Instaurarea regimului austriac în Transilvania

Noua perioadă din istoria Transilvaniei se caracterizează printr-o stare de criză, care afectează atât economia ţării cu consecinţe grave pentru masele populare, cât şi viaţa politică. Este perioada când marea nobilime a reuşit să acapareze cu totul guvernarea, reducând autoritatea princiară la simplul rol de executantă a voinţei sale. Situaţia era cu atât mai gravă, cu cât în această vreme îşi măsurau puterile, cu scopuri cotropitoare, cele două state dornice de cuceriri: Imperiul Otoman şi cel habsburgic. Lipsită de autoritate, redusă la rolul de spectatoare, puterea centrală s-a dovedit incapabilă de a asigura principatului Transilvaniei un rol activ într-un moment când i se hotăra viitorul.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, noile acţiuni ofensive turceşti, şi spre Ungaria şi spre Polonia, atrasera dupa ele o nouă apropiere între cei ameninţaţi. Imperiul, convins tot mai mult de zădărnicia încercărilor de a-şi reface puterea pierdută în Apus, îşi îndreaptă privirile iarăşi spre Răsărit. Se împacă cu Franţa, atrage în alianţă şi pe regele Poloniei, Ioan Sobieski.

Prin urmare, şi Transilvania trebuie să-şi schimbe orientarea politică. La asediul Vienei (1683), principele trebui să pornească cu oastea alături de turci, ca şi domnii Ţării Româneşti şi Moldovei. Dar încă sub zidurile Vienei fiind, Mihail Teleki caută legătura cu împăratul, sondând condiţiile în care principele i-ar putea recunoaşte suzeranitatea, fireşte, în ipoteza biruinţei.

Victoria austro-polonă de la Viena schimbă hotărâtor situaţia. O nouă Ligă sfântă se formă: papa, Austria, Polonia, Veneţia (pe urmă şi Rusia). Alungaţi de la Viena, turcii sunt bătuţi rând pe rând la Buda (2 septembrie 1686), la Mohacs (12 august 1687) şi apoi, în 1688, aruncaţi peste Dunăre. Orientarea politică imperială se schimbă radical. Căutând o compensaţie pentru pierderile din Apus, Austria se aruncă cu toată puterea spre Răsărit. Biruitoare mereu, sub steagul eliberării de sub puterea otomană, ameninţă acum să-şi întindă stăpânirea asupra întregului sud-est al Europei.

După trecerea Ungariei sub stăpânirea imperială, primele care se găseau în calea expansiunii austriece aici erau ţările noastre, Transilvania în primul rând, Ţara Românească şi Moldova apoi. Dar Transilvania nu făcea parte din Imperiul turcesc, cum făcuse Ungaria de mijloc; ea era stat de sine stătător, principat, doar sub suzeranitate turcească, şi deci nu putea constitui obiectul unei cuceriri pur şi simplu. Trebuia să fie cu atât mai mult obiectul „eliberării”, „generozităţii”, „ocrotirii” imperiale, nu numai liber consimţite, ci şi insistent solicitate; trebuiau găsite deci şi alte pretexte şi folosite şi alte stratageme decât cele ale puterii armelor.

Pretextul se găsi în faptul istoric că Transilvania fusese cândva supusă coroanei ungare (şi chiar Ţara Românească şi Moldova au fost sub suzeranitatea ei), iar stratagemele se dezlănţuiră din primul moment cu toată abilitatea diplomatică, proprie imperiului, dar şi cu toate presiunile puterii militare şi mai ales cu toată perfidia menită să le camufleze. Biruitor, imperiul luă în mâinile sale iniţiativa. Intenţiile lui ţinteau acum mult mai departe decât ale principatului, tot mai departe, pe măsura succeselor, în faţa străduinţelor ardelene de a păstra şi în noile condiţii statul existent, cu constituţia lui neştirbită, doar sub protectorat sau suzeranitate imperială, împăratul ţintea la încorporarea lui în imperiu.

Primul pas direct împăratul îl făcu la începutul anului 1685. Trimise anume pe iezuitul diplomat Antide Dunod în Răsărit cu importantele misiuni să realizeze o alianţă veşnică între principele Transilvaniei şi domnul Ţării Româneşti, sub autoritatea împăratului ca rege al Ungariei şi, prin urmare, regele „legitim” al ambelor principate (planul era să alieze toate trei ţările, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, sub protecţia împăratului, care să le ajute la nevoie cu armele pe propria lor cheltuială), să trateze cu principele Transilvaniei condiţiile ralierii principatului la Liga sfântă şi raporturile lui cu imperiul.

Dunod aducea cu sine şi proiecte formulate gata. Proiectul de tratat cu principele preve'dea ca Transilvania să reia cu împăratul, acum şi rege al Ungariei, raporturile pe care le-a avut cu regii Ungariei înainte de cucerirea turcească, să i se reducă chiar hotarele la cele de atunci, menţinând însă pe principe şi confirmând privilegiile şi legile principatului, sau „reformându-le”, dacă va fi nevoie, cu consimţământul părţii „mai mari şi mai sănătoase” a stărilor.

Dar proiectul mai prevedea şi primirea, aprovizionarea şi iernarea a o şesime din armatele imperiale necesare apărării Ungariei şi Transilvaniei în timp de război, în care timp chiar şi comandanţii oştilor ţării din cetăţi să fie puşi sub „ascultarea” comandanţilor imperiali. Iar articolele care formulau condiţiile în care urma să intre şi Transilvania în Liga sfântă prevedeau ca în caz de război ea să contribuie cu o oaste de 15.000 de oameni, care să fie subordonată comandanţilor imperiali şi să primească spre iernare şi aprovizionare, „dacă nevoia nu va cere un număr mai mare”, 12.000 de soldaţi. Erau formule menite să deschidă, prin propriu consimţământ, porţile pentru intrarea armatelor imperiale în ţară.

Dunod îşi prezentă proiectele drept salvatoare pentru Transilvania: Poarta intenţionează s-o cedeze în anumite condiţii regelui Poloniei şi el vine să-i ofere împotriva acestei intenţii protecţia împăratului. Specula un fapt real: Sobieski, învingător sub zidurile Vienei, râvnea şi el la ţările noastre, la Moldova în primul rând. dar şi la Transilvania şi Ţara Românească. Polonia se găsea în rivalitate cu imperiul pentru influenţa în sud-estul Europei. Cu toată iscusinţa şi armele diplomatice ale iezuitului însă tratativele mergeau greu, stările nu se lăsau ispitite. Dunod trebui să recurgă la argumente mai convingătoare, să lămurească stările că rezistenţa lor e spre primejdia lor, căci totuşi: „vreţi nu vreţi, maiestatea-sa vă va ocroti!”

Cu atât mai mare îi fu succesul pe lângă Mihail Teleki. La 14 aprilie 1685 încheie cu el, la moşia sa din Cârţişoara (Făgăraş), o convenţie secretă. Convenţia începea cu recompensele şi sfârşea cu obligaţiile cancelarului. I se asigurau lui Teleki, onorat de pe acum cu titlul de conte, iertarea şi uitarea acţiunilor lui potrivnice împăratului, fie în rebeliunea ungară, fie în serviciul turcesc, polon sau francez, şi remuneraţii remarcabile, printre care şi o „pensie” anuală (de o mie de galbeni, ne informează Nicolae Bethlen).

El în schimb se lega să sprijine războiul împotriva turcilor, alăturarea oştilor ardelene la cele imperiale, apro-vizionarea după putinţă a acestora şi trecerea spre Ţara Românească în caz de nevoie şi, fireşte, să susţină proiectele de tratat aduse de Dunod. Teleki era, desigur, convins de necesitatea orientării acum spre imperiu, dar ştia să-şi facă şi remunerate convingerile. A şi rămas consecvent în această orientare a sa şi în serviciul politicii imperiale până la moartea sa pe câmpul de luptă de la Zărneşti (1690). Mereu pe primul plan al acţiunilor politice din acest critic răstimp, serviciile lui s-au dovedit deosebit de utile pentru imperiu.

Proiectele de tratat cu Transilvania aduse de Dunod nu fură primite. Dar îşi făcură totuşi efectul: stârniră contrapropuneri, deschiseră deci calea tratativelor şi, prin urmare, a tranzacţiilor. În contrapropunerile lor, formulate în 30 de puncte, stările, cunoscând puterea armei catolicismului în mâinile imperiului, cer înainte de toate recunoaşterea liberului exerciţiu al religiilor „recepte”. Numai după aceea recunoaşterea lui Mihail Apafi şi a fiului său, precum şi a dreptului netulburat al stărilor de a-şi alege principele: împăratul să nu-şi ia nicicând acest titlu. Cer să se recunoască statul lor, separat de al Ungariei, cu legile lui.

Imperiul să nu facă nicicând din Transilvania o colonie sau o ţară supusă, să nu instaleze armată în ţară sau în cetăţile ei şi nici să nu o oblige la încartiruiri sau întreţineri de armată fără voia ei. Dimpotrivă, ajutoarele armate pe care le trimite împăratul ţării în nevoile ei, cât sunt în ţară să depindă de principe şi să fie retrase când ţara doreşte. Nu numai că nu se învoiesc la reducerea hotarelor Transilvaniei, ci, dimpotrivă, cer întregirea ei în hotarele vechi, redându-i-se Oradea, Ineu, Şiria, Lipova, Lugoj, Caransebeş, cu toate părţile (Partium) aparţinând Transilvaniei şi cu Debreţinul; de asemenea Baia Mare.

Să nu le ceară ridicarea împotriva turcilor înainte ca creştinii să fi luat Oradea, Timişoara şi Belgradul. În pacea cu turcii să cuprindă şi Transilvania cu celelalte două ţări române. Contrapropunerile urmau să fie prezentate de Dunod şi tratate apoi la Viena. La 1 iunie 1685 se semnă şi un tratat de „alianţă veşnică” şi ajutor reciproc între Transilvania şi Ţara Românească (Moldova, invitată şi ea, nu-şi trimise delegaţii, desigur din pricina legăturilor prea strânse ale domnului ei cu Turcia), îndreptat împotriva oricărui duşman al lor. Dar principele caută şi contraponderile. Pe de o parte, cere iarăşi ajutorul Porţii, iar pe de alta sprijinul lui Ioan Sobieski, arătându-se dispus să-i primească protectoratul dacă îl poate scăpa de nemţi şi de turci.

În asemenea condiţii, tratativele pornite nu se arătau promiţătoare pentru scopul urmărit. Trebuia pusă în mişcare armata imperială. Sub pretextul războiului cu Thokoly şi cu turcii şi a intenţiei acestora de a recuceri Oradea, pe de o parte, sub al ameninţării dinspre Polonia, pe de alta, în toamna anului 1685 armata îşi stabili cartierele de iarnă în Partium, în părţile Maramureşului şi Chioarului. Generalul Caraffa veni din Satu Mare în Bihor.

Dunod, întors, insistând din nou asupra ruperii legăturilor cu Poarta şi intrării în tabăra creştinilor, ceru acum dietei să nu primească pe poloni în Transilvania, căci altfel imperialii trebuie să vină să-i alunge, ceea ce ar transforma ţara în teatru de război şi în victimă; să nu mai dea turcilor provizii sau să mai comunice cu ei, să designeze locuri de încartiruire în jurul Oradiei pentru 13.000 de soldaţi şi să servească proviziile şi cele necesare pentru asediu.

Principele, ca să scape restul ţării de asemenea „încartiruiri”, semnă un tratat în 27 noiembrie, la Dumbrăveni, obligându-se la 100.000 de taleri şi 10.000 găleţi de grâu pentru întreţinerea armatei imperiale. Cu condiţia însă ca armata să nu pătrundă mai departe în Transilvania. Aceasta nu scuti totuşi Transilvania de ceea ce se temea. În anul următor (1686), trimişii săi începând tratativele cu Curtea de la Viena, ele trebuiau stimulate şi prin mişcări militare. Împotriva condiţiei consimţite la Dumbrăveni, sub pretextul apărării ţării de eventuale atacuri turceşti sau tătăreşti, Caraffa puse iarăşi în mişcare armata.

În mai, generalul Scherffenberg pătrunse adânc în ţară, atinse Dejul, Clujul, de unde se îndreptă apoi spre Sibiu, înfrângând sub zidurile lui slaba rezistenţă armată care i s-a putut opune. Reprezentanţii Transilvaniei la Viena semnară astfel în curând (28 iunie 1686) o înţelegere, aşa-numitul tratat hallerian, în care conveneau ca ţara să fie luată sub protecţia împăratului, împăratul recunoscându-l în schimb pe Apafi ca principe şi pe fiul său ca moştenitor. Dar drept garanţie a înţelegerii aveau să se instaleze garnizoane imperiale în Cluj şi Deva.

Armata lui Scherffenberg plecă la asediul Budei şi, drept urmare, principele şi stările ardelene ezitară să ratifice tratatul; cerură ameliorări. Dar se căiră, căci în curând urmară cucerirea Budei şi victoria de la Mohacs. De la Mohacs, armata de sub comanda lui Carol de Lorena se îndreptă spre Transilvania. Aici impuse principelui tratatul de la Blaj (27 octombrie 1687), care îl obliga la primirea armatelor imperiale pentru iernat în ţară şi a unui număr „proporţional” în 12 oraşe şi cetăţi (Sibiu, Cluj, Bistriţa, Alba Iulia, Sebeş, Orăştie, Târgu Mureş, Deva, Gherla, Şimleu, Mănăştiur în Banat, Teiuş), la încartiruirea lor şi la provizii pentru întreţinerea lor (66.000 de găleţi de grâu, 39.000 de măji de carne, 280.000 de vedre de vin, 120.000 de găleţi de ovăz, 144.000 de măji de fân, 480.000 de snopi de paie), precum şi la suma enormă de 700.000 de florini renani.

Şi acestea numai pentru Transilvania propriu-zisă, nu şi pentru părţile alipite (Partium). În schimb, în capitolul II al tratatului, asigură, în 28 de puncte, persoana principelui, autonomiile şi privilegiile ţării. Obligaţiile contractate, dieta din Făgăraş le aruncă asupra maselor producătoare (de poartă: 200 de florini, 15 găleţi de grâu, 20 de găleţi de ovăz, 80 de vedre de vin, 4 vite de tăiat, 15 care de fân). Moribunda Transylvania îşi intitula semnificativ Nicolae Bethlen memoriul său menit să înfăţişeze împăratului starea disperată a ţării.

La aceasta, în decembrie 1687, principele încheie un tratat de apărare cu turcii; principatul nici altfel nu rupsese legăturile cu Poarta, plătea şi tributul turcesc mai departe. Dar iarăşi zadarnic. În fruntea armatelor imperiale din Transilvania apăru acum generalul Caraffa însuşi, un soldat sever, crud, dar dublat şi de omul politic. Caraffa, intrând în Sibiu (februarie 1688), chemă delegaţia stărilor ca să trateze acum condiţiile trecerii ţării sub dominaţia împăratului. Tratativele duse de general se concretizară într-o declaraţie (9 mai 1688).

Prin declaraţie, Transilvania renunţa „de bunăvoie” la suzeranitatea turcească şi intra „sincer şi cu bună-credinţă” sub protecţia împăratului, ridicând, dacă va fi nevoie, armele împotriva turcilor. Şi mai primea garnizoane imperiale în încă patru din cetăţile sale (Chioar, Hust, Gurghiu şi Braşov). În schimb, stările trebuiră să se mulţumească doar „cu preaumilita cerere” ca împăratul să le confirme în libertăţile şi privilegiile lor, şi în special în liberul exerciţiu al religiilor lor, preocupări nelipsite din toate tratativele cu imperialii.

Generalul Caraffa procedă imediat la ocuparea militară a cetăţilor prevăzute în declaraţie. Spre Braşov, garnizoana porni încă în aceeaşi zi (9 mai). Braşovenii însă se împotriviră. Instalarea de armată în oraş lovea în libertăţile şi privilegiile lui. Închiseră porţile şi se ridicară pentru apărare la nevoie. Zadarnice fură ameninţările lui Caraffa şi Apafi, persuasiunile delegaţiei stărilor. Conducerea oraşului era înclinată să cedeze; se împotriviră însă în masă târgoveţii, meşteşugarii, plebeii oraşului, în frunte mai ales cu cizmarii.

Îşi aleseră căpitan pe un aurar, Gaspar Kreisch, şi mai mulţi subalterni dintre meşteşugari. Se închiseră în cetate şi luară cu ei pe jude şi pe câţiva senatori. Pe jude îl osândiră la moarte pentru trădare. Caraffa trimise pe generalul Veterani cu vreo câteva mii de soldaţi pentru înfrângerea rezistenţei. La focul tunurilor, răzvrătiţii predară cetatea; judele scăpă. Represaliile care urmară nu fură de ajuns, oraşul căzu pradă şi unui incendiu, pentru care toate bănuielile cad asupra armatei.

Capii răzvrătirii, pălărierul Ştefan Steiner, „bătrânul cu plete de zăpadă” de 85 de ani, şi Gaspar Kreisch fură condamnaţi şi executaţi, alţi meşteşugari osândiţi la diferite alte pedepse, breasla cizmarilor exclusă din sfatul oraşului. Armata se instala astfel şi aici, şi Braşovul trebui să-şi plătească scump rezistenţa: anul următor fu impus deosebit de greu cu bani şi provizii. Rezistenţă opusese mai înainte şi Bistriţa.

Iar în 1689 se iscă un conflict sângeros între cetăţeni şi armata care se instala în Baia Mare. Succesele militare austriece însă continuau. Armatele imperiale pătrunseră adânc în sudul Dunării, până în Albania, ocupară şi Belgradul, se îndreptau spre Adrianopol şi se gândeau de-acum chiar la Constantinopol. Consecinţele pentru Transilvania se agravau. Dieta din iunie, de la Sighişoara, ridică darea de poartă la 250 de florini, plus cantităţi considerabile de provizii.

Muri şi Mihail Apafi, la 15 aprilie 1690, şi stările se grăbiră să-l proclame principe pe fiul său, Mihail Apafi al II-lea. Principele muri tocmai în momentul când îşi făcea noi speranţe în întoarcerea lucrurilor. Franţa, aliata Turciei, alarmată de succesele austriece, îşi întoarse din nou armele împotriva imperiului, armatele imperiale trebuiau din nou deplasate spre Rin. Turcia se întoarse şi ea; oştile ei se găsesc din nou în faţa Belgradului.

Armatele generalului Heissler instalate în Ţara Românească, Brâncoveanu chemând împotriva lor pe tătari, se văzură silite să se retragă în Transilvania, în august Thokoly, numit de sultan în urma morţii lui Mihail Apafi principe al Transilvaniei, porni din Ţara Românească, sprijinit de oşti turceşti şi de ale lui Brâncoveanu, şi pătrunse în Transilvania. Bătură împreună pe austrieci zdrobitor la Zărneşti (generalul însuşi căzu prizonier) şi Thokoly fu proclamat principe de dieta strânsă la Cristian, lângă Sibiu.

Toate acestea îşi făcură efectul şi la Viena. Noile evenimente înlesneau tratativele stărilor pentru obţinerea în sfârşit a diplomei imperiale, mereu promisă, dar mereu amânată, care să stabilească raporturile dintre Transilvania şi imperiu. Punându-se din nou problema, generalul Caraffa făcu propuneri ample cum să fie ţinută sub dominaţie imperială Transilvania.

El propunea să fie luată în stăpânire directă de împărat, căci poporul ei e neastâmpărat şi mereu se va strădui să se întoarcă sub turci, care se mulţumesc cu mai puţină dare. Ca provincie de graniţă, ea cere totuşi un tratament mai blând; pentru a putea fi asigurată, să se îmbine în stăpânirea ei teama cu iubirea (timor et amor), teama inspirând-o armele imperiale, iubirea - netulburarea religiilor recepte.

Şi pentru că guvernarea nu trebuie să se întemeieze pe mulţime (in multitudine et universitate), ci pe cei aleşi, să fie cumpărate personalităţile influente; exemplu Teleki, care a coborât în mormânt credincios împăratului. Să se practice principiul divide et impera, folosind disensiunile dintre naţiunile constituţionale, „fomentând” mai ales disensiunile dintre saşi şi unguri, să se provoace disensiuni între membrii guvernului, lăsându-le doar numele şi fumul guvernării. Şi, fireşte, totul să fie supus supremaţiei militare. Generalul, care reprezintă aici pe împărat însă, să fie nu numai războinic, ci şi om politic, să ştie să ascundă puterea, nu prin ordine absolutiste, ci prin persuasiune (suadendo) să stăpânească.

Check Also

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Mineritul în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Încă din primii ani ai stăpânirii austriece asupra Transilvaniei, Curtea de la Viena a luat …

Literatura beletristică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura beletristică din Transilvania înregistrează ecourile târzii ale umanismului aflat în decadenţă. Golită tot mai …

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …