Instaurarea regimului boieresc în Moldova şi Ţara Românească. Sfârşitul războiului. Restaurarea dominaţiei otomane (începutul secolului al XVII-lea)

Războiul antiotoman nu a luat sfârşit odată cu moartea lui Mihai Viteazul, ci continuă până la 1606, când se încheie pacea generală cu Poarta. Războiul s-a desfăşurat însă cu o intensitate simţitor redusă, datorită dezvoltării situaţiei interne pe întreg teritoriul românesc, caracterizată mai ales prin înăsprirea luptelor dintre facţiunile boiereşti, în condiţiile unor domnii de autoritate limitată.

În acelaşi timp, evoluţia raporturilor internaţionale este marcată de faptul că Imperiul habsburgic, în faţa unor dificultăţi interne din ce în ce mai mari, se putea angaja tot mai puţin în războiul cu Poarta. În primul deceniu al secolului al XVII-lea se manifestă în continuare ideea unificării teritoriului românesc - fie totală (acţiunea lui G. Bathory), fie parţială (unirea Moldovei şi Ţării Româneşti sub Movileşti).

Preluarea puterii de către boierii Buzeşti

În împrejurările din toamna anului 1600, fraţii Buzeşti - care părăsiseră cauza lui Mihai - se impun ca forţa politică principală a clasei boiereşti. Prezenţa lui Preda Buzescu în divanul lui Simion Movilă i-a asigurat acestuia o anumită stabilitate a guvernării, întreruptă însă la mijlocul verii anului 1601. Evenimentele din Transilvania şi, mai ales, prezenţa lui Mihai Viteazul aproape de hotarele ţării sale de baştină au creat atmosfera propice răsturnării situaţiei din Ţara Românească. În iunie se dezlănţuie împotriva lui Simion Movilă o răscoală generală deosebit de puternică, în fruntea căreia, alături de Udrea banul şi alţi boieri, se aflau Buzeştii.

În vara anului 1601, Buzeştii preiau puterea şi încep să guverneze Ţara Românească, alcătuind o adevărată „locotenentă domnească”, care întocmeşte şi semnează hrisoave în numele autorităţii centrale. Locotenenta domnească a Buzeştilor guvernează statul feudal şi înainte de moartea lui Mihai Viteazul - probabil în numele său - dar şi după moartea acestuia, în nume propriu, până la numirea unui domn, care să fie acceptat de ei.

În politica externă, Buzeştii se manifestă de la început ca partizani ai alianţei cu imperialii, în care scop Stroe Buzescu este trimis, în toamna anului 1601, la Praga. Aci, între altele, a fost tratată şi problema domniei Ţării Româneşti. Fraţii Buzeşti au preferat ca scaunul domnesc să fie ocupat de un voievod dependent de ei - cum spune într-o scrisoare G. Basta - decât ca unul din ei să ocupe tronul care le fusese oferit. Domnul propus de ei şi de boierii din partida lor şi acceptat de curtea imperială de la Praga era Radu Şerban, fost paharnic în divanul lui Mihai Viteazul.

De la sfârşitul anului 1601, până spre toamna anului 1602, au avut loc lupte îndârjite, cu rezultate nehotărâte, însă, între cei trei candidaţi la scaunul domnesc al Ţării Româneşti: Radu Şerban, sprijinit de imperiali, Simion Movilă, ajutat de Polonia, şi Radu Mihnea, sprijinit de turci. Curând au rămas faţă în faţă numai doi adversari: Radu Şerban şi Simion Movilă. La sfârşitul lunii august şi în luna septembrie a anului 1602, la Năieni şi apoi la Ogretin şi Teişani, s-au dat luptele - în care un rol de seamă l-au jucat Buzeştii şi mai ales Stroe Buzescu - ce au dus la înscăunarea statornică a lui Radu Şerban ca domn al Ţării Româneşti.

În împrejurările luptelor din 1601- 1602, puterea şi autoritatea Buzeştilor au crescut foarte mult. Comentatorii străini ai evenimentelor din Ţara Românească vorbeau adesea despre Buzeşti ca de adevăraţii stăpâni, ca de „cei mai de frunte oameni ai ţării”. Buzeştii sunt consideraţi ca „făcători” de domni, iar domnul e „ocrotit” sau adus pur şi simplu de ei, în aşa fel încât în septembrie 1602 - după consolidarea domniei - Radu Şerban cere să i se acorde nu numai lui, ci şi fraţilor Buzeşti, proprietăţi în Transilvania.

Autoritatea politică şi militară a Buzeştilor în vremea lui Radu Şerban, şi mai ales în primii ani ai domniei acestuia, era atât de mare încât pe drept cuvânt contemporanii se întrebau dacă ţara are unul sau mai mulţi conducători. Într-un raport din 1602 al unui diplomat imperial, se recomandă sprijinirea lui Radu Şerban la dobândirea unei mai mari autorităţi personale faţă de cea a Buzeştilor, caracterizaţi astfel: „unul e ban de Craiova, altul, Radu clucerul, are minele de sare, încât întreaga ţară e în mâinile lor, astfel că supun sărăcimea la toate relele posibile iar domnul nu îndrăzneşte să spună ceva”… . E firesc ca domnul înscăunat de ei să fie, cum spunea cronica inspirată de interesele Buzeştilor: „înţelept, bun şi milostiv şi viteaz”.

Cât timp trăiesc, Preda şi Radu Buzescu (Stroe moare în 1602) ocupă locurile de frunte în divanul lui Radu Şerban şi se bucură din plin de politica de donaţii şi confirmări de proprietate a acestuia. Radu Buzescu este unul din principalii negociatori diplomatici ai lui Radu Şerban, atât în Transilvania, cât şi la Praga, cu care de altfel întreţine o corespondenţă personală. Preda Buzescu comanda grosul forţelor militare. Dominând problemele politicii externe şi de apărare, Buzeştii dominau de fapt politica generală a statului, fiind capabili să supravegheze mişcările domniei şi să împiedice încercările acesteia de politică independentă.

Regimul politic instaurat de Buzeşti în primul deceniu al veacului al XVII-lea se caracteriza, în primul rând, prin înăsprirea necruţătoare a exploatării şi asupririi maselor. Un memoriu al lui Petru Armeanul - fostul sfetnic al lui Mihai Viteazul - arăta în 1604 că: „poporul cel sărac, din cauza mulţimii celor mari şi a multelor asupreli, e cu totul doborât şi nu mai ştie încotro să se îndrepte. Cotropirile numeroase de pământuri ţărăneşti din vremea lui Radu Şerban confirmă de altfel această situaţie.

Existenţa unui număr încă mare de boieri munteni, aflaţi în exil în Transilvania, Moldova, Polonia - de unde întreprindeau tot felul de urzeli împotriva lui Radu Şerban şi a Buzeştilor - arată că regimul politic al acestora, deşi încetase să mai reprezinte puterea unei singure familii boiereşti, nu reprezenta încă instaurarea deplină a regimului boieresc. Aceasta nu se putea realiza decât în condiţiile restaurării dominaţiei otomane.

Continuarea şi sfârşitul războiului antiotoman

În 1602 - ca şi în anii 1598-1599 - schimbările grave care aveau loc în Transilvania puneau în primejdie nu numai alianţa dintre Ţara Românească şi Imperiu, ci însăşi independenţa faţă de Poarta otomană. După o încercare anterioară, nereuşită, a lui Sigismund Bathory, nobilimea ardeleană se ridică împotriva stăpânirii habsburgice, sub conducerea lui Moise Szekely, cu puternic ajutor turcesc şi tătăresc.

Detaşamente româneşti au sprijinit operaţiunile trupelor imperiale în Transilvania, dar forţele de sub comanda lui Moise Szekely erau net superioare, în aşa fel încât, dată fiind situaţia critică a generalului G. Basta, era nevoie de intervenţia întregii armate a Ţării Româneşti. În fruntea armatei sale, Radu Şerban trece munţii şi la 17 iulie 1603 - lângă Braşov - se dă o crâncenă bătălie, în care Moise Szekely a fost ucis iar armata de sub comanda sa complet înfrântă.

În august 1603, trimişii domnului muntean au prezentat împăratului la Praga - unde au fost primiţi cu multă pompă şi cinste - cele 40 de steaguri dobândite în bătălia victorioasă de la Braşov. Astfel, datorită intervenţiei Ţării Româneşti, a putut fi păstrat în fiinţă, încă puţină vreme, sistemul care lega sub autoritatea habsburgică cele două ţări româneşti de dincolo şi de dincoace de Carpaţii meridionali.

Mai târziu, însă, în anii 1604-1605 - în timpul mişcării conduse de Ştefan Bocskay - când a devenit evident faptul că imperialii nu erau în stare să poată menţine Transilvania în mâinile lor, Radu Şerban - ca să nu fie prins între două focuri (de la miazăzi ameninţau turcii) - a ajuns la înţelegere cu noul principe al Transilvaniei, în acest fel, sub o altă formă, legăturile de colaborare dintre cele două ţări continuau să se menţină.

Intervenţia Ţării Româneşti în problemele transilvănene nu era decât o formă de continuare a războiului antiotoman, deoarece o Transilvanie aliată cu Imperiul Otoman reprezenta o gravă primejdie pentru independenţa ţării. În anii 1601- 1602, operaţiunile militare se desfăşoară mai ales împotriva bandelor de pradă turco-tătare; şi în aceste împrejurări, un rol important l-a jucat forţa militară spontană furnizată de masele ţărăneşti. Operaţiuni militare româneşti dincolo de Dunăre - mai ales împotriva Silistrei - se înregistrează în iarna şi primăvara anului 1603, când ele capătă o amploare deosebită, care amintea într-o anumită măsură expediţiile din vremea lui Mihai Viteazul.

Două episoade importante scot la iveală implicaţiile sociale ale războiului antiotoman, condiţiile de bază ale continuării sau încheierii lui. O încercare turcească de a trece Dunărea şi a ataca prin surprindere forţele militare care pregăteau o nouă expediţie transdunăreană a fost zdrobită de câteva cete de ţărani din partea locului. Ceva mai târziu, când ofensiva trupelor române începea să se extindă pe teritoriul dobrogean, ea a întâmpinat o înverşunată rezistenţă din partea ţăranilor români, „fugari de tirania domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti Aceste două episoade arătau cât de dificilă şi influenţată de condiţii locale devenea baza de masă a războiului antiotoman, care nu mai putea fi continuat decât cu mercenari şi cu forţele aparatului militar reorganizat în vremea lui Mihai Viteazul.

În octombrie 1603, trupe româneşti, sub comanda generalului G. Basta, participă la un atac asupra Timişoarei. În 1604, noi prădăciuni tătăreşti sunt respinse. În 1605, Poarta încearcă, fără succes, să-l înlocuiască pe Radu Şerban cu Radu Mihnea şi, în lipsă de o soluţie mai bună, provoacă o agresiune - de altfel înfrântă - a lui Simion Movilă. Nu numai Ţara Românească, ci şi Imperiul Otoman simţea nevoia acută a stabilirii păcii, cu atât mai mult cu cât produsele aduse altădată din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania erau din ce în ce mai scumpe. Această stare de lucruri a făcut ca, paralel cu tratativele de pace dintre imperiali şi turci, Radu Şerban să întreprindă negocieri proprii încă din 1604, iar în 1605 să obţină steagul de domnie de la Poartă.

Pacea de la Szitvatorok din 1606, care punea capăt războiului dintre imperiali şi Poartă început în 1593, consfinţea stătu quo ante. În pace era inclusă şi Ţara Românească; prin aceasta se recunoştea independenţa ei şi hotarul stabilit - cu excepţia Giurgiului - pe Dunăre. Evenimentele ulterioare vor arăta însă că Imperiul Otoman nu era dispus să respecte clauzele păcii din 1606 - în ce priveşte ţările române - ci urmărea doar să capete răgazul necesar pentru readucerea acestor ţări, prin mijloace de forţă, sub dominaţia sa.

Regimul Movileştilor în Moldova

În Moldova, în primul deceniu al veacului al XVII-lea, Movileştii dezvoltă forma nobiliară a statului feudal centralizat, al cărei proces de instaurare începuse în vremea domniei lui Petru Şchiopul şi se accentuase după ocuparea scaunului domnesc de către Ieremia Movilă, în 1595. Din punct de vedere intern, caracteristică pentru tendinţele acestui regim politic este capacitatea de achiziţie de moşii şi averi pe care o capătă în această vreme - ilustrând un fenomen care devine constant - boierii mari dregători. Folosind mijloacele constrângerii extraeconomice pe care le puneau la dispoziţie dregătoriile, marii boieri îşi rotunjesc cu repeziciune averile.

Cazul lui Nestor Ureche, a cărui avere înregistrează în circa 10-15 ani o creştere de 5-7 ori, sau al lui Nicolae Prăjescu, care în câţiva ani dobândeşte 25 de sate, nu sunt o excepţie a epocii, ci sublinierea unei reguli. În acelaşi timp, regimul Movileştilor sprijină creşterea vertiginoasă a averilor bisericii şi mănăstirilor, nu numai în ce priveşte stăpânirile de sate, ci, totodată - ignorând interesele orăşenimii - favorizează acapararea de către biserică în oraşe a celor mai bune locuri pentru comerţ. Favorizarea forţei dominante a clasei conducătoare, cu neglijarea intereselor celorlalte pături boiereşti, era specifică acestui stadiu al procesului de instaurare a regimului boieresc.

Din punct de vedere extern, Moldova continuă să fie încorporată în sistemul politic polon. Dar, spre deosebire de anii de la sfârşitul veacului al XVI-lea, se constată în acest prim deceniu al veacului al XVII-lea o oarecare slăbire a legăturilor dintre Moldova şi Polonia, din cauza angajării Poloniei în aventura împotriva Rusiei, paralel cu creşterea subordonării Moldovei faţă de Poartă, fără a se putea vorbi încă de o restaurare a dominaţiei otomane.

Însuşi regele Poloniei sfătuieşte, în 1609, pe domnul Moldovei să-i apere mai activ interesele la Poartă. Începutul depărtării Moldovei de Polonia era vădit pentru lumea politică europeană; poate din această cauză, pentru a împiedica o ulterioară defecţiune, scaunul papal încerca să-l convingă pe Ieremia Movilă să treacă la credinţa catolică, aşa cum încercase înainte cu Petru Şchiopul.

Luptele dintre Movileşti pentru tronul Moldovei

După moartea lui Ieremia Movilă, în 1606, tronul Moldovei este ocupat de fratele său, Simion Movilă, fostul domn al Ţării Româneşti. Dar şi acesta moare în 1607, moarte ce deschide seria unor aprige lupte pentru tron între partizanii fiului lui Ieremia Movilă, Constantin, şi cei ai fiului lui Simion Movilă, Mihăilaş. Aceste lupte pentru tron erau lupte între facţiuni boiereşti care căutau să acapareze dregătoriile şi în felul acesta puterea în cadrul regimului boieresc, iar din punct de vedere extern marcau începutul conflictului dintre Polonia şi Poartă pentru dominaţia asupra Moldovei.

Lui Simion Movilă i-a urmat fiul său Mihăilaş. După câteva săptămâni însă, acesta e gonit de Constantin, care nu izbuteşte să se menţină în scaun decât foarte puţin. Abia la mijlocul lunii decembrie 1607, prin lupta de la Ştefăneşti - cu ajutorul militar furnizat de palatinii poloni, rudele sale - Constantin înfrânge hotărâtor pe Mihăilaş, ocupând scaunul domnesc, pe care îl va păstra până în 1611.

În vara anului 1608, Constantin Movilă este recunoscut domn şi de către Poartă. Negocierile turco-polone din acelaşi an - în cadrul cărora reprezentanţii poloni cereau reînnoirea vechii înţelegeri cu Imperiul Otoman în ce priveşte Moldova - arătau că luptele pentru tron redeschiseseră de fapt problema situaţiei politice externe a Moldovei.

Încercarea Transilvaniei de a reface unitatea ţărilor române. Restaurarea dominaţiei otomane

După scurta domnie a lui Sigismund Rakoczy - care i-a urmat lui Ştefan Bocskai, mort în 1606 - este ales principe al Transilvaniei, în 1608, Gabriel Bathory. Acesta încearcă - urmărind scopuri care se vor dezvălui mai târziu - să dezvolte pe o treaptă superioară legăturile destul de strânse care se menţinuseră după moartea lui Simion Movilă şi cu Moldova. Astfel, în 1608, se încheie o serie de tratate de alianţă şi prietenie între cele trei ţări româneşti, tratate care alcătuiesc fundamentul juridic al unei confederaţii refăcute desigur în altă formă decât cea din anii 1594-1595, în cadrul căreia, de data aceasta, partenerii se aflau în raporturi de egalitate. Aceasta nu era pentru Gabriel Bathory decât un punct de plecare.

Atacând prin surprindere Ţara Românească, la sfârşitul anului 1610, el izbuteşte s-o ocupe în primele luni ale anului 1611. De aci, avea de gând să pornească asupra Moldovei, pentru a reface în acest fel situaţia din 1599-1600. Mai mulţi factori au spulberat însă planurile sale: nerecunoaşterea lui Gabriel Bathory ca domn al Ţării Româneşti de către Poartă, care l-a numit domn pe Radu Mihnea, punându-i la dispoziţie forţe puternice; lovitura militară pornită pe neaşteptate din partea lui Radu Şerban, revenit cu forţe noi din Moldova; ridicarea generală a ţării, în urma exceselor săvârşite de trupele de ocupaţie.

La începutul lunii iulie 1611, armata de sub comanda lui Radu Şerban, întărită cu efective sosite din Ţara Românească, câştigă lângă Braşov o victorie deplină asupra armatei lui Gabriel Bathory. Victoria nu a putut fi. Însă fructificată nici în ce priveşte menţinerea Transilvaniei, nici în ce priveşte recâştigarea Ţării Româneşti. Puţin timp după ce Radu Şerban, cu oastea sa victorioasă, trecea munţii ca să reia în stăpânire Ţara Românească, o armată otomană trecea din nou Dunărea ca să-l înscăuneze domn pe Radu Mihnea, care părăsise ţara după evenimentele din iunie. În acelaşi timp, în Transilvania centrală o armată imperială - care trebuia să-şi coordoneze acţiunile cu cele ale lui Radu Şerban - era învinsă de haiducii lui A. Nagy. Izolat, ameninţat să fie prins ca într-un cleşte, Radu Şerban nu avea altă soluţie decât retragerea în Moldova, în aşteptarea unor împrejurări mai favorabile, care nu se vor ivi însă.

Restaurarea dominaţiei otomane

Nereuşita încercărilor Transilvaniei de a face să dureze unirea ţărilor româneşti şi neputinţa Ţării Româneşti de a deveni din nou forţa motrice a procesului de unificare au făcut cu putinţă restaurarea dominaţiei otomane după o perioadă de independenţă de aproape două decenii. Situaţia era foarte grea: satele şi oraşele erau aproape goale, populaţia fiind fugită în munţi de frica jafurilor şi masacrelor. În aceste condiţii, intervenţia militară otomană, având ca scop restabilirea vechilor legături de supunere faţă de Poartă, nu a întâmpinat o rezistenţă deosebită în Ţara Românească, unde a fost înscăunat domn Radu Mihnea.

În Moldova, unde a fost instalat domn Ştefan Tomşa, rezistenţa a fost înlăturată cu repeziciune prin victoria de la Cornul lui Sas. Cu toate protestele polone şi imperiale, Poarta considera că, din punct de vedere juridic, raporturile turco-române erau reglementate conform situaţiei de dinainte de 1594 - aşa cum spune cronicarul turc Karacelebi-zade : „potrivit nevoilor vremii, prin lovituri de sabie şi prin măsuri bine chibzuite, amândouă (Valahia şi Bogdania) au intrat, ca mai înainte, sub ascultarea firmanului scris.

Check Also

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …