Însemnătatea istorică a războiului de eliberarea de sub dominaţia otomană sub conducerea lui Mihai Viteazul

Războiul de eliberare de sub dominaţia otomană - îmbrăţişând aproape două decenii de istorie a României - ocupă un loc dintre cele mai importante în procesul evoluţiei societăţii, în dezvoltarea conştiinţei de neam a poporului român, în desfăşurarea însăşi a luptei pentru independenţă.

Răsunetul european al victoriilor româneşti în războiul de eliberare de sub dominaţia otomană

Însemnătatea istorică a acestui război - evidentă pentru posteritate, date fiind consecinţele deosebit de importante pe care le-a determinat - a fost sesizată totodată, în toată amploarea ei, de contemporani, dovadă răsunetul european al victoriilor româneşti din acest război. În chip firesc, evenimentele militare şi politice care se desfăşurau în cele trei ţări româneşti au atras atenţia cercurilor de guvernământ din marile capitale europene; corespondenţa diplomatică este plină de cereri de informaţii şi de rapoarte informative cu privire la succesul războiului, în legătură specială cu activitatea lui Mihai Viteazul; din această cauză, materialul documentar privitor la vremea lui Mihai Viteazul e dintre cele mai bogate ale istoriei noastre medievale. Dar aceasta era o reacţie normală.

Important e însă interesul pe care îl poartă opinia publică mai largă, orăşenii şi ţăranii din Europa apuseană, centrală sau sud-estică, pentru problemele politice româneşti. Astfel, în epoca războiului şi a domniei lui Mihai Viteazul, se înmulţesc considerabil formele publicistice ale vremii: buletine cu noutăţile zilei, broşuri ocazionale, calendare şi almanahuri de actualitate, foi volante etc., în care mersul evenimentelor militare şi politice din ţările române ocupă un loc de frunte.

Un fel de „gazetă” din Roma, descriind în 1599 una din bătăliile victorioase purtate de Mihai Viteazul, sublinia iureşul eroic al armatelor române, „după ce au fost îndemnaţi (de către domn) să lupte vitejeşte... pentru gloria neamului lor şi a acelor romani din care socotesc că îşi trag obârşia. Un an mai târziu, tot o gazetă din Roma consemna astfel răsunetul victoriilor de la Dunăre: „Dacă a fost vreodată în această lume un principe demn de glorie pentru faptele eroice săvârşite de el, acesta e domnul Mihai, principele românilor”. În aceeaşi vreme, în ţările germane şi în Boemia, numeroase broşuri şi foi volante lăudau biruinţa românească asupra „marelui şi înfricoşatului leu al Răsăritului”. Atmosfera mistică şi superstiţioasă a timpului apropia aceste victorii de faimoasele profeţii referitoare la căderea Constantinopolului şi la alungarea turcilor din Europa.

La sud de Dunăre, faptele de arme româneşti au încurajat în chip deosebit năzuinţele de luptă pentru eliberare ale popoarelor balcanice. Răsunetul acestor fapte s-a manifestat în toate formele: sprijinirea operaţiunilor militare de către haiducii locali, participarea acestora la armata comandată de Mihai Viteazul, migraţii de populaţie la nord de Dunăre, înmulţirea punctelor de răscoală, prezenţa aproape permanentă la Viena şi Praga a delegaţiilor balcanice etc. Folclorul balcanic a păstrat chipul lui Mihai Viteazul ca pe al unui erou legendar: „Dar n-a trecut nici puţin, nici mult, / S-a ridicat Neagra Românie, / Neagra Vlahie, cu Neagra Bogdanie, / Le conducea Mihai Viteazul, / Ca să-şi dezrobească surorile şi fraţii, / Să dezrobească Alba Bulgarie”.

În Boemia, răsunetul acestor fapte a fost atât de puternic, încât editori de calendare şi de almanahuri ai vremii, B. Giorgeavici şi Daniel Adem de Veleslavin, socoteau necesar să-şi ţină la curent cititorii cu ultimele noutăţi privitoare la războiul românesc de eliberare, iar rectorul Universităţii din Praga, magistrul I. Cumpanus, să închine aceloraşi fapte pompoase poeme hexametrice. În Polonia impresia a fost atât de mare, încât clasa conducătoare a considerat a fi o gravă primejdie popularitatea izbânzilor câştigate de români împotriva turcilor.

După cum se vede din aceste puţine exemple, aria geografică a răsunetului european de care s-au bucurat victoriile româneşti e foarte întinsă. Ea indică în acest fel că aportul poporului român la lupta pentru înlăturarea stăpânirii turceşti 'din Europa la sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul celui următor nu a rămas necunoscut, ci a stârnit admiraţia şi respectul contemporaneităţii. Dovada acestui fapt este că, după încheierea războiului antiotoman, în politica generală europeană, problema ţărilor române intră ca o problemă politică de însemnătate deosebită.

Rolul războiului de eliberare de sub dominaţia otomană în dezvoltarea conştiinţei de neam a poporului român

La mijlocul veacului trecut - în plină desfăşurare a mişcării naţionale - când cărturarii se străduiau să reazime pe exemplele trecutului drepturile poporului român la unitate şi independenţă naţională, Nicolae Bălcescu a consacrat una din cele mai importante lucrări ale sale operei înfăptuite de Mihai Viteazul. Marele revoluţionar democrat, evocând figura viteazului domn şi semnificaţia istorică a unirii din 1599-1600, punea în centrul activităţii sale istoriografice un capitol de istorie asupra căruia generaţii după generaţii de înaintaşi, cronicari şi povestitori ai istoriei, s-au aplecat cu respectul celor care comparau decăderea prezentului cu gloria trecutului.

Cele două mari compilaţii de istorie a Ţării Româneşti consacră domniei lui Mihai Viteazul capitole întinse, scrise cu admiraţie caldă pentru lupta de eliberare purtată la sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul veacului al XVII-lea. Stăruinţa cu care cronicile tratează acest capitol de istorie ne arată că posibilitatea ca poporul român să ducă o astfel de luptă, ca durată şi intensitate, posibilitatea ca poporul român să fie unit, chiar dacă numai o clipă, între hotarele teritoriului său naţional, însuşi faptul acesta a influenţat puternic mentalitatea posterităţii.

Din această cauză, în influenţa războiului de eliberare de sub dominaţia otomană trebuie căutată obârşia celui mai important fenomen de conştiinţă socială din veacul al XVII-lea, transformarea conştiinţei unităţii de neam şi de limbă a poporului român într-o idee militantă şi activă, care va domina activitatea cronicarilor de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul veacului al XVIII-lea. Ideea unităţii poporului român şi aceea a necesităţii istorice a scuturării jugului turcesc şi a redobândirii independenţei s-au născut în împrejurările luptei comune, pe care niciodată românii din cele trei ţări nu au purtat-o în asemenea chip laolaltă împotriva dominaţiei străine.

Evenimentele din acest timp au dat un impuls de o putere uriaşă dezvoltării conştiinţei unităţii de neam, au făcut posibilă generalizarea acestui sentiment în întreaga societate românească şi, ca atare, transformarea sa într-o mare idee. De aceea, marele război de eliberare de sub dominaţia otomană de la sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul celui următor este indisolubil legat - prin toate momentele de luptă pentru unitate şi independenţă - de mişcarea naţională din veacul al XIX-lea, de realizarea unirii Ţării Româneşti şi Moldovei în 1859 şi a unirii Transilvaniei cu România în 1918.

Check Also

Contribuţia poporului român la Războiul ruso-turc din 1768-1774

În războiul din 1768-1774, acţiunea Rusiei în Principate a fost sprijinită de o parte mai …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Instaurarea regimului boieresc în Moldova şi Ţara Românească. Sfârşitul războiului. Restaurarea dominaţiei otomane (începutul secolului al XVII-lea)

Războiul antiotoman nu a luat sfârşit odată cu moartea lui Mihai Viteazul, ci continuă până …

Marea Britanie în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Mai mult decât războaiele napoleoniene, mult mai mult decât războiul din 1914, al doilea război …

Primele războaie dintre Moldova şi Ţara Românească (1637-1639)

Războiul dintre Ţara Românească şi Moldova sub Matei Basarab şi Vasile Lupu are astfel cauze …