Influenţa domnilor fanarioţi asupra politicii otomane. Legăturile cu Rusia în secolul al XVIII-lea

Pacea de la Belgrad, transformată în 1747 într-o pace perpetuă, a asigurat Imperiului Otoman 30 de ani de linişte în afară (1739-1768) şi i-a redat încrederea în forţele sale. Conflictele care au abătut în acelaşi timp marile puteri de la chestiunile orientale - războaiele pentru succesiunea la tronul Poloniei şi Austriei, războiul de şapte ani, conflictul colonial şi maritim dintre Franţa şi Anglia - au procurat Turciei răgazul de care avea nevoie pentru asanarea finanţelor şi reorganizarea instituţiilor sale fundamentale.

Rivalitatea anglo-franceză, care a dominat politica europeană între 1715 şi 1768, a avut repercusiuni şi asupra chestiunii orientale. Alianţa Franţei cu Austria şi cu Rusia a compromis prestigiul şi a slăbit influenţa ambasadorului său la Constantinopol, care, urmând oscilaţiile politicii franceze, a îndemnat Poarta să se ridice când în favoarea Prusiei împotriva Austriei, când, invers, în favoarea Austriei şi Rusiei împotriva Prusiei. Poarta, care până aici se lăsase călăuzită în materie de politică externă de sfatul ambasadorului francez, simte nevoia unor informaţii mai puţin interesate şi deci mai exacte asupra marii politici europene. Neavând ea însăşi ambasade permanente, s-a adresat pentru acest serviciu domnilor ţărilor române.

Prin poziţia lor geografică, ţările române constituiau posturi de observaţie de mare importanţă, iar poşta lor asigura corespondenţei diplomatice dintre Constantinopol şi celelalte ţări europene expediţia cea mai rapidă şi mai sigură. Ca foşti dragomani ai Porţii, domnii fanarioţi erau la curent cu problemele politice otomane şi n-au cruţat nici o jertfă pentru a-şi procura ştirile care puteau interesa Poarta.

Ei întreţineau corespondenţi la curţile principalelor puteri europene şi, pe baza rapoartelor lor şi a ştirilor principalelor jurnale la care erau abonaţi, îşi întocmeau rapoartele pe care le expediau Porţii de 4-5 ori pe lună. Prin aceste rapoarte, Poarta era informată înaintea misiunilor diplomatice de evenimentele politice din Europa. Astfel, datorită domnului Moldovei, Poarta a aflat vestea morţii Ecaterinei a II-a cu cinci zile înainte de ambasadorul Rusiei.

Prin exactitatea şi rapiditatea informaţiilor lor şi prin sagacitatea consideraţiilor lor, domnii ţărilor române ajunseseră să exercite o mare influenţă asupra politicii otomane. Un agent francez îi numea „factotum ai diplomaţiei turce” Puterile străine, Franţa, Austria şi Rusia, au căutat mai întâi să afle conţinutul rapoartelor domnilor români către Poartă, apoi să le influenţeze concluziile în sensul intereselor lor. Franţa şi-a atins scopul, obţinând ca secretarii domnilor pentru corespondenţa diplomatică să fie angajaţi la recomandarea ambasadorului său de la Constantinopol. Austria şi Rusia au ajuns la un rezultat asemănător, înţelegându-se cu domnii sau câştigând pe corespondenţii lor străini.

După expediţia lui Munnich, timp de 30 de ani, diplomaţia rusă, angajată în afacerile polone şi războaiele austro-prusiene, nu a mai avut în centrul atenţiei situaţia din ţările române. Legăturile dintre ele şi Rusia nu s-au rupt însă. Cei mai asidui vizitatori ai Moscovei au fost reprezentanţii bisericii ortodoxe din Transilvania, care căutau în Imperiul rus sprijin pentru lupta contra „unirii cu Roma”, impusă de autorităţile austriece. Preoţi ai bisericilor din Sibiu şi Braşov, ca acel Eustatie Grid aduceau de la Moscova, pe lângă îmbărbătarea rezultând din solidaritatea cu marele stat ortodox din Răsărit, bani pentru zidirea unor biserici ortodoxe, odăjdii şi cărţi liturgice.

După 1748, reprezentanţi ai bisericii ortodoxe din Transilvania, ca Nicolae din Balomir, popa Ioan din Aciliu (Sibiu) şi Nicodem din Bălgrad (Alba Iulia) se duc la Moscova să ceară mai mult decât un ajutor material pentru biserica lor; ei solicită sprijinul diplomatic al guvernului rus pe lângă Curtea de la Viena, pentru a-şi avea episcopul lor ortodox, fie şi de naţiune sârbă. Intervenţia rusă s-a produs, şi efectul el a fost promulgarea unui edict, la 7 noiembrie 1750, care recunoştea existenţa bisericilor ortodoxe din Braşov, Făgăraş şi Sibiu şi promitea o delimitare oficială a teritoriilor celor două confesiuni.

În Ţara Românească şi în Moldova, legăturile politice cu Rusia au fost menţinute prin boieri munteni, ca Pârvu şi Mihai Cantacuzino, sau prin moldovenii Milo, Palade, Anastase Lupu şi mitropolitul Gavril Callimachi. Chiar şi domnii care, pe timpul dragomanatului lor, au intrat în relaţii cu ambasadorii Rusiei, ajunşi în scaun au continuat aceste relaţii.

Grigore Alexandru Ghica, domnul Ţării Româneşti, trebuie să fi adus Rusiei o contribuţie de valoare în pregătirea războiului din 1768, judecând după modul în care a fost primit la Curtea imperială rusă. Domnul Moldovei, Grigore Callimachi, a fost acuzat de turci că a livrat ruşilor magaziile pregătite pentru armata turcă şi a fost condamnat la moarte. Relaţiile ruso-române, întreţinute încă cu mari primejdii, se vor înteţi în timpul războiului iar prin pacea de la Kuciuk-Kainargi vor fi apărate de represaliile turceşti.