator. Întrucât masele ţărăneşti se agitau, temându-se că li s-ar lua pământurile date în timpul lui Cuza, guvernul Locotenenţei Domneşti a dat o proclamaţie prin care ţăranii erau asiguraţi, spunându-li-se că pământurile pentru care au făcut în trecut clacă şi boieresc şi care li s-au lăsat în 1864 în deplină stăpânire erau „fără cea mai mică deosebire o proprietate tot atât de consimţită, ca orice altă proprietate...”.

Proclamaţia continua: „Nimeni sub nici un cuvânt, fie guvern, fie obştească adunare, nu poate atinge stăpânirea d-voastră asupra acelor pământuri, precum nu poate atinge nici un fel de proprietate, ori de ce fire ar fi... Fostul domn Cuza, precum şi fostele adunări obşteşti n-au făcut şi nu puteau face altceva decât a constata un drept câştigat… ce foştii clăcaşi dobândiseră asupra pământurilor ce le aveau în posesiune şi pentru care făceau clacă”. Pentru a micşora meritele fostului domnitor la înfăptuirea reformei, proclamaţia adăuga că, dacă sătenii „nu ar fi avut nici un drept asupra acestor pământuri, fostul domn Cuza n-ar fi putut lua de la unii şi da la alţii, căci aceasta ar fi fost o tâlhărie pe care Europa întreagă nu ar fi putut-o suferi”.

Era o târzie, dar silită recunoaştere din partea monstruoasei coaliţii asupra îndreptăţirii reformei agrare de la 1864. Prin această proclamaţie, răsturnătorii lui Cuza voiau însă să preîntâmpine o răscoală în masă a ţăranilor, căreia cu greu i-ar fi putut face faţă. Guvernul era îngrijorat că fierberea care începuse printre ţărani în urma zvonului că li se vor lua pământurile se va întinde.

Şi situaţia pe plan extern devenise destul de dificilă şi penibilă, deoarece noul ales, Filip I, a refuzat să primească coroana, deşi aceasta i se oferise cu atâta uşurinţă. În urma unei căutări, în care rolul principal l-a avut Ion C. Brătianu, s-a găsit un amator în persoana principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acesta era rudă a regelui Prusiei şi protejat al lui Bismarck, care căuta astfel de pe atunci să-şi plaseze un pion pe tronul României, în vederea pătrunderii capitalului german în România şi a subordonării ei politice.

Prin prelungirea vacanţei tronului, Unirea celor două ţări s-a aflat la un pas de năruire. Conferinţa celor şapte mari puteri europene, întrunită la Paris între 26 februarie / 10 martie şi 1/13 aprilie, a discutat problema separării din nou a Principatelor, pentru că Unirea nu fusese recunoscută decât pe timpul domniei lui Cuza. Se căuta ca acestea să fie readuse la starea dinainte de 1859, fiind combătută alegerea oricărui domn străin. Nu s-a ajuns însă la un acord, iar între timp marile puteri au fost puse în faţa unui nou fapt împlinit, plebiscitul pentru alegerea noului candidat. A existat şi primejdia unei intervenţii armate turceşti în ţară. Chiar a fost concentrată o armată turcească la Dunăre, ceea ce a impus unele măsuri militare de apărare pentru prevenirea atacului.

La Iaşi, separatiştii şi-au reluat activitatea şi au încercat să pună domn pe N. Rosetti-Roznovanu, un tânăr moşier sprijinit de cneazul Const. Moruzi, capul conspiraţiei, şi de mitropolitul Calinic Miclescu. În acest scop s-a început o mişcare în ziua de 3/15 aprilie 1866, pentru a cărei înăbuşire a fost nevoie de intervenţia a două batalioane de infanterie. Această mişcare n-a izbutit, nefiind susţinută de mase, ci numai de o ceată eterogenă, îmbătată de către separatişti. Au fost însă morţi şi răniţi. Boierii separatişti au înaintat şi o petiţie către Poartă, în care au proclamat dreptul Moldovei de a-şi alege propriul ei domnitor, conform Convenţiei de la Paris.

Mişcarea de la Iaşi a fost grăbită de anunţarea ţinerii plebiscitului între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866 pentru alegerea prinţului Carol, noul candidat la domnie, în urma tatonărilor lui I.C. Brătianu, acesta a fost gata să-şi schimbe situaţia sa inferioară de locotenent în armata germană cu aceea de domn al României. Spre deosebire de coaliţia burgheziei şi moşierimii care îl poftea la tronul vacant al României, poporul nu-l dorea.

Chiar dacă plebiscitul organizat de guvern a reuşit, în realitate a fost departe de a reflecta adevărata şi întreaga voinţă a poporului. Aceasta reiese din unele manifestaţii ostile care s-au produs cu prilejul ţinerii plebiscitului. Astfel, Radu Rosetti, deşi sprijinitor al monarhiei, a trebuit să recunoască în amintirile sale acest adevăr neplăcut pentru Carol I. El povesteşte că, atunci când s-a ţinut plebiscitul, se afla la moşia tatălui său de la Căiuţi (judeţul Bacău).

Aici era pregătită la conac o masă pentru a se semna pe ea plebiscitul. Numărul ţăranilor care au răspuns la vot a fost, spre dezamăgirea tatălui său, „excesiv de mic”. Tatăl memorialistului „trimise pe primar să vadă de ce nu vine grosul locuitorilor comunei şi să li grăbească venirea ca să iscălească negreşit plebiscitul în acea zi, dar nu mai veni aproape nime - îşi aminteşte Radu Rosetti - şi, tata pierzând răbdarea, porunci să se ridice masa de la scară”.

Memorialistul dă apoi amănuntul că, dimpotrivă, ţăranii s-au strâns la primărie şi au silit pe notar să modifice formula plebiscitului în sensul că ei nu aleg pe prinţul Carol, formulă sub care şi-au pus toţi degetele. Întrebaţi asupra motivelor hotărârii lor, explică Radu Rosetti au răspuns că „nu au avut nici un temei de nemulţămire împotriva lui Cuza care li-a dat pământurile şi i-a scăpat de boieresc şi nu vor să aleagă pe Hopânţol, un neamţ pe care nu-l cunoaşte nimene”.

Memorialistul adaugă: „... după cât ştiu, comuna Căiuţul a fost departe de a fi singura din ţară care a manifestat asemene simţiminte..., dar aceste manifestaţiuni au fost cu îngrijire ascunse de guvern... Am temeiuri foarte serioase pentru a crede că,... numărul voturilor patriotice (adică negative) s-a ridicat în comuni la multe zecimi de mii care, ca şi acele ale marei majorităţi a comunei noastre, au fost, sau pur şi simplu neţinute în samă la subprefecturi sau prefecturi, sau poate chiar la centru, sau convertite în da. Într-o mărturie contemporană a unui moldovean separatist se spune că a fost un „plebiscit forsat, cu agenţi guvernamentali şi cu baionete la spatele lor”.

În Muntenia „se înscena plebiscitul, deschizându-se registre de subscrieri prin toate comunele ţării, iar Capitalei <i> s-au rezervat mai multe asemenea registre, dintre care cel mai voluminos se aşeză pe o masă în grădina Cişmigiu, unde cânta mereu o muzică militară, ca să atragă şi mai mult publicul ce se arăta destul de indiferent”, aflăm dintr-o altă broşură contemporană. Rapoartele diplomatice trimise de aici înregistrează manoperele folosite de organele guvernamentale pentru asigurarea plebiscitului. Nu mai încape îndoială că plebiscitul a fost transformat de monstruoasa coaliţie într-o farsă şi că prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost întronat în locul domnitorului Alexandru Ioan Cuza peste voinţa poporului.

Cu prilejul sosirii în ţară a lui Carol, pe care I.C. Brătianu l-a adus „în buzunarul său”, cum ironizează faptul un contemporan, a izbucnit o revoltă a grănicerilor de pe Dunăre, cărora li s-au alăturat şi ţăranii. Această revoltă s-a întins de la Turnu Severin până la Galaţi. Ţăranii revoltaţi de la Poiana odată cu grănicerii de la Calafat au declarat că nu „recunosc guvernul actual”, adică guvernul format de monstruoasa coaliţie împotriva voinţei poporului. Ei au cerut să li se dea socoteală cine a pus acest guvern şi de ce „ciocoii au dat jos pe Cuza”, declarând răspicat că „ei nu voiesc să recunoască pe Carol”.

Alţii repetau: „Cerem să ni se dea Ioan I (adică Alexandru Ioan Cuza) şi nu vrem pe Carol, care l-au pus ciocoii”. Unii strigau „Ion I să trăiască!”, alţii „Să trăiască Cuza!”, „Nu vrem pe Carol, căci Cuza ne-a dat puştile şi pământul”, motivau cei revoltaţi. Mai înainte, ţăranii votaseră împotriva plebiscitului, deoarece după abdicarea lui Cuza îşi făcuse loc printre ei îngrijorarea că „ciocoii au alungat pe Cuza ca să le ia pământul”.

Sosit în Bucureşti însoţit de I.C. Brătianu, prinţul Carol a fost proclamat de către noua Adunare domnitor al României sub numele de Carol I în ziua de 10/22 mai 1866, apoi a format un nou guvern sub conducerea lui Lascăr Catargiu, menit să înfrângă răscoala grănicerilor şi să vegheze ca noua Constituţie să le asigure dominaţia lor de clasă. Aleasă la 9/21 aprilie, Adunarea era formată, după cum era de aşteptat, din reprezentanţi ai burgheziei şi moşierimii. Deşi Mihail Kogălniceanu declarase în demisia prezentată domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 26 ianuarie / 7 februarie 1865 că se retrage „punând astăzi capăt carierei mele politice”, a găsit de datoria sa ca în împrejurările critice create de dizolvarea vechii Adunări să-şi pună candidatura pentru a face parte din viitoarea Adunare.

Cu toată atmosfera grea ce i se crease, Mihail Kogălniceanu a fost ales deputat în judeţul Fălciu, ceea ce arată popularitatea de care se bucura. Alegerea sa a stârnit dezbateri înverşunate în Adunare, alcătuită în marea ei majoritate din reprezentanţii monstruoasei coaliţii. Aceştia s-au întrecut în a-l acuza pe „omul de la 2 mai” timp de 4 şedinţe (29 aprilie / 11 mai şi 30 aprilie / 12 mai, 3/15 şi 4/16 mai 1866), sfârşind prin invalidarea alegerii sale. Kogălniceanu nu s-a lăsat însă, ci a candidat a doua oară pentru acelaşi loc. A fost ales din nou, de astă dată cu o majoritate zdrobitoare. Prezentându-se şi la alegerea pentru un loc vacant de deputat al oraşului Galaţi, Kogălniceanu a fost ales şi aici, spre marea indignare a Adunării.

Deschizând discuţia invalidării celor două alegeri, Adunarea dezlănţuie iarăşi un atac plin de invective împotriva lui. El era acuzat ca „vrăjmaş al ţării”, deşi, după cum se ştie, ţara ratificase printr-un plebiscit lovitura de la 2/14 mai 1864, imputată acum lui Kogălniceanu de către adversarii săi, care limitau interesele ţării la interesele lor înguste. Tell, care s-a aflat printre puţinii apărători ai lui Kogălniceanu, preciza că acuzarea adusă lui Kogălniceanu pentru „acel nenorocit de 2 mai” de către numeroşii săi adversari din Adunare avea cu totul alt substrat.

Substratul acesta, observa Tell cu obiectivitate, era legea rurală iniţiată de Kogălnicenu, iar nu aparenţa ce ei se străduiau să dea acuzaţiilor, închizându-se discuţia şi procedându-se la vot, Adunarea a invalidat pentru a doua oară alegerea lui Kogălniceanu şi l-a alungat din sânul ei. A fost o nouă manifestare a Adunării constituante, care pretindea că reprezintă „voinţa naţiunii” şi că a reintrodus principiile democratice. Monstruoasei coaliţii îi erau indezirabili liberalii de tipul lui Kogălniceanu.

Deşi era anunţată ca Adunare legiuitoare, noua Adunare a fost transformată în mod abuziv în „Constituantă” şi i-au fost prezentate de către Locotenenţa Domnească proiectul de Constituţie la 1/13 mai 1866, precum şi proiectul de lege electorală la 3/15 mai, spre a le discuta şi vota. Proiectul iniţial al Constituţiei a fost întocmit de Consiliul de stat, format în timpul lui Cuza. Primit de Consiliul de Miniştri, acest proiect a fost înaintat de către Locotenenţa Domnească Adunării constituante.

Supus unui comitet al delegaţilor secţiunilor Adunării, care a avut ca raportor pe conservatorul Aristide Pascal, proiectul a suferit o serie de modificări. Discuţia generală asupra proiectului modificat a început la 17/29 iunie şi s-a încheiat la 29 iunie / 11 iulie 1866, când noua Constituţie a fost votată în unanimitate. A doua zi, 30 iunie / 12 iulie, a fost subscrisă de proaspătul cetăţean român Carol I, care a depus jurământul pe ea ca „domn al românilor”. La 1/13 iulie 1866, Constituţia a fost promulgată.

Raportorul a prezentat Constituţia ca o operă a „românilor”, afirmând că era „elaborată de dânşii prin a lor iniţiativă”, că ea ar corespunde tradiţiei de libertate şi egalitate a poporului român şi că era „o constituţiune liberală şi egalitară, astfel precum se cuvine unui popor liber şi gelos în cel mai mare grad de libertăţile sale publice”. În realitate, Constituţia din 1866 nici nu poate fi considerată ca operă a poporului, căci reprezintă interesele înguste de clasă ale burgheziei şi moşierimii coalizate.

Constituţia din 1866 a fost puternic influenţată de constituţia belgiană din 1831, considerată pe atunci ca model de constituţie burgheză. Modelul a fost însă mult revizuit de exponenţii monstruoasei coaliţii, care au anihilat prevederile din constituţia belgiană ce păreau prea democratice, înlocuindu-le prin dispoziţii corespunzătoare intereselor reacţionare ale burgheziei şi moşierimii. La acestea s-a adăugat o redactare echivocă a textului.

Cele două clase exploatatoare au căutat ca sub masca unei constituţii „democratice” să-şi asigure dominaţia lor de clasă. Libertatea şi egalitatea proclamate în Constituţie au fost reduse la o ficţiune. Liberalii radicali, sau „oamenii de la 1848”, cum continuau să pozeze, au căzut la înţelegere cu moşierii, abandonând în bună parte principiile burghezo-democratice proclamate în urmă cu douăzeci de ani.

După cuvintele lui Marx referitoare la o situaţie similară din Franţa, şi unii şi alţii „au decăzut... de la poziţia de partid la aceea de clică. Iar constituţia o tratau ca pe o vastă intrigă. Ceea ce trebuia constituit prin ea era în primul rând dominaţia clicii lor” Observând cârdăşiile dintre capitalişti şi moşieri cu prilejul alcătuirii Constituţiei din 1866, Dimitrie Bolintineanu scria: „In Cameră se discuta constituţiunea de două partide: conservatoare şi liberală. Liberalii noştri erau ca conservatorii din alte ţări. Conservatorii ca retrograzii din alte părţi. Se menagiau unii pe alţii şi sacrificau principii [principiile] libertăţii... mutual”.

Constituţia proclama o serie de principii inspirate din actele constituţionale ale revoluţiei burgheze de la 1789 din Franţa, cum erau: „libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului”, „suveranitatea naţională”, „guvernământul reprezentativ”, „separaţia puterilor”, „responsabilitatea ministerială” etc., însă aceste principii vor rămâne numai nişte declaraţii formale, ca nişte formule demagogice. De altfel, falsul liberalism al Constituţiei reieşea şi din obligativitatea căsătoriei religioase, desfiinţarea contenciosului administrativ şi neacordarea inamovibilităţii pentru magistraţi.

În afară de aceste principii, Constituţia din 1866 consacra un principiu scump coaliţiei burghezo-moşiereşti, şi anume principiul monarhiei ereditare în favoarea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi a moştenitorilor săi, precum şi principiul iresponsabilităţii monarhului. Era consfinţit astfel, prin legea fundamentală, actul nefast al aducerii în ţară a prinţului prusac, instrument al intereselor burgheziei şi moşierimii şi al capitalului străin pentru jefuirea şi reprimarea maselor populare.

O altă problemă importantă care a stat în atenţia Adunării constituante de la 1866 a fost garantarea proprietăţii pentru viitor, spre a apăra astfel marea proprietate de orice eventuală expropriere. Articolul 19 din Constituţie declara sacră şi inviolabilă proprietatea de orice natură, stabilind că nu se puteau face exproprieri decât „pentru cauză de utilitate publică”, prin care se preciza că „urmează a se înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea publică, precum şi lucrările de apărarea ţării”.

Pentru a asigura atât în Adunare, cât şi în Senat o majoritate compactă moşierimii şi burgheziei, Constituţia a statornicit un sistem electoral care consfinţea dictatura de clasă a acestora. Pentru alegerea deputaţilor, corpul electoral era împărţit în patru colegii, după criteriul averii. Împărţirea alegătorilor pe colegii reflecta raporturile de forţă dintre burghezie, moşierime şi ţărănime, în noul regim politic burghezia şi moşierimea rezervându-şi o situaţie dominantă.

Din colegiul I făceau parte marii proprietari cu un venit funciar de la 300 de galbeni în sus; din colegiul al II-lea proprietarii rurali mijlocii, cu un venit funciar de la 300 până la 100 de galbeni; din colegiul al III-lea, toţi orăşenii - inclusiv comercianţii şi industriaşii - care plăteau un impozit de 80 lei, precum şi liber-profesioniştii, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii statului; în sfârşit, din colegiul al IV-lea, ţăranii şi muncitorii. Aceştia alegeau în mod indirect deputaţi în Adunare, şi anume 50 de alegători desemnau un delegat, iar toţi delegaţii ţăranilor dintr-un judeţ, convocaţi în capitala judeţului, alegeau un singur deputat la colegiul al IV-lea.

Pentru alegerea senatorilor, corpul electoral din fiecare judeţ era împărţit în două colegii: colegiul I, rezervat proprietarilor de fonduri rurale din judeţ având un venit funciar de cel puţin 300 de galbeni, şi colegiul al II-lea, rezervat proprietarilor de imobile din oraşele judeţului având un venit de la 300 de galbeni în jos. În oraşele în care n-ar fi existat un număr minim de 100 de alegători pentru formarea colegiului al II-lea, acest număr se completa cu proprietarii din judeţ care achitau statului un impozit de la 100 la 300 de galbeni. Aveau dreptul să fie aleşi deputaţi toţi cetăţenii de la 25 de ani în sus, iar senatori, cetăţenii de la 40 de ani în sus care aveau un venit de cel puţin 800 de galbeni.

Deputaţii se alegeau pe 4 ani, iar senatorii pe opt ani, însă jumătate din aceştia se reînnoiau la fiecare patru ani prin tragere la sorţi, senatorii ieşiţi putând fi realeşi. Evident că aceste norme erau în flagrantă contradicţie cu principiul „egalităţii sociale”, anunţat cu emfază în art. 10 al Constituţiei, unde se afirma cu ipocrizie că „nu există nici o deosebire de clasă”. În practică deci, atât Adunarea deputaţilor, cât mai ales Senatul au devenit un monopol al burgheziei şi moşierimii. Maselor largi ale poporului nu li s-a dat, prin urmare, posibilitatea reală de a participa la lucrările Adunării, astfel încât ele au fost constrânse să se supună voinţei celor două clase dominante, exprimată sub formă de lege.

Constituţia din 1866 a fost instrumentul legal al regimului burghezo-moşieresc şi a dat posibilitate celor două partide, liberal şi conservator, de a se întări şi de a monopoliza puterea politică. Şi în România s-a asigurat astfel acel sistem de guvernare bipartită despre care, referindu-se la cele două partide burgheze din Statele Unite ale Americii de Nord, Engels scria: „Există... două bande mari de speculanţi politici care acaparează cu rândul puterea de stat, exploatând-o cu mijloacele cele mai corupte pentru scopurile cele mai corupte, iar naţiunea este neputincioasă faţă de aceste două mari carteluri de politicieni care pretind că o slujesc, dar care în realitate o stăpânesc şi o spoliază”.

Principiul egalităţii în drepturi înscris în Constituţia de la 1866 era o ficţiune. El era contrazis şi de discriminarea ce se făcea în art. 7 cu privire la cei de altă credinţă religioasă decât cea creştină, care a constituit o manifestare naţionalist-şovină a burgheziei. Potrivit Constituţiei din 1866, puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de către domnitor şi reprezentanţa „naţională”, formată din cele două camere: Adunarea deputaţilor şi Senatul.

Acesta din urmă a fost creat cu scopul de a asigura şi mai mult clasele exploatatoare împotriva unor eventuale legi burghezo-democratice votate de Adunarea deputaţilor şi care ar fi atins interesele lor. Iniţiativa legilor o aveau deopotrivă domnitorul şi cele două camere. După votarea unei legi, era necesară sancţionarea ei de către domnitor. De asemenea, Consiliul de stat era desfiinţat.

Puterea executivă era exercitată de domnitor şi de miniştri, care erau numiţi şi revocaţi de domnitor. Îngrădite formal de Constituţie, puterile domnitorului erau în realitate aproape dictatoriale. Constituţia dădea acestuia dreptul de a dizolva parlamentul, de a forma guvernul după bunul său plac, de a sancţiona sau de a nu sancţiona o lege votată de parlament. Domnitorul era căpetenia armatei, avea dreptul de a bate monedă etc. Aşa-zisa a treia putere a statului, justiţia, nu era nici ea decât un instrument docil în mâinile claselor dominante, fiind complicea aparatului administrativ, de la miniştri, prefecţii de judeţe şi până la primarii şi jandarmii satelor.

Primul guvern numit de Carol I după depunerea jurământului pe Constituţie a fost format din Lascăr Catargiu ca preşedinte şi ministru de Interne; I.C. Brătianu, la Finanţe; I. Cantacuzino, la Justiţie; P. Mavrogheni, la Externe; C.A. Rosetti, la Culte şi Instrucţiunea publică; generalul I. Ghica, ministru de Război, şi D.A. Sturdza, ministru al Lucrărilor publice, Agriculturii şi Comerţului. După cum se vede, noul guvern reprezenta deplin coaliţia burghezo-moşierească.

Curând după aceea a fost supus discuţiei generale a Adunării şi proiectul de lege electorală, alcătuit de o comisie având ca raportor tot pe conservatorul Aristide Pascal. După o discuţie prelungită, în ziua de 4/16 iulie 1866, noua lege electorală, confecţionată după principiile reacţionare enunţate în Constituţie, a fost votată cu o mare majoritate de 69 de bile albe contra a 3 bile negre, ceea ce dovedea acordul dintre conservatori şi liberali şi în această mare problemă politică a ţării.

La 6/18 iulie 1866, Adunarea constituantă a fost dizolvată, pentru a se alege noile corpuri legiuitoare. Astfel a fost instaurat şi organizat regimul burghezo-moşieresc, care avea să frâneze desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice multă vreme, încetinind dezvoltarea societăţii româneşti.

Check Also

Represiunea politică în regimurile totalitare interbelice

Mecanismul terorii Statele totalitare de tip comunist ori fascist s-au remarcat prin cele mai mari …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Regimul stalinist

Stalinismul economic sau „a doua revoluţie bolşevică” (1928-1941) După moartea lui V.I. Lenin, survenită în …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …