Însemnătatea istorică a cuceririi independenţei României

După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, după rezistenţa opusă celorlalte imperii expansioniste care devastau, jefuiau periodic şi au mutilat teritorial ţările române, aşa cum au arătat repetat, cu marcată simpatie pentru români şi ţara lor, Marx şi Engels după revoluţiile de la 1821 şi 1848, după memorabilul act al unirii Moldovei şi Munteniei din 1859, proclamarea independenţei şi consfinţirea ce i s-a adus prin purtarea războiului naţional eliberator din 1877-1878 au înscris un moment culminant pe spirala devenirii istorice a României.

„Rezultat al luptei eroice a armatei române împotriva imperiului otoman, al voinţei ferme de libertate şi neatârnare a poporului nostru, care şi-a dovedit încă o dată marea capacitate de luptă - se arată în Programul Partidului Comunist Român adoptat de cel de-al XI-lea Congres -, dobândirea independenţei naţionale a dat un nou şi puternic imbold dezvoltării economice şi sociale a ţării, a exercitat o profundă înrâurire asupra întregii evoluţii istorice a României pe drumul progresului social, a permis afirmarea tot mai viguroasă a poporului nostru ca naţiune de sine stătătoare”.

Independenţa - premisă a progresului economic şi social al României

Proclamarea neatârnării şi consacrarea ei pe câmpul de bătălie, urmată de o recunoaştere internaţională, a înlăturat orice legături de subordonare faţă de imperiul otoman, a pus capăt justificărilor oricărei altei ţări străine, fie mare putere sau grup de puteri, de a exercita vreun control asupra României. Înlocuind statutul de autonomie cu acela al deplinei suveranităţi, statul român avea posibilitatea să decidă de sine stătător asupra politicii sale generale interne şi internaţionale. Noua situaţie a ţării a constituit un cadru favorizant pentru înaintarea pe drumul progresului social, înaintare concretizată în creşterea forţelor de producţie şi extinderea relaţiilor capitaliste, dezvoltarea economiei naţionale, a vieţii social-politice, a culturii, învăţământului, ştiinţei, literaturii şi artei.

Dezvoltarea industriei şi altor sectoare productive, a sistemului de credit şi comerţului au exercitat o influenţă pozitivă în direcţia consolidării interne a statului. Emancipându-se de sub suzeranitatea Porţii, România a dobândit egalitatea juridică cu celelalte state, ceea ce o abilita să încheie tratate internaţionale de orice natură, astfel încât sporeau posibilităţile ei de a participa la circuitul economic european, la schimbul de valori materiale şi spirituale cu alte ţări, la desfăşurările politice internaţionale.

Independenţa recăpătată în 1877 purta, cum era şi natural, amprenta orânduirii sociale a acelei vremi, fiind obţinută sub hegemonia burgheziei, clasă în ascensiune, ale cărei interese coincideau cu necesităţile istorice obiective. Dar, datorită trăsăturilor şi evoluţiei ei specifice, ea a acceptat să exercite prerogativele puterii, sub raport economic şi politic, împreună cu moşierimea şi, totodată, să facă concesii marii burghezii străine.

Puternicele limite ale claselor dominante, care au avut drept consecinţă frânarea dezvoltării vieţii economice şi sociale, a procesului de democratizare a ţării, conjugate cu politica imperialistă a marilor puteri de penetraţie masivă şi rapidă a capitalului străin, au menţinut ţara în prima fază a dezvoltării capitaliste, în poziţia de sursă de materii prime ieftine şi piaţă de desfacere pentru marile monopoluri, ceea ce a impietat asupra independenţei şi suveranităţii statului, România constituind obiect al tendinţelor de aservire economică şi politică şi de dezmembrare naţională. Aici rezidau cauzele fundamentale datorită cărora efectele binefăcătoare ale cuceririi independenţei nu au fost resimţite plenar de către făuritorii ei - masele populare, nevoite să îndure mai departe exploatarea intensă a capitaliştilor autohtoni şi străini.

Dar prefacerile petrecute pe tărâm economic au determinat mutaţii deosebit de importante pe plan social, în primul rând creşterea proletariatului, care avea să se afirme tot mai puternic ca exponent al intereselor vitale ale întregului popor. Rod al evoluţiei multiseculare a societăţii româneşti, mişcarea muncitorească şi primul ei partid politic înfiinţat în 1893 au preluat tradiţiile revoluţionare şi patriotice ale generaţiilor precedente, au ridicat pe o treaptă nouă lupta de eliberare socială şi naţională, îmbinând permanent efortul pentru lichidarea înapoierii economice şi pentru democratizarea ţării, pentru o viaţă liberă şi demnă, cu acela făcut pentru consolidarea neatârnării statale, pentru unitatea. poporului. Dând expresie poziţiei patriotice a mişcării socialiste, într-o vreme când porţiuni importante din teritoriul naţional se găseau sub stăpânire străină, Constantin Dobrogeanu-Gherea scria că o ţară „trebuie să se dezvolte ca un organism unitar în interiorul frontierelor sale etnice”.

O nouă etapă în dezvoltarea puterii armate naţionale

Încheierea victorioasă a războiului de independenţă şi consfinţirea internaţională pe care puterile Europei au trebuit să o dea noului statut al României au creat un alt cadru şi pentru fiinţarea puterii armate a ţării. Pe de o parte, obiectivul politic fundamental care determina misiunea forţelor armate naţionale era apărarea intangibilităţii statului român de sine stătător, contracararea tendinţelor din afară de a-l transforma în teatru de război la dispoziţia unor puteri străine, zădărnicirea tentativelor de a pune din nou sub semnul întrebării, dacă nu de a anula, independenţa României.

În acest sens evoluţia politică şi militară internaţională de la sfârşitul de secol XIX şi începutul celui următor nu făcea decât să întreţină şi, sub multe aspecte, să sporească primejdiile care planau asupra poporului român: agresivitatea marilor puteri înconjurătoare şi altora mai depărtate devenea tot mai consistentă pe măsura acceleratei dezvoltări a capitalismului în Europa şi America de Nord, a creşterii concurenţei multilaterale dintre ţările dezvoltate şi în general dintre marile puteri, a concentrării achiziţiilor economico-tehnologice şi, prin urmare, a ivirii unui decalaj de un gen deosebit între un număr restrâns de ţări dezvoltate şi restul statelor, a expediţiilor menite să transforme în colonii tot ceea ce nu fusese pe glob adjudecat înainte de ţările intens industrializate şi acumulatoare de resurse financiare. Baza tehnică în înnoire conferită purtării războiului, deplasările economice, tehnice, politice au determinat la sfârşitul secolului un val al înarmărilor şi pregătirilor militare care anunţa iminenţa unor conflicte militare de proporţii neîntâlnite.

Acţionau în sensul sporirii labilităţii păcii generale şi existenţei naţiunilor mici şi mijlocii toate procesele care au fost definite de marxişti drept generatoare ale stadiului imperialist al capitalismului. În mod concret, în aria geografică de situare a naţiunii române, coloşii economici, militari şi teritoriali aveau noi motive de a-i râvni resursele naturale, între care devenise utilizabil şi situat la un loc de frunte petrolul; de asemenea, statutul ţării era periclitat în continuare ca urmare a plasării avute de ea la interferenţa căilor de expansiune a celor mari spre Balcani şi strâmtorile Mării Negre. Pe de altă parte, în conexiune cu salvgardarea inviolabilităţii şi suveranităţii statului existent, după 1878 era esenţial pentru orientarea disponibilităţilor militare ale României ţelul fundamental care se pronia nemijlocit acum în faţa românilor de pretutindeni: eliberarea provinciilor româneşti care se mai aflau sub dominaţie străină.

Păşindu-se la noua etapă de desfăşurare a forţelor armate naţionale, exista la primă îndemână recentul capital de experienţă a amplei confruntări militare din 1877-1878 în care fusese angajată din plin România, coroborat cu acumularea unor profunde modificări şi invenţii notabile intervenite pe plan internaţional în domeniul armamentului şi altor genuri de material, care au pus bazele tehnicizării războiului, unor restructurări preconizate sau aplicate în arta militară la toate nivelurile sale, în teoria şi practica organizării armatelor, recrutării lor, în tehnica pregătirii şi realizării mobilizărilor etc.

Factorii de decizie din România, ca şi specialiştii militari au supus unor îndelungi analize, dezbateri, meditaţii efortul militar din războiul care trecuse, au urmărit cu atenţie noua configuraţie căpătată în diverse părţi ale lumii civilizate de ştiinţa şi practica militară, au încercat pe această bază să cristalizeze învăţăminte, atât din ceea ce fusese valabil, promiţător, cât şi din ceea ce se dovedise necorespunzător, perimat în cursul bătăliilor date de armata noastră pe Dunărea românească şi la sud de fluviu, să sintetizeze din performanţele internaţionale ale epocii ceea ce se profila ca necesar şi aplicabil organismului militar naţional.

Consolidarea independenţei politice, creşterea potenţialului ţării, necesitatea de a acoperi militar teritoriul pe temeiul noilor posibilităţi de foc şi transport (existând acum ca mijloc principal căile ferate, care aveau să se constituie aici într-o reţea generală la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX) au impus extinderea accentuată a cadrului organizatoric al armatei române. Un jalon în acest sens a fost „Legea asupra organizării comandamentelor armatei” adoptată în 1882, ale cărei prevederi esenţiale (modificările legislative ulterioare au fost de regulă de detaliu) şi-au menţinut valabilitatea până la primul război mondial.

Dintre înnoirile principale introduse de acest document-cadru făceau parte înfiinţarea marilor unităţi ca entităţi militare permanente la pace, în timp ce, aşa cum s-a văzut, înainte de război cea mai înaltă articulare permanentă de pace fusese unitatea - regimentul -, iar brigada sau divizia erau alcătuite temporar la marile manevre sau la război, odată cu mobilizarea, sistem care, de altfel, caracterizase până nu de mult chiar doctrina şi practica militară proprii unor ţări europene cu o îndelungată experienţă în materie.

Reglementarea din 1882 fixa corpul de armată ca cea mai înaltă diviziune a oştirii, compus fiecare din două divizii de infanterie subîmpărţite în câte 2 brigăzi, o brigadă de călăraşi, o brigadă de artilerie, un batalion de geniu şi alte trupe speciale şi auxiliare. Pe acest cadru principalele modificări de amănunt au intervenit în 1908 şi 1910. În preajma primului război mondial existau: 5 corpuri de armată, însumând 10 divizii de infanterie de pace 7 (în 1877-1878 fuseseră constituite la mobilizare şi angajate 4-5 divizii), cu 40 de regimente (în comparaţie cu cele 24 existente la începutul lui 1877) şi 9 batalioane de vânători (faţă de cele 4 din 1877).

Cavaleria - 21 de regimente - 12 de roşiori sau similare, trupe permanente, şi 9 regimente de călăraşi, trupe, în mare parte, de recrutare teritorială nepermanentă (faţă de 10 regimente de cavalerie - roşiori şi călăraşi - în 1877). Artileria - 20 de regimente de artilerie de câmp şi 2 de „cetate” (pentru zonele fortificate) însumând 1.400 de guri de foc 8 (faţă de cele 4 regimente plus baterii dispersate totalizând aproximativ 190 de piese angajate în campania din 1877-1878).

Geniul, după o evoluţie organizatorică sinuoasă în cursul căreia de la batalionul unic existent în 1877 se ajunsese la 2 regimente, era constituit în ajunul războiului de întregire naţională din 6 batalioane (denumite de pionieri), câte unul de fiecare corp de armată plus unul de „cetate” (pentru fortificaţii), şi alte subunităţi specializate, dintre care se remarcau drept oglindire a noilor factori tehnici cele de căi ferate şi de aerostatic.

Totodată, treptat a fost redusă, până aproape de desfiinţare, ponderea trupelor nepermanente, teritoriale. Cea mai vădită expresie a acestei tendinţe a fost contopirea regimentelor de dorobanţi cu cele de „linie” deşi statuarea din 1891 suna invers, în fapt ca sens dorobanţii au fost transformaţi în trupe cu precădere permanente, astfel încât infanteria a fost unificată în acest gen.

Motivată oficial ca o necesitate impusă de existenţa unui număr prea mare de unităţi de infanterie de două categorii (41), măsura pare să fi avut la bază următoarele raţiuni:

  • Cumularea unor tensiuni sociale, determinată de nemulţumirile crescânde ale ţărănimii. Radicalizarea stării de spirit la sate era înrâurită tot mai mult de avântul mişcării muncitoreşti, care avea curând să se ridice la înălţimea făuririi propriului său partid politic, revoluţionar. Sub imperiul acestei evoluţii, factorii de decizie politici şi militari, reflectând interesele claselor exploatatoare, nutreau tot mai multe suspiciuni faţă de o organizare militară care lăsa cantităţi mari de arme şi muniţii la dispoziţia populaţiei civile şi putea constitui premisa unor iniţiative militare autonome ale cetăţenilor înarmaţi.
  • Influenţa avută asupra şefilor militari români de evoluţia concepţiilor şi doctrinelor militare europene din perioada dată în direcţia subestimării manierei populare, gueriliere de purtare a războiului, „clasicizării” artei militare, lichidării entităţilor militare de tip cetăţenesc, generalizării trupelor permanente, proces determinat parţial şi de caracterul tot mai complex al materialului.

În ce priveşte trupele de uscat, dacă marile unităţi de infanterie şi cavalerie de la pace urmau să fie angajate ca atare (corpuri, divizii, brigăzi) în bătălii sau lupte, la artilerie brigada era doar o mare unitate de instrucţie, disciplină, coordonare a aprovizionării cu muniţie de tot felul, însă nu una destinată să fie folosită astfel în luptă, ci fracţionată pe divizioane şi baterii, afectate sau date în sprijin marilor unităţi, unităţilor şi subunităţilor de infanterie şi cavalerie. Evident, performanţele tehnice ale materialului şi mijloacele de conducere nu permiteau atunci nicăieri în lume întrunirea şi întrebuinţarea centralizată a unor mase de artilerie de nivel mare unitate, ceea ce avea să fie, în unele armate, doar o realizare a celui de-al doilea război mondial.

S-a mai prevăzut, ca inovaţie, că în caz de război comandamentele de mari unităţi şi unităţi se vor dedubla, o parte urmând să se deplaseze cu trupele ce aveau să plece în campanie, iar alta rămânând pe loc pentru a constitui şi instrui eşaloane corespunzătoare de completări. Se puneau astfel bazele sistemului „părţilor sedentare”, care avea să se dovedească deosebit de adecvat condiţiilor României şi să-şi arate utilitatea multă vreme, inclusiv în cel de-al doilea război mondial.

Etapa deschisă de independenţă în faţa apărării armate a României, precum şi faptul că statul devenise consistent riveran al Mării Negre au făcut posibilă şi o nouă abordare în domeniul naval. Achiziţionările, deosebit de costisitoare, de material naval au permis în cele aproape patru decenii de pace de după 1878 ca, de la 4 nave fluviale în 1877, parţial improvizate ca mijloace militare, să se constituie marina română din două componente: cea de mare (cu baza la Constanţa, care a fost amenajată şi ca port militar prin străduinţele şi ingeniozitatea muncitorilor şi specialiştilor militari şi civili români), însumând 1 crucişător, 3 torpiloare (care puteau fi folosite şi pe fluviu), o navă şcoală (renumitul bric „Mircea”), şi vase secundare; de fluviu, cu baza principală la Galaţi, însumând ca element de şoc 4 monitoare („cuirasate” fluviale), de asemenea 8 vedete, 5 canoniere şi diverse alte nave şi ambarcaţiuni.

Reglementările inaugurate de legea din 1882 au dat un impuls decisiv închegării statelor majore, integrate permanent, ca element principal, în structura comandamentelor de mari unităţi, ceea ce reprezenta şi o asimilare atât a învăţămintelor organizatorice ale războiului precedent, cât şi a experienţei marilor armate din Europa. S-a prevăzut - şi s-a realizat treptat - ca statele majore să cuprindă ofiţeri specializaţi pe acest tărâm, obligatoriu absolvenţi ai unor trepte superioare de învăţământ militar.

Organul statmajoristic suprem - care a primit în această perioadă denumirea Marele stat major (coexistând o perioadă cu cea de Stat major general) - a fost pus pe baze noi, ca principală componentă a Ministerului de Război şi, în general, a conducerii militare naţionale. În activitatea sa ponderea principală au căpătat-o pregătirea planurilor de operaţii probabile, fundamentarea instruirii trupelor, în special a comandamentelor, pregătirea mobilizărilor, concepţia amenajării militare a teritoriului, adică întreaga gamă de activităţi care intrau pe plan european în competenţa organismelor similare.

În acelaşi interval s-au adus repetate completări şi perfecţionări recrutării efectivelor în stagiu, s-au creat birouri de recrutare aferente iniţial regimentelor de dorobanţi, ca unităţi ce fiinţau cel puţin una de judeţ. Recrutarea a rămas să se facă precumpănitor pe principiul local (judeţean), care convenea cel mai bine tradiţiilor româneşti şi posibilităţilor de atunci ale ţării.

O notabilă dezvoltare şi diversificare a căpătat-o învăţământul militar. Din şcoala militară unică de ofiţeri (rămasă ca instituţie de învăţământ de infanterie şi cavalerie) s-a creat în 1881 Şcoala militară de artilerie şi geniu, destinată atât să pregătească cadre permanente în aceste două arme care reuneau pe atunci chintesenţa tehnicii având aplicaţie militară, cât şi să perfecţioneze în specialitate, pe bază de serioasă pregătire matematică şi fizico-chimică, tineri ofiţeri din cele două arme.

 În 1884 s-a reînfiinţat Institutul medico-militar (fusese desfiinţat în 1872 după un an de existenţă) pentru pregătirea, cu concursul facultăţii de medicină, a cadrelor ofiţereşti corespunzătoare, în 1883 a fost înfiinţată Şcoala specială de cavalerie, destinată să completeze pregătirea tinerilor ofiţeri ai armei. Aceasta punea şi bazele unei trepte de învăţământ militar care avea să se generalizeze în armata română, câteodată sub numele de şcoli militare de aplicaţie: dezvoltarea calificării sublocotenenţilor şi locotenenţilor, după ce aceştia îşi făcuseră un anumit stagiu la cele mai mici comenzi ofiţereşti (plutoane şi similare) în unităţi de instrucţie şi luptă. Au fost dezvoltate şcolile „fiilor de militari” (care aveau să devină licee militare).

Cea mai însemnată realizare în domeniul învăţământului militar a fost crearea, după câteva amânări determinate de carenţa mijloacelor financiare ale statului şi de încadrare, a Şcolii superioare de război (1889), instituţie militară de învăţământ superior, iniţial destinată locotenenţilor şi căpitanilor (ulterior şi ofiţerilor superiori). Acest for didactic era destinat să pregătească ofiţeri „brevetaţi de stat major”, singurii abilitaţi în perspectivă să funcţioneze în statele majore închegate în etapa dată. Totodată Şcoala superioară de război a devenit repede un centru al elaborării ştiinţei şi doctrinei militare româneşti, al răspândirii culturii militare generale.

În cele aproape patru decenii interbelice oştirea română şi-a extins considerabil relaţiile internaţionale. Recunoaşterea suveranităţii depline a statului a făcut posibil să se treacă la acreditarea şi primirea de ataşaţi militari permanenţi. S-a intensificat delegarea de ofiţeri pentru a studia diverse probleme concrete, pentru a asista la manevre militare în alte ţări etc. Pe acest tărâm a continuat, şi chiar s-a lărgit, cunoaşterea experienţei Franţei, în spirit tradiţional, dar, totodată, contactele militare ale României s-au diversificat, căpătând o anumită dezvoltare cele cu Italia, Austro-Ungaria, Belgia, Germania.

Soluţiile româneşti din domeniul forţelor armate au antrenat curând aprecieri pozitive din diverse ţări şi interesul lor de a evalua experienţa militară a României. În acest fel contactele ţării în domeniul militar au căpătat caracterul unor schimburi de experienţă, înrâuririle comportând ambele sensuri. Astfel, imediat după războiul de independenţă un istoric şi teoretician militar belgian, căpitanul Fisch, observa că istoria generală a României „oferă un interesant subiect de studii şi reflexii pentru noi” şi că ţara are „o organizare militară ale cărei principii” se bazează „pe legea echităţii şi a obligaţiei fiecărui cetăţean de a contribui la apărarea patriei”. De asemenea, analistul adăuga că din războiul român de independenţă „noi mai putem, din alt punct de vedere, trage concluzii care ar putea fi profitabile pentru armata belgiană, în cazul în care, asaltată de forţe superioare, ar trebui să reziste un timp singură unei armate invadatoare”.

Aceeaşi impresie asupra valorii instructive a armatei române era folosită drept argumentare către sfârşitul secolului, în 1892, de exponentul (ministru plenipotenţiar acreditat şi pentru România) unei mari puteri în devenire - Statele Unite - spre a convinge forurile corespunzătoare din îndepărtata sa ţară să delege un ataşat militar la Bucureşti: „Într-o depeşă anterioară am raportat asupra situaţiei excelente existente în armata română în toate componentele ei; într-adevăr, este îndoielnic dacă vreo altă armată din Europa e mai bine înzestrată sau instruită pentru a presta un serviciu eficient. Ea numără acum 87.000 de militari. Importanţa strategică şi politică avută de România în actuala situaţie a afacerilor Europei a determinat toate marile puteri să desemneze ataşaţi militari permanenţi la legaţiile lor sau să delege pentru România şi Serbia pe cei acreditaţi în Austro-Ungaria.

Aş recomanda ca Departamentul de Stat să ia această măsură cu ataşatul nostru militar de la Viena”. Lărgirea considerabilă a cadrului organizatoric şi numeric al forţelor armate ale României de după războiul independenţei a necesitat eforturi sporite în domeniul înzestrării lor tehnico-materiale, dincolo de cât ar fi cerut simpla înlocuire a armamentului depăşit de rapida evoluţie intervenită atunci în domeniul tehnicii militare în Europa şi America de Nord. Structura oştirii române implica, dată fiind preponderenţa absolută a infanteriei, ca efortul prioritar de înzestrare să se facă în beneficiul acestei arme.

Două masive comenzi lansate în străinătate au schimbat succesiv configuraţia dotării infanteriei române: în 1879-1880 a fost introdusă puşca Henry-Martini (variantă ameliorată a sistemului american Peabody) achiziţionată în 100.000 de exemplare (între care şi carabine de cavalerie) din Germania şi Austro-Ungaria, iar muniţia respectivă a fost comandată şi cumpărată mai ales în Anglia (unele materiale componente şi din Belgia etc.); în 1893 s-a cumpărat o partidă importantă de puşti Mannlicher (110.000 de exemplare) de la uzinele Steyr din Austria, precum şi 14.000 de carabine de cavalerie de la acelaşi furnizor.

Era prima armă cu repetiţie cu care a fost înzestrată armata română, curând după ce pe plan mondial invenţia căpătase aplicare în înzestrarea de serie a armatelor. Puşca de infanterie Mannlicher tip 1893 a căpătat denumirea de „model românesc”, deoarece autorităţile române au cerut modificări care au deosebit arma de alte tipuri ale aceluiaşi sistem. Ea a rămas multă vreme baza înzestrării infanteriei române - până în preajma celui de-al doilea război mondial. Muniţia aferentă (inclusiv produse necesare spre a o confecţiona şi în ţară) a fost cumpărată atât din Austria, cât şi din Franţa.

În înzestrarea cu material artileristic s-au delimitat în linii mari două perioade, în prima, după 1880, s-au cumpărat din Germania piese Krupp de 75 şi 87 mm model 1880 pentru artileria de câmp; tunuri de 63 mm Armstrong din Anglia pentru artileria de munte; artileria de cetate (pentru fortificaţii) a fost de fabricaţie franceză (Schneider-Creusot). Aceste achiziţii au marcat generalizarea pieselor din oţel, ghintuite, cu încărcare pe la culată.

A doua perioadă, aproximativ în primul deceniu al secolului al XX-lea, a cunoscut înlocuirea parţială a vechiului material cu o nouă generaţie de piese, numite cu „tragere repede”, pe baza unui salt în cadenţă şi a introducerii unor noi genuri de proiectile şi pulberi: tunuri de 75 mm Krupp model 1904-1908, obuziere Krupp de 105 mm modele 1898 şi 1912 (o parte din piese numite „model românesc” datorită aceleiaşi raţiuni ca şi la puşca Mannlicher); în preajma primului război mondial tunuri de munte de 75 mm Skoda (Austro-Ungaria); obuziere grele de 150 mm model românesc 1912 Schneider (Franţa).

Un însemnat efort tehnic şi financiar a fost întreprins după războiul independenţei pentru a pune la baza amenajării genistice a teritoriului statal fortificaţii permanente, sub impresia puternică a eficienţei întăriturilor otomane de la Plevna, cât şi pe temeiul concepţiilor predominante în Europa în arta militară, corelate cu situaţia precară a României expusă, cum s-a arătat, la pericole din partea unor agresori potenţiali în general mult superiori numericeşte. Astfel, între 1884 şi 1894 s-au construit două vaste sisteme fortificate. Unul de formă circulară, în jurul Bucureştilor, menit să asigure transformarea capitalei ţării într-un reduit naţional în caz că invadatorul ar fi izbutit să ocupe întregul teritoriu statal.

Celălalt, de formă liniară, cu faţa spre nord-est, între cotul Carpaţilor şi cel al Dunării de Jos, obturând clasica pătrundere spre câmpia Dunării româneşti, zona fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi. A fost partea cea mai puţin durabilă din costisitoarele investiţii materiale şi financiare alocate apărării naţionale, căci progresele rapide înregistrate în domeniul explozivilor, al mijloacelor artileristice, plus profilele parţial descoperite ale lucrărilor le-au făcut perimate în două decenii, ceea ce, de altfel, s-a întâmplat şi cu fortificaţiile antebelice ale altor ţări, inclusiv mari puteri (de exemplu „cetăţile” ruseşti din Polonia).

S-a recuperat însă o mare parte a materialului artileristic instalat staţionar, transformat, prin improvizaţii, în artilerie de câmp sau în noul gen de artilerie impus de cucerirea şi utilizarea militară incipientă a văzduhului - artilerie antiaeriană. Pe această ultimă dimensiune începuse achiziţionarea de avioane (din Franţa), care la mobilizarea din 1916 însumau 28 de bucăţi.

Materialul naval a fost în acest timp cumpărat cu precădere din Marea Britanic. Aşadar, cursul înzestrării tehnico-materiale a armatei române în perioada de la independenţă la desăvârşirea unirii a vădit unele trăsături caracteristice, care parţial continuau fenomene anterioare şi erau în total determinate de dinamica economică, socială, culturală şi politică a ţării.

Într-o epocă în care înfăţişarea tehnică a armatelor din apusul şi centrul Europei şi din America de Nord devenea o aplicare a amplei revoluţii industriale în curs, statul român, cu o grea moştenire a situaţiei din trecut, supus penetraţiei capitalurilor străine, având un regim intern rămas în urma cerinţelor obiective ale dezvoltării, nu a fost în măsură, cu toată relativa lărgire a forţelor de producţie şi resurselor mobilizabile, să se înscrie pe orbita unei ample industrializări şi modernizări a structurilor economice. Aceasta a înrâurit negativ şi capacităţile de dotare a oştirii naţionale.

Ca urmare, limitatele capacităţi tehnice autohtone cu destinaţie militară, proprietate de stat sau privată, au rămas cantonate aproape integral la întreţinerea şi repararea armamentului sau la confecţionarea de muniţii pe bază de materie primă importată. De aceea, în întreg intervalul cronologic dat, izvorul aproape unic de alimentare cu armament şi mijloace primare de luptă a armatei române au fost achiziţiile din străinătate, care au implicat pentru ţară poveri financiare uneori exorbitante, suportate în fond de oamenii muncii, au prilejuit diverse impietări şi presiuni străine exercitate asupra României.

Dincolo de aceste distorsiuni „strategia” înzestrării materiale a armatei române vădea prevalarea câtorva tendinţe de atenuare a factorilor negativi:

  • Străduinţa depusă de conducători politici şi militari lucizi şi patrioţi pentru ca achiziţiile de armament şi alt material să includă ultimele tipuri, cele mai perfecţionate la momentul dat, preocuparea atentă faţă de evoluţia intervenită în lume pe acest tărâm. De exemplu, puşca Henry-Martini, de care s-a amintit, a fost introdusă în înzestrarea armatei române înainte ca armatele Franţei, Austro-Ungariei, Italiei, Olandei să adopte în masă sisteme cu performanţe similare. Istoricul şi teoreticianul militar britanic generalul J. Fuller remarca, după al doilea război mondial, că la sfârşitul secolului trecut, în cadrul încercărilor de a se soluţiona contradicţia dintre creşterea bătăii şi puterii pieselor de artilerie şi imobilitatea plus vulnerabilitatea lor crescândă, maiorul german Schumann a inventat un tun cuirasat mobil (desigur, tractat hipo sau împins manual, pe şine) şi că România a fost prima ţară care, sesizând această inovaţie, a făcut o comandă masivă de piese de acest gen. Totodată, însă, din cauza resurselor financiare reduse de care dispunea ţara, tipurile noi de armament au constituit doar o parte din parcul material al armatei române.
  • Forurile responsabile româneşti au căutat ca sursele externe de procurare a materialului militar să nu fie unice, să nu se instituie vreun monopol străin asupra înzestrării tehnice a oştirii noastre, întrucât furnizorii erau, de regulă, mari puteri înclinate să extrapoleze această situaţie pe tărâm politic.
  • Autorităţile competente române au început să nu se mărginească la cumpărarea de material militar preexistent, ci cu prilejul comenzilor făcute au propus adeseori modificări şi adaptări, uneori notabile, care, de exemplu, au justificat, după cum s-a arătat, ca puşca Mannlicher sau tunul Krupp să capete denumirea de „model românesc”. Această orientare avea să se manifeste mai pregnant după primul război mondial.
  • Au apărut creaţii româneşti excepţionale în domenii noi ale tehnicii, din păcate inhibate de rămânerea în urmă a infrastructurii economico-industriale autohtone, în acest sens a fost semnificativ că România a fost unul din puţinele leagăne ale aviaţiei mondiale, mai ales prin creaţiile epocale ale unor inventatori ca Vuia, Vlaicu, Coandă (1906, 1910-1913, 1910).

Terminarea victorioasă a războiului de independenţă a deschis un capitol bogat de înfăptuiri şi pe tărâmul dezvoltării doctrinei militare a statului român independent, precizării şi perfecţionării tuturor nivelelor artei militare transmise contingentelor şi cadrelor permanente. În mod firesc startul a fost luat printr-o remeditare a experienţei acumulate de oştire în operaţiile de acoperire a Dunării, de la Plevna, Rahova şi Vidin din 1877-1878.

Pe tărâmul strategiei militare evoluţia nouă a pornit relativ lin, pentru că la acest nivel soluţiile comandamentului suprem român n-au ridicat în retrospectivă obiecţii deosebite, iar în etapa ce se deschidea înrâurirea determinantă asupra formulării strategiei militare naţionale o exercitau realităţile politice internaţionale şi factorii geografici, rămaşi sub multe aspecte aceiaşi ca în perioada precedentă.

Dezbaterile au fost mai susţinute şi contradictorii pe tărâmul tacticii. Alături de meritele certe cu care victoriile creditaseră pe ostaşi şi pe comandanţii români de diverse trepte, analiza postbelică, inclusiv scrieri istorice de specialitate, imediat după evenimente sau în special mult mai târziu, s-a crezut în drept să releve diverse carenţe, inadaptări, nesesizări ale noilor cerinţe ale câmpului de luptă, soluţii neinspirate care ar fi întârziat unele succese, ar fi mărit preţul de sânge al altora, ar fi dezavantajat tactic sau strategic oştirea noastră.

Printre acestea s-au menţionat: timpul prea scurt lăsat uneori la dispoziţia unităţilor pentru organizarea luptei; inadecvarea principalului dispozitiv de luptă folosit în atac - coloana de batalioane sau companii, structură prea compactă faţă de noile proprietăţi ale focului de artilerie şi infanterie; procedeul de a constitui coloanele din unităţi sau subunităţi foarte diferite, neînchegate deci psihologic şi ca exercitare a comenzii; insuficienta cooperare între eşaloane sau arme şi insuficienţa spiritului manevrier etc.

Pentru a aprecia corect valabilitatea acestor avansuri teoretice este necesar ca întreaga artă tactică aplicată de armata română în înfruntarea din 1877-1878 să fie plasată în contextul istoric militar internaţional dat. Astfel, în cea mai mare parte a războiului trupele noastre, reprezentând o oştire aflată în proces de constituire ca forţă militară modernă, s-au bătut în cooperare cu forţele armate ruse, mai numeroase, desfăşurate timp de secole pe baza disponibilităţilor unei mari puteri şi, mai ales, beneficiind de o incontestabilă experienţă recentă, ca unele ce cuprindeau mulţi ostaşi care mai făcuseră o campanie şi cu majoritatea ofiţerilor având la activ mai multe campanii sau expediţii militare. Faţă de acest decalaj este semnificativ de comparat cum a fost apreciat pe planul artei militare nivelul atins atunci de armata Rusiei.

Iată ce se constata, de pildă, alături de remarcarea laturilor pozitive, într-o analiză dintr-o lucrare sovietică de după cel de-al doilea război mondial: „Dispunând de enorme posibilităţi militare, Rusia ţaristă nu le-a putut folosi pe deplin. Corpul de comandă suprem şi superior al armatei ruse, rutinier şi reacţionar [...], a frânat în majoritatea sa pregătirea de război a armatei, iar în cursul lui a creat trupelor ruse condiţii extrem de defavorabile luptei duse cu inamicul [...]. Aceeaşi a fost aproximativ şi situaţia în domeniul tacticii marilor unităţi de nivel superior [...]. Pentru a copleşi defensiva turcă trupele ruse ar fi trebuit să-şi restructureze tactica ofensivei [...]. Reducerea pierderilor infanteriei atacatoare s-ar fi obţinut pe două căi: pe de o parte, prin adoptarea unor formaţii şi dispozitive de luptă fragmentate de front şi în adâncime şi prin folosirea unor procedee corespunzătoare de înaintare la distanţele mijlocii şi mari ale focului de puşcă; pe de altă parte, prin neutralizarea cu foc a infanteriei inamice. Infanteria rusă nu fusese pregătită suficient până la război pentru nici una din aceste două modalităţi. Cam la fel au stat lucrurile şi cu artileria rusă [...]. Deosebit de prost s-a organizat lupta ofensivă a marilor unităţi de nivel superior la Plevna, Gorni Dubnik şi în prima luptă de la Teliş [...]. Organizarea cooperării diferitelor grupări de trupe atacatoare şi a diferitelor genuri de armă a fost slabă în majoritatea cazurilor [...]. Foarte adesea manevra făcută la flancuri şi în spate, manevrarea rezervelor şi manevra de foc fie că au fost insuficiente, chiar ţinând seama de limitele timpului, fie că au lipsit cu totul. Deseori în lupta ofensivi conducerea trupelor a fost neclară, confuză, atât sub aspectul trasării misiunii iniţiale, cât şi al orientării făcute subordonaţilor şi punerii misiunilor suplimentare din cursul luptei. [... ] Au existat cazuri când în cursul luptei ofensive conducerea trupelor a încetat cu totul în anumite intervale de timp [...]. În comparaţie cu ofensiva, experienţa rusă a defensivei a fost cu mult mai puţin valabilă”.

O alăturare comparativă a armatei române cu armata rusă aliată este însă insuficientă pentru a face aprecieri temeinice. Analiza istorică a artei militare arată că în acea epocă a existat pretutindeni un decalaj notabil între realitatea obiectivă a noilor mijloace tehnice de luptă şi perceperea subiectivă a necesităţii de a schimba radical metodele şi procedeele tactice.

În 1870-1871 la prusieni descompactizarea dispozitivelor de luptă în atac a fost, după cum se ştie, o reacţie spontană a ostaşilor, împotriva prescripţiilor regulamentare şi cerinţelor comandanţilor. Un istoric şi teoretician militar belgian, generalul Emile Wanty, nota că intervalul de 7 ani dintre războiul franco-prusian şi cel din Balcani n-a fost „suficient pentru ca gândirea militară să absoarbă, să digere, să asimileze lecţiile unei experienţe trăite şi să tragă din ea la timp concluziile practice”.

Răspândirea europeană a acestui decalaj era manifestă şi în cazul unei armate europene occidentale ca cea franceză, unde, după ce în 1875 se adoptase un regulament ce prescria dispozitive aerisite, articulate, dispersate, a urmat o reacţie, materializată în noul regulament din 1884, care statornicea din nou dispozitivele de atac compacte, pe coloane, ce subestimau focul în favoarea izbirii. Revenirea a fost inspirată în mare parte de un tactician cu prestigiu, generalul Bonnal, care considera drept „practici ruşinoase” ca soldatul să se „târască” şi să „intre în vizuine”, aşa cum cu câţiva ani înainte generalul rus Skobelev aprecia că „artileria nu mai are nici o valoare” şi că „asaltul executat cu infanteria este singurul mijloc de succes, deşi cel mai precar”.

Sub imperiul acestor curente de gândire şi practică militară europeană se cer a fi considerate studiile, dezbaterile, căutările, controversele desfăşurate în armata română pe tema asimilării experienţei 1877-1878 şi a ajustării artei militare conform evoluţiei mijloacelor de luptă. Vreo două decenii în doctrina militară românească au mai fost ezitări, ba afirmându-se că „formaţiunile” compacte de coloane şi-au trăit traiul, ba crezându-se, eronat, în posibilitatea de a le mai utiliza, măcar sporadic. Disputa a fost tranşată oficial cel puţin în regulamentul de manevră şi de luptă al infanteriei din 1909.

Două trăsături ale acestui document doctrinar erau simptomatice: 1) chiar dacă se inspira şi din experienţe străine, acestea erau diverse, iar soluţiile nou adoptate reprezentau sinteze căutate a fi judicioase şi adecvate cerinţelor armatei române; 2) înainte de oficializare regulamentul, în proiect, fusese dat spre experimentare şi discutare largă în unităţile şi comandamentele armatei române.

Statuarea în cauză prescria clar dispozitivul „risipit” de „trăgători” ca element de bază al infanteriei în ofensivă ca şi în defensivă, prevedea o anumită eşalonare (neîntrevăzând însă deplin ceea ce aveau să fie unele surprize ale conflictului mondial în gestaţie), definea perspicace rolul mitralierei şi necesitatea mobilităţii ei în atac, sesiza unele cerinţe noi ale cooperării dintre arme, în speţă dintre infanterie şi artilerie.

Amploarea eforturilor făcute de poporul român între independenţă şi desăvârşirea unităţii statale pentru asigurarea apărării armate a României este sintetic oglindită de compararea celor două mobilizări generale care au jalonat capetele epocii - circa 100.000 de cetăţeni în 1877, circa 800.000 în 1916 -, ca şi de cuantumul bugetului militar - 18,5 milioane de lei aur în 1876/1877, respectiv 74,5 milioane în exerciţiul 1912/1913. Valoarea alăturării creşte dacă se ţine seama că, în intervalul dat, teritoriul statal şi resursele materiale rămăseseră în esenţă aceleaşi.

Apărarea independenţei şi suveranităţii ţării - cauză şi operă a întregii naţiunii române

Cucerirea independenţei realizată în 1877-1878 a fost considerată de toate forţele sociale româneşti ca o verigă importantă în procesul de împlinire a dreptului imprescriptibil al naţiunii de a se organiza, întreagă, într-o singură entitate statală. De aceea, România a legat participarea sa la primul război mondial de înfăptuirea acestui ideal, ceea ce a constituit izvorul forţei morale, eroismului şi spiritului de jertfă dovedite de armata română, de masele populare la Braşov, Jiu, Dragoslavele, Turtucaia, Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti, în toate luptele duse pentru apărarea pământului patriei împotriva ocupanţilor străini, pentru unitatea şi integritatea teritorială a patriei.

În condiţiile agravării contradicţiilor sociale şi naţionale în anii de război, ale prăbuşirii imperiilor ţarist şi habsburgic, ale triumfului Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie - deschizătoarea unei noi ere în istoria omenirii -, în temeiul principiului autodeterminării, muncitorimea, ţărănimea, intelectualitatea, cercurile înaintate ale burgheziei, principalele clase şi pături ale societăţii româneşti de pe ambele versante ale Carpaţilor au transformat în realitate visul secular - desăvârşirea statului naţional unitar român.

Ca şi independenţa din 1877, unitatea statală desăvârşită în 1918 a fost fructul voinţei şi luptei poporului român însuşi, nu o expresie a bunăvoinţei unor mari puteri. Tratatele de pace încheiate la Saint-Germain (1919) şi la Trianon (1920) n-au făcut decât să consfinţească pe eşichierul internaţional o realitate făurită de popor. Aşa cum sublinia preşedintele Nicolae Ceauşescu, „Alcătuirea statului românesc naţional unitar nu este deci un dar, rezultatul unor conferinţe internaţionale, ci rodul luptei neobosite duse de cele mai înaintate forţe ale societăţii, de masele largi populare pentru unire, produsul legic al dezvoltării istorice, sociale şi naţionale, a poporului român”.

Făurirea statului naţional unitar a introdus România într-un stadiu nou de evoluţie, caracterizat prin accelerarea progresului economic şi social, prin avântul forţelor progresiste ale societăţii. Totodată, însă, accentuarea dezvoltării capitaliste a ţării a continuat să fie însoţită de pătrunderea tot mai masivă realizată de marile monopoluri străine în economia noastră, având ca urmare intensificarea exploatării maselor muncitoare, imixtiuni din afară în treburile interne etc.

Pentru conducerea de stat şi opinia publică românească perioada dintre cele două conflagraţii mondiale a fost dominată de obiectivul apărării independenţei şi suveranităţii, a integrităţii şi unităţii ţării. Guvernele române s-au preocupat cu asiduitate de menţinerea şi consolidarea statuquoului teritorial, în respectul voinţei naţiunii şi al stipulaţiilor tratatelor de pace, au stabilit sub diverse forme raporturi de prietenie şi asistenţă mutuală cu statele din această parte a Europei care aveau interese asemănătoare, au aderat la tratatele internaţionale care condamnau războiul ca instrument de rezolvare a diferendelor interstatale, urmăreau securitatea colectivă, menţinerea şi apărarea păcii. Hotărâtor a fost faptul că principala depozitară a intereselor naţiunii a devenit tot mai susţinut clasa muncitoare, care îşi avea expresia superioară de conştiinţă şi organizare în Partidul Comunist Român.

Partidul Comunist Român a împletit combaterea orânduirii burghezo-moşiereşti, revendicarea democraţiei şi dreptăţii sociale, a transformării societăţii pe baze noi cu lupta împotriva fascismului şi a uneltirilor războinice ale statelor agresive, pentru salvgardarea intereselor naţionale, a independenţei ţării. Odată cu profilarea agresivităţii fascismului internaţional comuniştii s-au declarat gata să apere „[] cu arma în mână independenţa României, dacă ţara noastră ar fi silită să ducă un război naţional de apărare contra imperialismului fascist”. Pentru a pregăti România în vederea ripostei ce trebuia dată ameninţării hitleriste care se prefigura la orizont, Partidul Comunist Român socotea ca absolut necesare întărirea armatei, înarmarea maselor, organizarea generală a apărării ţării.

Luptele de clasă muncitoreşti şi ţărăneşti, amplele acţiuni antifasciste pentru drepturi şi libertăţi democratice, care au culminat cu puternica demonstraţie de 1 mai 1939, ilustrau hotărârea maselor de a opune rezistenţă politicii de dominaţie şi subordonare a altor ţări promovată de Germania nazistă, politică ce reprezenta un pericol grav, atât pentru independenţa naţională, cât şi pentru pacea internaţională. Faptul că nu toate forţele democratice au înţeles la timp gravitatea situaţiei şi nu au receptat apelul partidului comunist de a se ridica unite în front larg şi cu fermitate la luptă contra fascismului şi a agresiunii au împiedicat ca acest imens potenţial combativ popular să atingă amploare irezistibilă.

La începutul celui de-al doilea război mondial România se găsea izolată, lăsată la cheremul Germaniei hitleriste, ceea ce a uşurat dezmembrarea ei prin presiuni convergente. Orientarea funestă a elementelor celor mai reacţionare din România a facilitat instaurarea dictaturii antonesciano-legionare, a netezit calea aservirii complete a ţării noastre înfăptuite de către Germania hitleristă, intrarea trupelor germane în ţară, care au slujit în fapt ca instrument de ocupaţie şi control al Reichului nazist.

Înfruntând cu eroism regimul dictatorial, care făcea din comunişti ţinta principală a represiunilor sale, maturizându-se politiceşte şi depăşind unele deficienţe şi constrângeri provenite din fenomene negative ce îşi făcuseră loc în mişcarea comunistă internaţională, partidul revoluţionar al clasei muncitoare din România a apreciat cu clarviziune condiţiile ţării noastre şi, în funcţie de acestea, a stabilit cu originalitate creatoare marxist-leninistă modalităţile de salvare a ţării de la catastrofa naţională pe care o antrena continuarea subordonării impuse de Reichul nazist.

Partidul a organizat puternice mişcări de masă pentru sabotarea maşinii de război fasciste, a creat formaţiunile patriotice ca unităţi armate muncitoreşti împotriva regimului antonescian şi a ocupanţilor hitlerişti, pentru scuturarea dominaţiei naziste. Partidul comunist a ştiut să-şi sudeze propriile rânduri, să realizeze unitatea de acţiune a clasei muncitoare, să activizeze ţărănimea, să creeze o largă raliere naţională - de la clasa muncitoare la sectoare social-politice ale claselor aflate în vârful piramidei orânduirii de atunci, la armată şi cercurile palatului regal -, care, în împrejurările internaţionale favorabile create de marile succese obţinute pe fronturi de armata sovietică, de întreaga coaliţie antihitleristă, a asigurat victoria insurecţiei naţionale armate antifasciste şi antiimperialiste din august 1944. A fost doborâtă dictatura antonesciană, România a ieşit din războiul dus împotriva Uniunii Sovietice şi s-a alăturat, cu întregul potenţial economic, uman şi militar, coaliţiei statelor antihitleriste.

Ca şi cu prilejul celorlalte momente cruciale ale istoriei naţionale, armata română şi-a înţeles înalta răspundere faţă de cauza poporului, întorcând în întregime armele împotriva forţelor hitleriste, aducând o contribuţie esenţială la triumful insurecţiei şi continuând cu acelaşi elan lupta, alături de armata sovietică, pentru eliberarea deplină a teritoriului patriei, precum şi a Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei până la înfrângerea totală a Germaniei fasciste.

În crâncenele bătălii purtate pe frontul antihitlerist au reînviat, dobândind caracteristici noi, virtuţile care au înnobilat întotdeauna mintea, inima şi braţul apărătorilor ţării din lungul şir al generaţiilor precedente, ostaşii români demonstrând încă o dată de ce spirit de dăruire şi abnegaţie este capabil un popor care luptă pentru dreptul de a trăi liber şi neatârnat.

Opţiunea poporului român de a se rândui sub conducerea partidului comunist s-a materializat în chip fericit în mersul mereu ascendent al procesului revoluţionar, încununat de lichidarea oricărei exploatări şi asupriri pe pământul României, de victoria orânduirii socialiste. În cuprinsul acestor prefaceri radicale comuniştii au înscris în cronica istoriei şi meritul de a fi înlăturat orice dependenţă, de a fi realizat o reală independenţă şi suveranitate naţională. Secretarul general al PCR, Nicolae Ceauşescu, a subliniat că insurecţia „a inaugurat o eră nouă în istoria milenară a patriei noastre, a deschis calea eliberării definitive a României de sub dominaţia imperialistă, a înfăptuirii năzuinţelor poporului român de a fi liber şi stăpân pe bogăţiile şi pe munca sa, pe propriul său destin”. Partidul Comunist Român a făcut din socialism, din făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate modul indispensabil de afirmare şi propăşire a personalităţii poporului nostru, al înscrierii sale cu propria identitate naţională în concertul naţiunilor lumii.

Experienţa istorică a poporului român, ca şi a altor popoare, pune pregnant în evidenţă caracterul legic al cuceririi, consolidării şi întăririi independenţei, cadru obiectiv necesar pentru manifestarea plenară a tuturor atributelor unei naţiuni. Lupta pentru afirmarea naţiunii formează o componentă esenţială a lumii contemporane, naţiunea constituind în prezent şi mult timp în viitor baza progresului societăţii.

Realitatea infirmă teoriile de esenţă nihilistă şi cosmopolită care pretind că naţiunea este o entitate perimată, respinge tendinţele care vizează restrângerea sau anularea prerogativelor naţiunii ca factor social-politic independent şi suveran şi subordonarea ei faţă de structuri supranaţionale, ridiculizează teoriile aberante că suveranitatea ar fi contrară democraţiei, colaborării şi solidarităţii internaţionale. Înţelegând că respectarea independenţei statelor, a dreptului de a dispune în mod suveran de soarta lor reprezintă o puternică forţă motrice a dezvoltării sociale, popoarele îşi manifestă cu vigoare crescândă hotărârea de a pune capăt vechii politici imperialiste de dominaţie, de a instaura relaţii noi de egalitate şi echitate între state.

Pornind de la adevărul axiomatic că naţiunea, întărirea independenţei şi suveranităţii naţionale constituie factori determinanţi ai progresului istoric, ai evoluţiei umanităţii spre socialism şi comunism, Partidul Comunist Român statorniceşte la baza politicii externe a României principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi şi neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile interstatale.

Promovarea neabătută a acestor principii reflectă hotărârea factorilor de decizie ai României de a asigura condiţii internaţionale propice edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate, intensificării participării ţării la circuitul de valori pe plan internaţional, la instaurarea unei noi ordini economice şi politice, la făurirea unei lumi mai bune şi mai drepte pe planeta noastră.

Opusă exclusivismului naţional, înflorirea naţiunii române corespunde atât propriilor interese, cât şi celor internaţionale, contribuie la dezvoltarea prieteniei cu toate ţările socialiste, a colaborării cu celelalte popoare, în armonie cu ţelurile eliberării şi progresului omenirii muncitoare, ale civilizaţiei universale. Având în vedere existenţa unor forţe imperialiste, reacţionare, expansioniste, acţiunile îndreptate spre perpetuarea politicii de forţă şi dictat, de încălcare a libertăţii, independenţei şi suveranităţii popoarelor, statul român se preocupă cu cea mai mare responsabilitate de întărirea capacităţii sale de apărare.

Victoria socialismului în România a schimbat şi faţa armatei ţării, a transformat-o într-un organism militar revoluţionar contopit cu natura şi mobilurile orânduirii clădite în ţară, a ridicat pe trepte superioare rolul ei progresist, care a predominat în tot cursul milenar al existenţei oştirii românilor. „De-a lungul secolelor - arăta secretarul general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, comandant suprem al forţelor armate române, Nicolae Ceauşescu - armata noastră a fost întotdeauna o armată de apărare a fiinţei poporului, a independenţei naţionale.

Ea a jucat întotdeauna un rol activ în marile evenimente istorice care au dus la formarea statului naţional unitar. Armata noastră nu va duce niciodată un război de agresiune împotriva cuiva! Ea va fi întotdeauna o armată pusă în slujba apărării independenţei şi suveranităţii naţionale, a cuceririlor revoluţionare, a socialismului şi comunismului şi va sta permanent de strajă tuturor acestor cuceriri, servind poporul, partidul, socialismul!”.

Învestită cu această misiune sacră armata română uneşte sub drapelele de luptă fii de muncitori, ţărani, intelectuali fără deosebire de naţionalitate, oglindind noile relaţii din societatea noastră, unitatea moral-politică a întregii naţiuni. Ea este continuatoarea, în forma cea mai înaltă, a măreţelor tradiţii de patriotism şi spirit de jertfă dovedite de înaintaşi; ea duce mai departe strălucitele fapte de arme ale oştenilor lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, ale pandurilor lui Tudor Vladimirescu, ale luptătorilor de la Calafat, Plevna, Rahova, Vidin, ale vitejilor de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, ale eroilor căzuţi în încleştarea cu armata hitleristă în 1944-1945.

Armata română socialistă formează elementul principal al sistemului naţional de apărare, în structura căruia intră de asemenea trupele Ministerului de Interne, gărzile patriotice, detaşamentele de pregătire militară a tineretului şi alte formaţiuni populare, sistem care asigură pregătirea tuturor cetăţenilor pentru a putea face faţă în orice moment oricărei agresiuni. Cauză şi operă a întregului popor, altfel este concepută apărarea patriei de Partidul Comunist Român, forţa politică conducătoare a societăţii româneşti. România nu va duce niciodată un război de agresiune împotriva cuiva, dar orice atentat la libertatea, independenţa şi suveranitatea ţării ar primi riposta armată, pe calea războiului popular generalizat, a întregii naţiuni socialiste române.

Poporul român îşi încordează toate forţele pentru ca, în cooperare cu toate celelalte popoare ale lumii, să contracareze activ forţele imperialismului, dictatului şi agresiunii, astfel încât conflictele militare să fie tot mai mult înlăturate, pentru ca, în condiţiile păcii şi securităţii, generaţiile prezente şi viitoare să poată folosi din plin creaţiile geniului uman în beneficiul civilizaţiei, al prosperităţii materiale şi spirituale.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …