Înfăptuirea reformelor burgheze în Principatele Unite (1862-1865)

După ce a fost proclamată şi recunoscută unirea administrativă, procesul de formare a statului naţional a intrat într-o nouă şi hotărâtoare etapă. Toate piedicile care mai stăteau în calea deplinei unificări a celor două ţări urmau să fie grabnic înlăturate, constituindu-se un singur stat, cu un guvern, o administraţie şi o adunare. Unificarea administrativă în întregul aparat de stat, pentru care erau create condiţiile, nu reprezenta însă, în noua etapă istorică ce se deschidea, decât prima parte a unui vast program.

Odată cu formarea statului unit, se impunea reorganizarea lui pe noi baze, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a societăţii, intensificarea procesului de dotare cu instituţii burgheze şi, mai ales, rezolvarea burgheză a problemei agrare. Vădită mai era şi necesitatea de a se adopta un regim electoral larg, care să asigure burgheziei poziţia dominantă în conducerea statului.

Realizarea reformelor era impusă de stadiul de dezvoltare a societăţii din Principate. De asemenea, dacă burghezia era direct interesată - îndeosebi cea legată de dezvoltarea industriei -, ca principală beneficiară, în reorganizarea statului, masele populare crunt exploatate au fost principalele luptătoare pentru înfăptuirea reformelor, de care legau năzuinţele lor de eliberare socială.

Timp de 3 ani, nedesăvârşirea Unirii stânjenise dezvoltarea luptei pentru restructurarea multilaterală a statului. Bazele electorale reacţionare stabilite de Convenţie, asigurând conservatorilor - reprezentanţi ai fostei boierimi - dominarea Adunărilor, le îngăduiseră să împiedice o radicală reorganizare a statului. Dacă parte din moşierime, interesată în dezvoltarea pieţei, era dispusă să accepte o serie de reforme administrative burgheze, care nu-i limitau puterea economică şi politică, ea se opunea cu înverşunare reformelor care-i ameninţau această putere.

Desăvârşirea Unirii, elucidând problema de bază a organizării statului, a pus pe primul plan realizarea reformelor burgheze fundamentale, dintre care cea mai de seamă era reforma agrară. Luptând pentru înlăturarea relaţiilor şi exploatării feudale, ţărănimea cerea rezolvarea problemei agrare prin desfiinţarea clăcii şi împroprietărire, în această privinţă, chiar şi pentru partea cea mai înaintată a burgheziei - reprezentată de liberalii-democraţi şi liberalii-radicali - bătălia cu moşierimea conservatoare nu era decât „o luptă desfăşurată înăuntrul claselor dominante”.

Încă din timpul revoluţiei din 1848, interese economice comune, teama de mase şi, într-o măsură, slăbiciunea burgheziei industriale în comparaţie cu moşierimea determinaseră treptata apropiere a celor două clase posedante. De altfel, nu era vorba de un fenomen specific numai Principatelor. „Încă de la începutul lunii aprilie 1848 - arată Engels - pe întregul continent european torentul revoluţionar a fost stăvilit de alianţa încheiată imediat cu cei învinşi de către clasele sociale care au tras foloase de pe urma primei victorii”.

Această tendinţă devenise evidentă în Principate în timpul Adunărilor ad-hoc, când reprezentanţii burgheziei, mergând chiar în întâmpinarea moşierimii conservatoare acceptaseră să amâne rezolvarea problemei agrare, trădând interesele ţărănimii. Tendinţa se vădise iar, la începutul anului 1859, când avântul de luptă al maselor a fost frânat de burghezie cu prilejul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza şi în perioada imediat următoare acestui eveniment.

În anii care urmează îndoitei alegeri, contradicţiile dintre burghezie şi moşierime se menţinuseră, dar, totodată, noi momente de apropiere prevestiseră o coalizare a celor două clase. Lupta dintre ele, deşi existentă, nu lua aspecte categorice. Unul dintre rezultatele acestei situaţii va fi rezolvarea problemei agrare de sus şi menţinerea marii proprietăţi moşiereşti.

După înfăptuirea unirii administrative, unitatea celor două ţări fiind realizată pe plan intern şi statul naţional constituit, a apărut în perspectivă dobândirea independenţei şi înfăptuirea unităţii naţionale depline a poporului român prin eliberarea Transilvaniei. În această direcţie militau aceleaşi forţe sociale şi politice care îndrumaseră mişcarea pentru Unire.

Dar, în timp ce Alexandru Ioan Cuza şi majoritatea grupărilor liberale care-l susţineau acţionau în această direcţie cu mai multă prudenţă, gruparea liberal-radicală, ai cărei fruntaşi erau legaţi încă din emigraţie de fruntaşii democraţiei revoluţionare burgheze europene, milita pentru antrenarea ţării în lupta revoluţionarilor poloni, maghiari ori italieni, pentru a înlesni izbucnirea unei revoluţii generale în centrul şi răsăritul Europei, prin care sperau să ajungă la cucerirea independenţei şi la desăvârşirea unităţii naţionale.

Primul guvern al Principatelor Unite

La 24 ianuarie / 5 februarie 1862, Alexandru Ioan Cuza a deschis Adunarea României. Cu două zile înainte, căutând să împiedice sabotarea unificării administrative a ţării de către majoritatea conservatoare a Adunării şi totodată să satisfacă pe unele din puterile garante, care-şi arătau neîncrederea în grupările progresiste, el a acceptat formarea unui guvern conservator condus de Barbu Catargiu, adversar hotărât al împroprietăririi ţăranilor şi al lărgirii dreptului de vot. În vara anului 1861, când se formase guvernul moderat conservator Dimitrie Ghica, domnitorul asigurase că nu era vorba decât de „un joc politic”, dar acum încredinţarea primului guvern unificat în mâinile partidei vechi a fost dezaprobată de toate grupările progresiste.

Înscăunarea noului minister a avut loc în mijlocul unor puternice manifestaţii de masă ale orăşenimii şi ale ţărănimii, care şi-au arătat cu energie nemulţumirea. Peste câteva luni, îndemnând pe domn la înlăturarea sfetnicilor săi conservatori, „Românul” publica fabula Satul fără câini, a unui anonim, cerând pe această cale „baciului” - lui Cuza - să se sprijine pe elementele politice cu vederi înaintate.

Era, neîndoielnic, un moment de înăsprire a contradicţiilor dintre formaţiile politice ale celor două clase posedante, dar lupta se dădea mai ales pentru conducere şi ea nu avea ca principal obiectiv problema agrară. Pe aceasta însă moşierii conservatori căutau acum s-o „rezolve” grabnic, potrivit vederilor lor, profitând încă de caracterul limitat al regimului electoral.

Înainte de a aduce în dezbatere chestiunea rurală, care putea prilejui o nouă mişcare ţărănească, guvernul Barbu Catargiu s-a văzut nevoit să se ocupe de organizarea statului român unificat. Printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 26 ianuarie / 7 februarie, departamentele moldovene au fost desfiinţate, fiind înlocuite, în mod provizoriu, prin directorate.

Legile fiscale au fost unificate, s-a extins legea procurorilor în Moldova, s-a strămutat reşedinţa judeţului Râmnicu Sărat din Focşani la Râmnicu Sărat. Monitorul Oficial al Moldovei a fost desfiinţat, fiind înlocuit printr-o „Foaie de publicaţiuni oficiale” etc. Unificarea avea loc sub presiunea elementelor liberal-democrate şi liberal-radicale, ai căror reprezentanţi reclamau în Adunare - la 20 martie / 1 aprilie 1862 - că „Unirea nu este încă decât un cuvânt scris”.

Străduinţele aceloraşi pentru a obţine consacrarea oficială a numelui de România n-au fost însă încununate de succes, datorită înverşunatei opoziţii a Austriei care vedea în noua titulatură caracterul indestructibil al unificării celor două principate şi primejdia pierderii teritoriilor din imperiu locuite de români. Procesul de unificare sub semnul unei centralizări uneori excesive şi lipsa de grijă a guvernanţilor conservatori pentru Moldova şi îndeosebi pentru fosta capitală Iaşi a dus la nemulţumiri la nord de Milcov, producându-se chiar unele manifestaţii separatiste, aţâţate de elemente reacţionare. În urma acestei situaţii, Mihail Kogălniceanu a propus o serie de măsuri menite să ajute la propăşirea oraşului Iaşi.

Deşi stăpâni pe putere, conservatorii au întârziat să aducă în dezbatere legea rurală până spre vară. Ei încercau să-şi consolideze în prealabil poziţiile, în locul Comisiei centrale - desfiinţată la 14/26 februarie 1862 - guvernul a impus, cu ajutorul majorităţii reacţionare din Adunare, instituirea unui comitet legislativ provizoriu, aspru criticat de deputaţii progresişti.

Prin acest comitet, alcătuit din miniştrii şi din membrii numiţi de majoritatea Adunării, conservatorii plănuiau să paralizeze iniţiativele înnoitoare ale adversarilor lor. Pe de altă parte, partida trecutului a impus în Adunare un regulament ce-i era favorabil şi a ocupat toate locurile din biroul acesteia. Totuşi, Lascăr Catargiu nu s-a sfiit să numească mănunchiul de deputaţi înaintaţi „o minoritate care tinde la despotism”.

Când câţiva deputaţi liberali-radicali au încercat să ia apărarea ţăranilor întemniţaţi în timpul mişcării lui Mircea Mălăeru, majoritatea a trecut la ordinea de zi, ceea ce însemna înlăturarea dezbaterii acestei chestiuni, iar la 23 martie / 4 aprilie aceeaşi majoritate reacţionară a votat modificarea legii presei în aşa fel încât să asigure izbânda punctului de vedere conservator în chestiunea rurală.

Anunţând adoptarea acestei legi, foaia liberal-radicală „Românul” apărea îndoliată. Pentru a se împotrivi politicii reacţionare a conservatorilor, liberalii radicali şi liberalii democraţi continuau să militeze pentru schimbarea legii electorale. Ei căutau să obţină o bază electorală mai largă, care să le îngăduie să preia puterea şi să rezolve problema rurală prin împroprietărire în conformitate cu prevederile din programele lor.

În Adunare, fruntaşii de stânga deplângeau ignorarea acestei probleme în programul de guvernământ. Kogălniceanu aprecia reforma electorală ca fiind „cea mai necesară”, iar un deputat, Dimitrie Miclescu, demisiona, arătând că legea rurală nu se putea rezolva temeinic decât de către un corp legislativ reprezentând întreg poporul şi nu o singură clasă.

În „Românul”, Winterhalder cerea drepturi electorale pentru toţi românii în vârstă de 21 de ani, plătind contribuţia anuală de 100 de lei, un singur colegiu şi dreptul de a fi aleşi pentru toţi cei ce ştiau să scrie şi să citească. Foile progresiste „Ţăranul român” şi „Tribuna română” militau în acelaşi sens. Masele largi, ai căror exponenţi revendicaseră în Adunarea ad-hoc munteană dreptul electoral, cereau cu stăruinţă îndeplinirea acestui legitim deziderat. Dar, interesaţi să rezolve problema agrară cu baza electorală restrânsă fixată de Convenţie, conservatorii s-au împotrivit cu înverşunare cerinţelor de reformă electorală.

Dezbaterea chestiunii rurale în Adunare

Întreţinând o atmosferă politică agitată, guvernanţii conservatori acreditaseră teza unei stări anarhice, sintetizată în formula lui Barbu Catargiu că „vasul ia apă din toate părţile”. Apoi, în această atmosferă, au adus legea rurală în dezbaterea Adunării. Proiectul de lege elaborat în 1860 de majoritatea reacţionară a Comisiei centrale şi amendat de Adunarea Moldovei din 1861 a constituit punctul de plecare al dezbaterii.

Proiectul guvernamental se întemeia pe statornicirea aşa-ziselor învoieli libere, pe organizarea comunelor şi pe autorizarea vinderii şi închirierii către ţărani a unor loturi pe moşiile statului sau ale aşezămintelor publice. Prin proiect, moşierimea reacţionară respingea împroprietărirea, acceptând doar desfiinţarea obligaţiilor de clacă. La rândul lor, deputaţii minorităţii au întocmit un contraproiect prin care, nerenunţând la principiul împroprietăririi, căutau să obţină o soluţie pe o bază tranzacţională cu majoritatea reacţionară.

Acest proiect - întocmit de reprezentanţii liberalilor democraţi, ai liberalilor radicali şi ai liberalilor moderaţi-oglindea poziţia burgheziei şi a moşierimii liberale, care voiau împroprietărirea ţărănimii - adică transformarea ţăranilor în mici proprietari - dar totodată urmăreau să stabilească prin reformă o bază de colaborare între clasele posedante şi să menţină marea proprietate funciară.

Ca şi în Rusia, lupta care se dădea între cele două tabere ale claselor posedante era, cum arată Lenin, „expresia... controversei în jurul problemei dacă pentru moşieri este mai avantajos să aibă un arendaş (sau un ţăran care să le presteze „munca în dijmă”) cu totul lipsit de pământ sau împroprietărit „cu un lot” adică legat de loc, legat de un petic de pământ de pe urma căruia nu poate trăi şi alături de care trebuie să-şi caute un „câştig” (să se aservească moşierului).

În jurul legii rurale s-a dat o aprigă luptă parlamentară între cele două tabere. Singur orator de vază - luptând cu talentul oratoric al lui Barbu Catargiu, nesprijinit de fruntaşii liberalilor radicali munteni, demisionaţi încă din luna martie, pentru că majoritatea îi împiedicase să-şi dezvolte intervenţiile în favoarea ţăranilor arestaţi -, Kogălniceanu a dat una din cele mai frumoase bătălii parlamentare ale vieţii sale politice.

La 25 mai / 6 iunie, deschizând prin discursul său focul dezbaterilor, el a proclamat îmbunătăţirea soartei ţăranilor drept „însăşi temelia naţionalităţii”. „Suntem în mijlocul luptei - mai adăuga el -, lupta între trecut şi viitor, lupta între societatea veche şi societatea modernă”. Criticând proiectul guvernamental, cerea - dându-şi seama că minoritatea nu-şi putea impune punctul de vedere - o nouă amânare a dezbaterii pentru studierea temeinică a problemei deosebit de complexe.

Dând exemplu felul în care problema rurală se soluţionase în imperiile vecine, deşi favorabil menţinerii proprietăţii moşiereşti, el a susţinut însă totodată, dreptul de împroprietărire a ţăranilor, arătând că prin adoptarea proiectului majorităţii s-ar da ţăranilor „libertatea… paserilor care se gonesc de pe un copac plin de fructe pe un copac cu crengile goale”.

În şedinţa următoare, de la 29 mai / 10 iunie, vechiul luptător pentru progres Grigore Cuza a venit în ajutorul lui Kogălniceanu, acuzând pe conservatori că intenţionau să transforme pe ţărani în nomazi. Fruntaşii dreptei, Grigore Sturdza, Dimitrie Ghica, A. Moruzi şi Apostol Arsache, au atacat cu înverşunare punctul de vedere susţinut de minoritate, împotrivindu-se împroprietăririi, iar liberalul moderat Apostoleanu a sprijinit poziţia lui Kogălniceanu. La sfârşitul şedinţei, după conservatorul C.N. Brăiloiu a luat cuvântul Barbu Catargiu, care a caracterizat discursul lui Kogălniceanu „o chimeră ciudată, paradoxală, o chimeră cu capul de porumbiţă”, susţinând apoi, plin de ipocrizie, că se împotrivea împroprietăririi, deoarece „o naţie nu trăieşte prin milostenie”.

La 1/13 iunie, Kogălniceanu răspundea celor trei prinţi şi celor trei miniştri care-l înfruntaseră reafirmându-şi cu energie punctul de vedere, definind claca drept un vestigiu al feudalismului, o „muncă silnică” şi nu o chirie, cum susţineau conservatorii. În încheiere, el a cerut formarea proprietăţii individuale ţărăneşti, arătând-o ca necesară pentru menţinerea moşierimii însăşi. La 2/14, 4/16, 5/17 şi 6/18 iunie, dezbaterile au continuat. Kogălniceanu a depus contraproiectul minorităţii, prin care se propunea împroprietărirea, pe care majoritatea l-a respins cu 48 contra 32 de voturi.

În faţa înverşunării adversarilor, fruntaşii stângii au renunţat să mai ia cuvântul, lăsând câmp liber peroraţiilor reacţionare. Acum, Dimitrie Ghica caracteriza proiectul majorităţii drept „un balsam”, A. Em. Florescu s-a opus acordării chiar şi a celor trei pogoane de cap de ţăran date de proiect pentru pământul comunal, iar A. Moruzi se împotrivea vânzării către săteni a unor loturi de pe moşiile statului, de teama deplasării mâinii de lucru de pe moşiile boiereşti.

Poziţia reacţionară a conservatorilor a stârnit ura şi indignarea maselor. De asemenea presa progresistă a luat poziţie împotriva proiectului guvernamental, într-un lung articol, „Românul” - care elogia necontenit discursurile lui Kogălniceanu - lua atitudine la 4-5 / 16-17 iunie 1862 în favoarea „împroprietărirei desăvârşite a ţăranilor pe pogoanele legiuite”, cerând să nu se ia nici o hotărâre contrară fără prealabila consultare a voinţei ţăranilor. Totodată, apelând din nou la sprijinul maselor bucureştene, liberalii radicali căutau să determine înlăturarea guvernului. În acest scop, ei au convocat o mare întrunire pe câmpia Filaretului pentru ziua de 11/23 iunie 1862.

Chestiunea întrunirii de la Filaret a fost adusă în discuţia Adunării la 8/20 iunie 1862. Catargiu susţinu că serbarea proiectată nu era decât un pretext pentru o manifestare ostilă guvernului şi îi anunţă interzicerea. În întreaga ţară nemulţumirile deosebit de vii, spiritul de luptă al ţărănimii, care se vedea ameninţată de a fi spoliată de pământ, iritarea burgheziei, înlăturată de la putere tocmai după ce Unirea fusese desăvârşită, creau reacţionarului guvern conservator o situaţie de nesusţinut. De aceea, simţind ameninţări din toate părţile, majoritatea a votat o moţiune împotriva întrunirii. Ieşind de la Adunare, primul ministru a fost însă împuşcat, pe când trecea cu trăsura pe sub clopotniţa mitropoliei.

Făptuitorul n-a fost niciodată dovedit, fiind însă, probabil, un partizan mai exaltat al liberalilor radicali, indignat de politica reacţionară a lui Catargiu. În ziua următoare, Apostol Arsache, care preluase conducerea guvernului obţinea puteri discreţionare de la majoritatea Adunării, îngrozită de moartea lui Barbu Catargiu. La 11/23 iunie, aceeaşi majoritate vota cu 62 contra 35 de voturi proiectul legii rurale prin care ţărănimea era spoliată de pământ, moşierii nefiind obligaţi să dea decât l,5-3 pogoane de fiecare familie de ţărani pentru vatra comunei. Noua lege nu putea fi aplicată decât cu forţa, deci, în condiţiile date, era inaplicabilă. De altfel, ea nu corespundea nici intenţiilor pe care Ie avea Alexandru Ioan Cuza faţă de ţărănime.

Moartea lui Catargiu şi atmosfera de ostilitate pe care o întâlneau în întreaga ţară au determinat pe conservatori să bată în retragere. Deşi aveau puteri discreţionare şi legea rurală de spoliere a ţărănimii fusese votată, ei şi-au dat seama că traducerea în viaţă a măsurilor pe care le preconizau ar fi însemnat provocarea unor mari răscoale ţărăneşti.

Dar nu puteau rămâne la guvern fără să înfăptuiască programul lor de guvernământ, de aceea, neputându-l îndeplini sau riscurile de îndeplinire fiind prea mari, iar pe de altă parte lovindu-se acum şi de ostilitatea domnitorului, decis să înceteze colaborarea cu ei, conservatorii s-au hotărât la retragere. Eşuase încercarea moşierimii reacţionare de a rezolva problema agrară în interesul ei exclusiv. Sintetizând situaţia conservatorilor, un consul străin scria la 9/21 iunie 1862: „Moartea lui Catargiu a răpit partidului boierilor principala lui forţă. Lăcomia pe care au arătat-o pentru jaf i-a scoborât în ochii întregii ţării”.

Guvernul „căii de mijloc” Nicolae Creţulescu

Alexandru Ioan Cuza a înlăturat guvernul conservator. Bolintineanu scria că domnitorul l-a zdrobit „cu piciorul”. După încercarea, probabil neinsistentă, din partea lui Cuza de a forma un nou guvern întemeiat tot pe majoritatea conservatoare a Adunării sub conducerea lui Lascăr Catargiu sau a lui Dimitrie Ghica, puterea a fost încredinţată la 23 iunie / 5 iulie moderatului Nicolae Creţulescu. În aceeaşi zi, Adunarea era închisă, mesajul domnesc prevestind nesancţionarea legii rurale. Anul de conlucrare cu partida conservatoare convinsese pe domnitor asupra neputinţei reorganizării ţării pe noi baze cu sprijinul dreptei.

Alexandru Ioan Cuza, care se orienta spre liberalii moderaţi - reprezentanţi ai unei părţi a burgheziei mari şi ai majorităţii moşierimii mijlocii -, a preferat să revină la „calea de mijloc” a unui guvern moderat. Totodată a început să se arate preocupat de eventuala întărire a acestei căi prin obţinerea domniei personale. O scrisoare a domnitorului către Costache Negri confirma la 4/16 iulie 1862 aceste intenţii. Formarea guvernului Creţulescu însemna şi amânarea rezolvării chestiunii agrare. Legea votată de majoritatea reacţionară a Adunării fu respinsă fără a se lua însă măsuri pentru înfăptuirea reformei prin împroprietărire. Noul guvern va depune, cu toate acestea, vădite silinţe pe linia progresului.

Din primele zile ale activităţii sale, guvernul Creţulescu a accelerat procesul de reorganizare a ţării. Totodată, lua măsuri pentru desăvârşirea unificării administrative. S-a hotărât administrarea în regie a poştelor din Ţara Românească, ca şi din Moldova; s-a unificat municipalitatea din Focşani; s-au desfiinţat directoratele Ministerelor de Interne şi de Justiţie pe data de 31 iulie / 12 august 1862; s-a mutat şcoala militară din Iaşi, unificându-se cu cea de la Bucureşti; s-a înfiinţat direcţia centrală a poştelor pentru întreaga ţară; s-au numit membrii comisiei pentru unificarea legilor; s-a desfiinţat, începând de la 15/27 august, directoratul statistic din Iaşi; s-a introdus în Ţara Românească sistemul penitenciar din Moldova şi s-au unificat serviciile sanitare ale celor două ţări.

Tot în 1862 s-a înfiinţat la Bucureşti Direcţia generală a Arhivelor Statului. Această intensă activitate pe tărâmul unificării era în vădit contrast cu indolenţa pe care o vădise în această privinţă guvernul reacţionar precedent. „Ministerul - înseamnă „Românul” la 25 iulie / 6 august - a făcut într-o lună de zile, de când este la putere, ceea ce n-au făcut cabinetele Dimitrie Ghica şi Catargiu într-un an de zile”.

Măsurile de unificare se îmbinau cu dezvoltarea operei de reorganizare a ţării. S-au reorganizat departamentele, s-au promulgat legile pentru construirea căilor ferate, votate de Adunare; s-a constituit Consiliul superior al Instrucţiunii Publice; s-a adoptat un regulament de navigaţie; s-a organizat, printr-un regulament, corpul inginerilor civili; s-au luat măsuri pentru exploatarea sistematică a pădurilor, pentru înfiinţarea de pepiniere pe domeniile statului şi pentru reorganizarea Şcolii de silvicultură.

Totodată se făceau încercări pentru a se înlătura corupţia din administraţia publică. De pildă, judecătorii tribunalelor de la Brăila şi de la Caracal au fost daţi în judecată pentru sentinţe ilegale, iar casierul necinstit al judeţului Buzău a fost destituit. Noul guvern lua o atitudine mai fermă şi în chestiunea mănăstirilor închinate, anunţând arendarea moşiilor mănăstireşti de orice categorie.

În timpul acesta se făceau pe plan internaţional proiecte de eliberare a popoarelor asuprite din centrul şi sud-estul Europei. În Principate au apărut emisari ai cercurilor revoluţionare, între alţii, mazzinistul Marco Antonio Canini. Revoluţionarii italieni, unguri şi polonezi agitau ideea eliberării. Se vorbea insistent de un nou război menit să ajute popoarele europene asuprite să se elibereze şi să se constituie în state unitare şi neatârnate.

Din Italia, fratele lui Vasile Mălinescu scria la 30 mai / 11 iunie 1862 că revoluţionarii maghiari refugiaţi acolo aşteptau începerea războiului şi că aspirau la o alianţă cu românii. „Românul” a publicat în tot timpul verii şi toamnei anului 1862 ştiri referitoare la Garibaldi şi la pregătirile de luptă ale eroului italian ; între altele, un apel lansat de Garibaldi popoarelor din Europa orientală şi mai multe scrisori şi telegrame ale lui A. Vecchj, aghiotantul luptătorului italian.

La sfârşitul verii, C.A. Rosetti saluta în erou pe un „purtător al sântului stindard al independinţiei şi unităţii naţionale”. Tot în aceeaşi vreme, opinia publică progresistă din Principate se interesa de evenimentele din Serbia şi Muntenegru şi, implicit, de dobândirea neatârnării faţă de Poartă. Nădejdea dobândirii prin luptă a independenţei provoca critici la adresa guvernului pentru insuficientele sale străduinţe în domeniul pregătirii militare a ţării, în momentul când „Europa a intrat în timpul faptelor”.

Ca şi în 1861, liberalii de stânga se arătau preocupaţi în mod dominant de problema electorală, înmulţirea numărului alegătorilor urmând să le asigure dobândirea conducerii şi temeiurile necesare pentru realizarea programului de înnoiri în limitele poziţiei lor social-politice. Ştefan Golescu a fost ales deputat la Tecuci, în strigăte de „Vivat lărgirea legii electorale”, iar C.A. Rosetti la Bucureşti, cu mandatul imperativ - dat de o adunare electorală prezidată de Cezar Bolliac - de a lupta pentru reforma legii electorale. Grigore Arghiropol, într-o dare de seamă către alegători, cerea aceeaşi reformă şi totodată rezolvarea chestiunii rurale, iar A. Vericeanu pleda chiar pentru sufragiul universal.

Guvernul Creţulescu a închis grabnic dosarul uciderii lui Barbu Catargiu, pricină pentru care unii dintre fruntaşii liberalilor radicali fuseseră arestaţi în timpul ministeriatului lui Apostol Arsache, şi totodată a grăbit încheierea instrucţiei judiciare privind mişcarea lui Mircea Mălăeru, scoţând din cauză cea mai mare parte a celor învinuiţi. Între guvern şi stânga Adunării s-au stabilit, pentru câteva luni, relaţii prieteneşti.

„Românul” declara chiar, la 1/13 august, că „timpul criticilor a trecut pentru noi”. Dar apoi, spre toamnă, s-au remarcat semnele neînţelegerilor. La început, liberalii radicali primiseră cu satisfacţie înlocuirea guvernului conservator cu cel liberal moderat, nădăjduind într-o apropiată reluare a colaborării lor cu domnitorul. Dar în cursul verii anului 1862 se vădise că Alexandru Ioan Cuza nu intenţiona să facă apel la ei, păstrând la conducere pe Creţulescu.

Unele lipsuri ale guvernului au oferit pretextul declanşării acţiunii de opoziţie a liberalilor radicali, care nu voiau realizarea programului de reforme fără ei, ceea ce le-ar fi strâmtat baza de mase, se temeau de realizarea planurilor de domnie personală şi, mai ales, voiau să preia cu orice preţ guvernul. Totodată, domnul şi guvernul, replicând cu duritate, au accentuat starea de tensiune politică. Începea să se reproşeze guvernului lipsa de pregătire militară a ţării, întârzierea secularizării, starea şoselelor, rătăcirea unor liste de împrumut, întârzierile în plata profesorilor etc.

I.G. Valentineanu şi alţi câţiva au fost arestaţi ca agitatori ai tineretului în legătură cu întârzierea secularizării şi apoi au început procesele de presă. Comentând izgonirea regelui Othon de pe tronul Greciei, „Românu” declara - făcând o apropiere nejustă între acesta şi Cuza - că „orice naţiune are dreptul d-a goni pe regii săi fără ca nici o putere străină să se poată mesteca”. De pe aceeaşi poziţie, C.D. Aricescu publica oda La Grecia, iar I.C. Fundescu susţinea prin versurile sale că un rege slab trebuia să se retragă şi să dea locul altuia. Drept urmare, girantul responsabil al „Românului” şi Aricescu au fost condamnaţi fiecare la câteva luni închisoare.

În ultimele luni ale anului 1862, relaţiile dintre puterea executivă şi partidele politice au fost încordate. Conservatorii se temeau de o nouă lege electorală şi mai ales de o reformă rurală contrară proiectului pe care-l votaseră, iar liberalii radicali erau iritaţi deoarece erau ţinuţi departe de guvern. Alexandru Ioan Cuza, arăta în mod just Bolintineanu, „dispreţuia pe boieri”, dar în acelaşi timp nu mai voia să colaboreze cu fruntaşii stângii, voia să preia el conducerea mişcării înnoitoare, fiind convins că soluţiile sale erau singurele posibile în condiţiile interne şi externe în care se afla atunci ţara. Însuşi domnitorul declara consulului austriac că intenţiona să se ferească de a cădea în braţele aşa-zisului partid revoluţionar, de care, după o înfrângere a conservatorilor, nu s-ar mai putea desface cu înlesnire.

Cam tot în această vreme Alexandru Ioan Cuza întreba pe consulul Franţei dacă nu ar fi fost oportună utilizarea puterilor discreţionare acordate puterii executive de către Adunare după moartea lui Catargiu. Se vor remarca însă curând oarecare tendinţe de apropiere între domnitor şi micul grup din Adunare al liberalului-democrat Mihail Kogălniceanu, explicate mai ales prin importanţa majoră acordată atât de domnitor, cât şi de Kogălniceanu problemei agrare.

La 4/16 noiembrie s-a deschis sesiunea extraordinară a Adunării în vederea discutării bugetului. Alexandru Cantacuzino, ministrul de Finanţe, declara ţara „în plină dezordine financiară”. Pentru studierea proiectului de buget şi a noilor măsuri financiare preconizate de guvern, s-a numit o comisie de 15 deputaţi, în care intrau numai reprezentanţi ai conservatorilor, cu excepţia lui Mihail Kogălniceanu şi a lui D. Brătianu.

Guvernul a mai adus în discuţie un număr de proiecte de legi: proiectul de lege pentru incompatibilitatea mandatului de deputat cu funcţiile publice, proiectul de lege contra atrupamentelor, proiectul de lege asupra recrutării etc. Lucrările Adunării înaintau greu. De la 2/14 decembrie, sesiunea extraordinară s-a continuat prin sesiunea ordinară. În biroul Adunării au fost aleşi acum fruntaşi ai conservatorilor şi ai moderaţilor ostili guvernului; liberalii radicali, ca şi liberalii democraţi, n-au obţinut vreun loc, totuşi la 4/16 decembrie, când s-a ales comisia de răspuns la mesaj, au intrat în compoziţia acesteia câţiva reprezentanţi ai stângii.

Între timp, avusese loc un incident de seamă. La 10/22 noiembrie, consulul englez şi cel austriac primiseră vestea trecerii prin Principate a unui masiv transport de arme şi muniţii - 500 de căruţe - dinspre graniţa rusă spre Serbia, îndată au început presiunile diplomatice pentru oprirea şi sechestrarea transportului. Alexandru Ioan Cuza a dat dovadă de o deosebită dibăcie.

El a acceptat să sechestreze armele, dar apoi, când ele au fost revendicate de Serbia, a ridicat sechestrul şi, sub ocrotirea unităţilor româneşti masate spre Dunăre încă cu câteva luni mai înainte, transportul a trecut Dunărea. Chestiunea a mai rămas pe agenda diplomaţiei constantinopolitane până în primele luni ale anului 1863, dar, în fapt, trecerea armelor fusese o strălucită dovadă a priceperii diplomatice a domnitorului Principatelor şi a neputinţei puterilor garante de a împiedica astfel de acţiuni. De altfel, publicarea în luna decembrie a mai multor convenţii telegrafice (convenţia telegrafică austro-turco-româno-sârbă, cea româno-austriacă şi cea româno-rusă) a constituit o nouă afirmare a unor tendinţe care depăşeau cadrul strimt al autonomiei.

Conflictul dintre Alexandru Ioan Cuza şi Adunare

La sfârşitul anului 1862 Adunarea a trecut la discutarea bugetului şi a noului regim fiscal, discuţiile începând la 18 / 30 decembrie cu problema veniturilor. S-au dezbătut legea contribuţiei personale şi cea a patentelor, ca şi o lege de impunere a lefurilor şi a pensionarilor, în vederea sporirii fondului de pensii. Discuţiile au devenit însă ascuţite la 22 decembrie 1862 / 3 ianuarie 1863, când întreaga opoziţie a cerut trecerea în buget a veniturilor mănăstirilor închinate. Anastase Panu imputa cu ironie miniştrilor că au aşteptat ca iniţiativa secularizării să le fie dată de patriarhi şi de chiriarhii mănăstirilor. Propunerea trecerii în buget era semnată de 32 de deputaţi din ambele laturi ale Adunării şi adoptată „cu mare majoritate”. Imputarea care se aducea guvernului era însă nedreaptă.

La 13/25 noiembrie, guvernul hotărâse strângerea veniturilor mănăstirilor închinate în casa statului, dar trecerea în buget ar fi echivalat cu secularizarea, ceea ce ar fi fost imprudent, dată fiind situaţia existentă pe plan diplomatic. Opoziţia a folosit secularizarea ca armă pentru înlăturarea guvernului. De asemenea, tot acum, în sânul burgheziei şi moşierimii, al căror proces de coalizare se apropia de sfârşit, a apărut monstruoasa coaliţie, alianţă a unei părţi a burgheziei cu o parte a moşierimii, al cărei prim obiectiv era răsturnarea domnitorului şi aducerea unui prinţ străin, precum şi rezolvarea problemei agrare în sensul intereselor de clasă ale părţilor ei componente.

Aceste interese nu erau totuşi identice, întrucât, în timp ce moşierimea conservatoare nu accepta să se dea ţăranilor decât cel mult lotul minimal de pământ prevăzut pentru clăcaşii fără vite, moşierii liberali şi burghezia liberal-radicală din monstruoasa coaliţie acceptau împroprietărirea pe pământul aşa-zis legiuit, căutând însă să întârzie aplicarea reformei până la venirea lor la guvern.

Monstruoasa coaliţie, care cuprindea numai părţi ale celor două clase exploatatoare, nu trebuie însă confundată cu coaliţia burghezo-moşierească în curs de desăvârşire, deoarece această coaliţie va însuma întreaga burghezie şi întreaga moşierime. La baza acestei din urmă alianţe de clase va sta consolidarea marii proprietăţi funciare şi colaborarea cu capitalul străin. Procesul de constituire al acestei coaliţii începuse încă din timpul revoluţiei de la 1848, se accentuase în perioada Unirii, a fost apoi grăbit prin acţiunea monstruoasei coaliţii şi s-a concretizat pe deplin în 1866, prin constituirea regimului burghezo-moşieresc.

La sfârşitul anului 1862, momentul de ascuţire a contradicţiilor dintre moşierimea conservatoare, pe de o parte, şi burghezia şi moşierimea liberală pe de altă parte, din primăvara şi vara anului 1862, fusese depăşit. De altfel, şi atunci lupta se dăduse înăuntrul claselor posedante. Sesiunea s-a întrerupt pentru câteva săptămâni la 23 decembrie 1862 / 4 ianuarie 1863, după ce s-a votat un credit de 150.000 de lei pentru plata de dobânzi.

În preajma reluării activităţii Adunării, Nicolae Creţulescu a adus în guvern, ca ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii, pe Christian Tell, paşoptist, liberal-democrat apropiat însă ca vederi de liberalii moderaţi. Domnitor, guvern şi Adunare aşteptau încordaţi desfăşurarea evenimentelor. Conservatorii se pregăteau cu ură de atac, domnitorul şi guvernul erau din ce în ce mai preocupaţi de întărirea poziţiei lor prin obţinerea unor puteri speciale, iar stânga din Adunare, deşi ostilă guvernului, era încă nehotărâtă. Ea ar fi voit să preia conducerea guvernului, dar nu să înlesnească formarea unui guvern de către dreapta.

De aceea votase alături de conservatori propunerea relativă la secularizare, dar căutase totuşi în discuţiile privitoare la buget să apere guvernul de atacurile răuvoitoare ale reacţiunii şi-i adresase chiar acestuia, prin „Românul”, un apel la conlucrare. Dar apoi, începând cu primele luni ale anului 1863, monstruoasa coaliţie a prins contururi concrete. Între sprijinitorii lui Alexandru Ioan Cuza şi liberalii radicali s-a produs o ruptură determinată de lupta pentru conducere. Sacrificând interesele maselor de al căror sprijin se bucurase, gruparea liberal-radicală se arăta iar, ca şi în 1857 sau 1859, dispusă la concesiuni şi gata să încheie un armistiţiu şi chiar o alianţă cu conservatorii.

La 1/13 ianuarie 1863 domnitorul declara că după uciderea lui Barbu Catargiu luase el însuşi „cârma guvernului” La rândul său, „Românul” începu să publice ştiri politice europene, pe care le utiliza pentru a face paralele cu situaţia din Principate. În legătură cu evenimentele interne din Prusia, se remarca că un guvern nu putea fi atât de „simplu” încât să creadă că putea împlini impozite nevotate de Adunare şi că regele Prusiei „va fi destul de înţelept spre a nu începe lupta”. Peste câteva zile, se arăta că Ludovic al XVI-lea pierise, deoarece încercase „să menţină vechea sistemă d-a guverna el însuşi”. Aluziile la Alexandru Ioan Cuza erau directe. Planurile domnitorului au devenit de notorietate în cercurile politice şi diplomatice.

Încă de la 26 decembrie 1862/7 ianuarie 1863, internunţiul se arăta îngrijorat de dorinţa lui Cuza de a institui domnia personală; iar peste câteva zile consulul Franţei din Bucureşti raporta la Paris bănuiala sa privind planul domnitorului de a da o lovitură de stat. Câteva săptămâni mai târziu, în preziua reîntrunirii Adunării, şeful cabinetului domnesc, Baligot de Beyne, scria lui Ioan Alexandri, agentul diplomatic român la Paris, că dizolvarea acesteia părea inevitabilă şi că se impuneau „măsuri extraordinare”. Sfaturi pentru preluarea deplină a puterii erau date domnului şi de Costache Negri.

La redeschiderea Adunării lupta începu. Panu învinuia guvernul de a fi neconstituţional, iar G. Ştirbei acuza puterea executivă că manevra armata în jurul Adunării. Răspunzând, miniştrii Christian Tell şi I. Em. Florescu au susţinut dreptul domnului de a guverna, nu numai pe acela de a domni; cel dintâi acuza majoritatea că unelteşte, alcătuind programe ce cuprindeau un guvern provizoriu şi redactând liste de proscripţiune. La 22 ianuarie/3 februarie s-a adus în discuţie răspunsul la mesaj. Proiectul moderat al majorităţii comisiei, alcătuit de câţiva conservatori de centru, apropiaţi de domnitor, a fost respins. Majoritatea Adunării se arăta mai interesată de amplul amendament alcătuit de Anastase Panu.

În acest document, învinuirile depăşeau guvernul; ele erau adresate, într-o formă uşor voalată, domnitorului însuşi. Se imputau, între altele, călcarea principiilor guvernării constituţionale, apelul la puterile străine pentru o nouă lege electorală, ca şi dezordinea finanţelor. Amendamentul avea 32 de susţinători, luaţi din stânga, dar şi din dreapta Adunării: I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, An. Panu, St. Golescu semnau alături de G. Ştirbei, I. Ghica, Gr. Sturdza, Ap. Arsache şi Dimitrie Ghica. Înţelegerile tactice pe care le făcuseră în ultimii ani cele două mari grupări politice se transformaseră acum într-o alianţă. Monstruoasa coaliţie era în fiinţă.

Au rămas în afara acestei coaliţii politice, sprijinind pe Cuza, liberalii moderaţi conduşi de Nicolae Creţulescu, care formau guvernul, liberalii democraţi conduşi de Mihail Kogălniceanu şi unii moşieri conservatori-moderaţi, printre care generalul I. Em. Florescu, Barbu Belu şi Nicu Catargiu; acestora li se vor alătura mai târziu alţi câţiva reprezentanţi ai marii boierimi moldovene, pe care-i întâlnim mai ales în Corpul ponderator din 1864. De asemenea alianţei din jurul domnitorului i s-a alăturat condiţionat şi o fracţiune a liberalilor democraţi având în frunte pe Christian Tell, pe Cezar Bolliac şi pe C.D. Aricescu, ultimii doi despărţindu-se de liberalii radicali; mai pot fi menţionaţi şi tinerii profesori B.P. Hasdeu şi Grigore Cobălcescu.

Această fracţiune liberal-democrată se arăta gata să sprijine dobândirea de către Cuza în mod temporar a unor puteri sporite, în vederea lărgirii bazei electorale şi a înfăptuirii reformei agrare, reforme menite să lovească în puterea economică şi politică a moşierimii şi să întărească poziţiile burgheziei, însuşi Marx găsea necesar, în 1848, să se utilizeze „o atitudine dictatorială” pentru sfărâmarea şi înlăturarea imediată a vechilor instituţii. Fracţiunea liberal-democrată alăturată lui Alexandru Ioan Cuza va ieşi din alianţă când, după îndeplinirea reformelor principale, va constata prelungirea domniei autoritare.

Atât formarea coaliţiei monstruoase, cât şi alianţa formată din elemente eterogene în jurul domnitorului arătau tendinţa de conlucrare a diferitelor grupări ale burgheziei şi moşierimii, clase care mergeau pe linia unei înţelegeri pentru împărţirea puterii în dauna maselor. Dacă grupările conservatoare din monstruoasa coaliţie căutau să rămână în deplina proprietate a întregii suprafeţe a moşiilor (sau să cedeze din aceasta o parte infimă) după desfiinţarea servituţilor feudale, liberalii radicali, deşi interesaţi în consolidarea proprietăţii capitaliste, erau gata să se arate neinsistenţi în rezolvarea problemei agrare, atitudine adoptată din timpul Adunărilor ad-hoc pentru ca, în alianţă cu conservatorii, să înlăture primejdia - pentru ei - ca Alexandru Ioan Cuza să rezolve fără ei problemele fundamentale încă în suspensie, legate de înfăptuirea statului burghez.

La rândul lor, Cuza şi grupările care-l susţineau erau preocupaţi de consolidarea puterii executive prin dobândirea unor atribuţii de guvernământ mai largi şi de rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea imediată, ceea ce constituia trăsătura lor pozitivă. Dar, ei voiau să facă această împroprietărire de sus în jos, tot de pe poziţia claselor dominante şi îndeosebi a moşierimii liberale, pentru a evita mari răscoale ţărăneşti şi pentru a lărgi posibilitatea dezvoltării treptate a capitalismului.

Prezenţa unor elemente conservatoare şi moderate în alianţa din jurul domnitorului, limitând influenţa exercitată asupra acestuia de liberalii democraţi din sânul aceleiaşi alianţe, reprezenta un element de frână în rezolvarea şi mai ales modalitatea de rezolvare a problemei agrare. Grupările burgheziei şi moşierimii, împărţite în două mari tabere, se înfruntau asupra căilor de rezolvare a reformei agrare. Lupta ce se dădea în jurul problemei agrare în sânul claselor dominante era limitată de voinţa chiar şi a elementelor mai înaintate de a se menţine marea proprietate funciară şi de a se plăti despăgubiri pentru loturile ce s-ar fi lăsat ţăranilor.

Formarea monstruoasei coaliţii a întâmpinat unele greutăţi în privinţa programului; dar pentru obiectivul imediat - răsturnarea guvernului - înţelegerea s-a stabilit cu înlesnire. O scrisoare a lui Panait Balş, dezvăluită în Adunare, arăta că, în mod concret, coaliţia apăruse cu prilejul alegerii comisiei de răspuns la mesaj. „După o înţelegere - scrie Balş - între Brătieni, Rosetachi, Pano, eu, Ştirbei şi Ion Ghica, am făcut majoritate în Cameră de 50 glasuri şi am ales pe Brătianu şi Golescu-Arăpilă membri la răspunsul tronului”. Mai târziu, G. Ştirbei a declarat în Adunare că se ajunsese la „unirea partidelor” după conversaţii „multe”.

La o înţelegere deplină nu s-a ajuns însă niciodată, datorită numeroaselor divergenţe de interese ale grupărilor componente ale coaliţiei, îndeosebi în jurul problemei agrare şi al celei electorale. La începutul anului 1863, odată cu începutul luptei din Adunare, coaliţia opoziţionistă a repus în circulaţie ideea reacţionară a prinţului străin, liberalii radicali abandonând în această privinţă atitudinea pe care o avuseseră în 1861. Se punea în perspectivă, îndeosebi, candidatura ducelui de Leuchtenberg ori aceea a prinţului Napoleon, vărul lui Napoleon al III-lea. Faţă de propaganda coaliţiei, Nicolae Creţulescu a fost nevoit să trimită o circulară către prefecţi, cerând arestarea şi darea în judecată a celor ce încercau să strângă subscrieri pentru un prinţ străin.

Dezbaterile asupra răspunsului la mesaj au fost deosebit de înverşunate. Ele au început la 5/17 februarie, după ce, în prealabil, Adunarea votase legea pentru incompatibilitatea mandatului de deputat cu funcţiile publice. Se pornea de la un nou proiect de adresă, întocmit de liberalii moderaţi G. Apostoleanu şi A. Romalo şi de conservatorul moderat I. Bălăceanu, prin care se aduceau învinuiri guvernului, dar nu domnitorului, şi de la proiectul minorităţii comisiei, redactat de An. Panu şi I. Ghica, care repeta vechiul amendament al celui dintâi, lovind în domnitor şi în sistemul de guvernământ patronat de acesta.

G. Costaforu şi V. Boerescu au combătut proiectul minorităţii comisiei, care acuza pe domnitor, „principele sacru, inviolabil”, înfruntându-se cu Gr. Sturdza, Dimitrie Ghica şi An. Panu. Acesta din urmă susţinea că guvernul era „un amestec eteroclit de constituţionalism şi autocraţie”. Dar unii vorbitori au amintit susţinătorilor proiectului minorităţii că autorii acestuia fuseseră tocmai membri ai guvernelor în perioada criticată.

Tell acuza Adunarea că ar voi să pună puterea executivă sub epitropie, în timp ce A. Em. Florescu, fratele ministrului de Război, declara că „pactizările monstruoase, chiar sincere de ar fi, nu produc decât consecinţi monstruoase”. În cursul discuţiilor s-au adus repetate acuzaţii puterii executive că ar încerca să instituie domnia personală şi s-a vânturat ideea prinţului străin, ca şi ameninţarea refuzului de plată a impozitelor.

La 9/21 februarie a intervenit în discuţie Kogălniceanu. El se declara pentru guvernul constituţional reprezentativ, afirmând că nu conspira „contra regimului constituţional”. Dar totodată combătea ideea prinţului străin, pleda pentru rezolvarea problemei rurale şi apăra pe domn. În încheiere, a cerut totuşi şi el demisia guvernului. La 11/23 februarie, luă cuvântul I.C. Brătianu, care, ca urmare a alianţei dintre liberalii radicali şi conservatori, nu s-a sfiit să ia apărarea moşierilor, spunând că „a intrat în capul ţăranului ideea că toată cauza răului de care sufere ţara este proprietarul”.

Mai declara că nu intenţiona să lovească în tronul lui Alexandru Ioan Cuza, ci doar în sistemul său de guvernământ şi, arătându-se aparent conciliant, cerea guvernului să intre „pe calea constituţională, pe calea naţională”. După votarea alineatelor adresei, proiectul minorităţii fu adoptat în total, la 18 februarie / 2 martie, cu 50 de voturi, dar zeci de deputaţi s-au abţinut de la vot, nefiind de acord cu atacarea domnitorului.

La 21 februarie / 5 martie, o delegaţie a Adunării condusă de L. Catargiu, unul dintre fruntaşii coaliţiei, a prezentat adresa. Alexandru Ioan Cuza a refuzat să-i asculte lectura şi a transmis documentul lui Nicolae Creţulescu. Între timp, conflictul dintre domnitor şi puterea legislativă devenise o problemă discutată pe plan internaţional, căci încă de la 14/26 februarie reprezentanţii puterilor garante de la Constantinopol încercaseră o zadarnică mediere.

La Londra, ministrul de Externe Russell declara ambasadorului Austriei că prefera Adunarea lui Cuza, dar Gorceakov se opunea căderii domnitorului, ceea ce, după el, ar fi însemnat „semnalul unei revoluţii”. Izbucnirea revoluţiei din Polonia a creat o nouă greutate în rezolvarea complicatelor probleme politice ale Principatelor. În timp ce guvernul se simţea dator să păstreze o neutralitate strictă, deşi în secret binevoitoare, presa opoziţiei de stânga susţinea făţiş cauza răsculaţilor. „Românul” reproducea în această privinţă informaţii din „Clopotul” lui Herzen.

Ultimele lucrări ale Adunării au decurs într-o atmosferă încordată. În acest timp, Cuza dădea baluri la palat şi la teatru şi primea pe reprezentanţii municipalităţilor din ţară, cărora le declara că nu intenţiona să le vorbească despre „teorii constituţionale”, ceea ce era o ironie la adresa opoziţiei de stânga din Adunare. Bugetul n-a fost votat, lipsind şi timpul material, dar, în schimb, Adunarea a adoptat la 26 februarie / 10 martie, la propunerea lui C.A. Rosetti, un vot de blam prin care guvernul era declarat indezirabil şi prin care se denunţau ca nişte călcători ai legii cei care ar percepe impozitele nevotate.

La 2/14 martie, Adunarea a fost închisă, mesajul domnesc reproşând deputaţilor timpul pierdut „în discuţiuni politice, în lupte de partide sau de persoane”. Domnitorul avea acum în faţă peste jumătate de an de linişte, până la sesiunea ordinară. El şi-a păstrat miniştrii, neţinând seama - potrivit prevederilor Convenţiei - de votul de blam şi şi-a reafirmat intenţiile, chiar în zilele următoare închiderii Adunării, printr-o spectaculoasă trecere în revistă a unităţilor militare.

Lupta dintre cele două tabere se desfăşura acum pe faţă. Fruntaşii majorităţii Adunării refuzau plata impozitelor, iar „Românul”, devenit acum un organ al coaliţiei, întreprinse împreună cu „Reforma” şi „Nichipercea” o înverşunată campanie împotriva guvernului, dar şi a domnitorului. Guvernul punea în vânzare mobilele celor refractari la plata impozitelor şi intenta numeroase procese de presă. Totodată, N. Golescu şi G. Adrian erau scoşi din ştabul domnesc, iar cel din urmă dat în judecată şi condamnat la degradare pentru refuz de a plăti impozitele.

În acelaşi timp, guvernul îşi urma programul. Pe plan financiar, bugetul era pus în vigoare printr-un decret şi s-au acordat concesiuni provizorii pentru o bancă funciară şi pentru căi ferate. De asemenea au fost luate o serie de noi măsuri pregătitoare pentru secularizare: s-a interzis oficierea în limba greacă, s-au dat în judecată sau au fost destituiţi un număr de egumeni refractari, s-au utilizat fondurile mănăstirilor pentru repararea şi întreţinerea lor, au fost opriţi egumenii şi călugării să părăsească ţara fără avizul Ministerului Cultului, s-au pus sub supraveghere obiectele preţioase şi s-au strâns documentele de la mănăstiri etc. Surda luptă politică şi situaţia ilegală din punct de vedere constituţional stingherea totuşi ritmul înnoirilor.

Alexandru Ioan Cuza se pregătea însă să-şi asigure o poziţie mai puternică în vederea înfăptuirii principalelor reforme burgheze. Corespondenţa cabinetului princiar cu agenţia de la Constantinopol reflecta această preocupare, iritând prin indiscreţii pe opozanţi; astfel, la 25 martie / 6 aprilie „Românul” publica ştirea reprodusă din „La France” privind întocmirea unui memoriu referitor la obţinerea de către domnitor a puterilor extraordinare. La 14/26 mai, Nicolae Creţulescu a propus lui Cuza dizolvarea Adunării, formarea unui consiliu de stat pentru elaborarea legilor şi alegerea, după un timp, a altei Adunări, în temeiul unei legi noi electorale. Totuşi, şovăind încă, domnitorul a încercat o împăcare cu latura dreaptă a monstruoasei coaliţii.

La începutul lunii iunie se încerca formarea unui guvern Gr. Sturdza, iar apoi a altuia I. Constantin Cantacuzino dar ambele formule nu s-au dovedit viabile. Desigur că la baza neputinţei de a se ajunge la o înţelegere stătuse chestiunea agrară, căreia conservatorii voiau să-i dea o rezolvare cu totul reacţionară, neacceptabilă pentru domnitor. Tot acum, la 26 mai / 7 iunie 1863, Christian Tell îşi dădea demisia din guvern, fără să treacă însă în rândurile opoziţiei, iar mai în vară şi generalul I. Grigore Ghica, ministrul de Externe, nemulţumit de faptul că domnitorul purtase anumite tratative cu Serbia fără a-l încunoştinţa.

Evenimentele externe contribuiau şi ele la ascuţirea contradicţiilor interne, în luna martie, Napoleon al III-lea era din nou gata să cedeze Principatele Imperiului habsburgic în schimbul Veneţiei şi veşti îngrijorătoare de acelaşi fel s-au menţinut şi în luna următoare. Totodată opinia publică progresistă din Principate urmărea cu încordare desfăşurarea evenimentelor revoluţionare din Polonia, în Principate se găseau numeroşi emigraţi poloni şi teritoriul român reprezenta un câmp de acţiune şi un loc de adăpost şi de trecere pentru revoluţionarii polonezi.

Alexandru Ioan Cuza avea permanente legături cu prinţul Czartoryski, iar apoi chiar cu Guvernul Naţional prin intermediul doctorului Gluck, iar liberalii radicali întreţineau relaţii strânse cu partidul polonez democrat, în luna mai a sosit la Bucureşti generalul emigrat maghiar Ştefan Turr, pentru a purta tratative cu domnitorul, în vederea unei eventuale colaborări româno-maghiare împotriva Imperiului habsburgic. Se reluau tratative care mai fuseseră purtate în 1859 şi în 1860. Turr a publicat în „Românul” un apel adresat românilor din Transilvania.

Pe de altă parte, generalul Christian Tell era trimis în Serbia şi colonelul Dimitrie Creţulescu în Italia. Principatele se pregăteau să participe la o eventuală conflagraţie, nădăjduindu-se în dobândirea pe această cale a neatârnării şi eventual a unităţii depline a poporului român. În luna iulie are loc incidentul de la Costangalia. Cu sprijinul autorităţilor otomane un număr de 258 de polonezi conduşi de colonelul Milkowski, au debarcat pe teritoriul român, încercând să străbată Moldova.

Întâmpinaţi la Costangalia de unităţi române, polonezii au refuzat să se lase dezarmaţi. A urmat o luptă, în care soldaţii au fost respinşi, dar apoi din nou atacat la Rânzeşti, Milkowski a fost silit să se predea. Din ordinul lui Cuza, care nu voise decât să apere neutralitatea teritoriului, prizonierii au fost bine trataţi. Dezarmaţi, li s-a îngăduit să treacă în Polonia. De altfel, trecând prin Moldova, au fost ovaţionaţi de populaţie. Incidentul va avea însă urmări, folosind opoziţiei ca un cap de acuzare împotriva domnitorului.

Între timp, planul unei reorganizări a statului se contura. La 15/27 iunie, Alexandru Ioan Cuza scria lui Negri, expunându-i intenţiile sale privitoare la dizolvarea Adunării şi formarea pentru o perioadă a unui consiliu administrativ alcătuit din 70 de membri numiţi. Pentru viitor el propunea scăderea censului electoral, fuziunea colegiilor, limitarea atribuţiilor noii Adunări, un Senat numit şi un Consiliu de stat, menit să elaboreze proiecte de legi.

Proiectul domnesc fu adus la cunoştinţa Porţii şi a ambasadorilor Franţei şi Angliei de la Constantinopol. În urma sugestiilor acestora, el a fost concretizat într-un proiect de constituţie, trimis lui Negri la 30 iulie / 11 august. Proiectul utiliza în bună măsură constituţia lui Ludovic Napoleon Bonaparte din ianuarie 1852. Acest proiect a fost din nou supus discuţiei, în mod confidenţial, la Constantinopol, domnitorul acceptând apoi alte câteva noi modificări la începutul lunii octombrie.

Negocierile întreprinse de Alexandru Ioan Cuza n-au scăpat opoziţiei, având ca urmare o intensificare a activităţii monstruoasei coaliţii. Fruntaşii coaliţiei purtau negocieri, căutând să ajungă la o platformă comună. Mai înverşunaţi în ura lor contra domnitorului se arătau conservatorii. În luna august, Grigore Brâncoveanu se afla la Viena, unde uneltea, aşteptând pe Anastase Panu, a cărui trimitere în Apus fusese hotărâtă într-o întrunire a şefilor coaliţiei de la 24 iulie / 5 august.

Fruntaşi ai coaliţiei erau preocupaţi de strângerea de fonduri, de alcătuirea unor comitete judeţene, ca şi de câştigarea sprijinului organelor de presă din străinătate. În vară, „Românul” dădea lista ziarelor franceze şi germane care adoptaseră o poziţie ostilă guvernului Creţulescu. Venirea la putere a lui Kogălniceanu va crea o nouă situaţie în sânul coaliţiei, dispărând ţinta imediată a silinţelor ei: răsturnarea guvernului Creţulescu.

Dar ultimele luni de guvernare ale cabinetului de la 23 iunie / 5 iulie 1862 nu au contribuit la atenuarea asperităţilor dintre cele două tabere. Unele presiuni exercitate cu prilejul alegerilor municipale din Bucureşti, ca şi intentarea unor procese de presă, accentuaseră starea de tensiune dintre guvern şi opoziţie. Totodată, întârzierea reformei agrare şi a altor reforme mărea nemulţumirea maselor orăşeneşti şi ţărăneşti şi le împingea la răscoală. Din această cauză, Alexandru Ioan Cuza a căutat să grăbească înfăptuirea reformelor, încercând încă odată să obţină concursul ambelor clase dominante pentru a preveni o „revoluţie agrară” despre care se vorbea necontenit.

Hotărârea lui a fost determinată şi de situaţia grea financiară a ţării, precum şi de faptul că puterile garante se arătau puţin binevoitoare întăririi autorităţii sale. În aceste condiţii, domnitorul a căutat să micşoreze tensiunea existentă în sânul claselor dominante. La 3/15 octombrie, el vizita pe Creţulescu la Leordeni şi hotăra demisia guvernului. La 11/23 octombrie Creţulescu predă puterea lui Mihail Kogălniceanu. România intra acum într-o etapă deosebit de importantă a existenţei ei.

Preluarea guvernului de către Mihail Kogălniceanu. Secularizarea

Kogălniceanu, care tratase în mai multe rânduri cu domnitorul, a acceptat formarea guvernului cu condiţia respectam prevederilor Convenţiei şi pentru a împacă puterea executivă cu Adunarea. Totodată însă el era hotărât să realizeze în orice chip cele două reforme fundamentale: cea agrară şi cea electorală. Kogălniceanu şi-a format cabinetul din oameni din afara Adunării (Dimitrie Bolintineanu, L. Steege, Alexandru Papiu-Ilarian, N. Rosetti-Bălănescu, P. Orbescu, generalul A. Iacovache), tocmai pentru a sublinia poziţia sa de împăciuire.

Totodată, din prima zi a guvernării a suspendat procesele de presă, a convocat Adunarea şi apoi a oprit urmărirea celor care refuzaseră să plătească impozitele nevotate. Dar Alexandru Ioan Cuza ţinea să arate totuşi că se despărţise de fostul guvern fiind constrâns, adresând „deplina” sa mulţumire generalului Florescu şi trimiţând o scrisoare lui Nicolae Creţulescu, publicată în foaia oficială, în care-şi exprima nădejdea de a se putea bizui pe el „şi în viitor”.

Încă înainte de deschiderea Adunării, guvernul Kogălniceanu a luat o serie de măsuri pe linia progresului. Păturile sociale pe care le reprezenta noul guvern erau interesate într-o cât mai grabnică reorganizare a statului pe noile baze burgheze. Înfăptuirea programului de înnoiri se bucura de sprijinul maselor, care, deşi ţinute departe de viaţa politică - prin sistemul electoral restrictiv în fiinţă - urmăreau cu viu interes şi susţineau orice realizări înaintate, cerând însă încununarea acestora prin reforma agrară şi prin cea electorală.

Dimitrie Bolintineanu a acordat o grijă deosebită învăţământului sătesc şi învăţământului elementar din oraşe; totodată s-au înfiinţat Şcoala Superioară de Ştiinţe şi Şcoala Superioară de Litere - viitoarele facultăţi de Ştiinţe şi Litere. S-a numit o comisie consultativă pentru îmbunătăţirile ce urmau să fie aduse oraşului Iaşi, s-au luat măsuri pentru îmbunătăţirea regimului penitenciarelor, s-a elaborat un regulament pentru vătăşeii săteşti, s-au făcut pregătiri pentru turnarea de tunuri în ţară etc. De asemenea, din primele săptămâni ale guvernării sale, Kogălniceanu ţinea să precizeze într-o circulară că problema agrară - „cea mai vitală pentru ţară” - urma să fie dată în curând în dezbaterea Adunării.

Dar Alexandru Ioan Cuza nu renunţase, odată cu formarea guvernului Kogălniceanu, la planul întăririi autorităţii sale în stat. El considera că ostilitatea conservatorilor împotriva unei reforme agrare prin împroprietărire nu putea fi înfrântă decât pe această cale. Cabinetul domnesc şi cei doi agenţi de la Constantinopol şi Paris continuându-şi activitatea lor în acest sens, Poarta a hotărât convocarea unei conferinţe a puterilor garante şi a emis în acest scop o circulară, la 31 octombrie / 12 noiembrie. Totodată, printr-o indiscreţie, prima variantă a proiectului de constituţie a fost publicată la 12/24 noiembrie în foaia franceză „La Nation”.

Mai înainte Franţa trimisese o notă Angliei, declarându-se favorabilă unor modificări ale Convenţiei. Dar darea în vileag a proiectului a produs perturbaţie nu atât în cercurile conservatoare, cât în cele ale burgheziei cu vederi democrate din ţară şi din străinătate. „Le Pays” aprecia că se încerca să se stabilească „un fel de autocraţie” în România, iar C.A. Rosetti declara că numai românii singuri puteau să-şi dea o nouă constituţie şi că aceasta nu trebuia cerută Europei. Faţă de aceste delicate împrejurări, proiectul de constituţie fu declarat apocrif şi domnitorul recomandă agenţiei de la Constantinopol „rezervă absolută”.

Între timp, dacă conservatorii întâmpinaseră cu ură formarea guvernului de către Kogălniceanu, cunoscând intenţiile acestuia în problema agrară, liberalii radicali, care nu putuseră realiza o deplină platformă de înţelegere cu conservatorii, l-au primit cu oarecare bunăvoinţă, uitând neînţelegerile din primăvară şi sperând într-o conlucrare. Dar curând neîncrederea s-a trezit din nou şi liberalii radicali au hotărât trimiterea lui Eugeniu Carada, unul dintre apropiaţii lui C.A. Rosetti, în Apus, pentru a relua legăturile cu cercurile democrat-burgheze în vederea găsirii unui sprijin în eventualitatea ascuţirii conflictului cu puterea executivă.

Totuşi monstruoasa coaliţie din primăvara şi vara anului 1863 era acum în bună măsură destrămată. La aceasta contribuiseră căderea guvernului Creţulescu, intenţiile „legaliste” ale guvernului Kogălniceanu şi, probabil, nădejdea liberalilor radicali într-o conlucrare cu noul guvern. Peste câteva luni, dorinţa de a ajunge la conducere şi tendinţa ei de a ajunge la colaborare cu capitalul străin, va arunca din nou gruparea radicală la înţelegere cu moşierimea conservatoare.

În ultimele luni ale anului 1863, chestiunea poloneză crease o situaţie încordată între marile puteri ale Europei. Se discuta eventualitatea unui război, încercând să preia din nou iniţiativa pe tărâmul diplomaţiei, Napoleon al III-lea propunea la 23 octombrie/4 noiembrie convocarea unui congres european, dar celelalte mari puteri n-au dat curs acestei invitaţii. Ţinând seama de împrejurările externe şi de planurile sale autoritare în politica internă, Alexandru Ioan Cuza a luat legătură cu Napoleon al III-lea prin intermediul lui Vasile Alecsandri.

În scrisoarea pe care o trimitea la Paris, el se angaja să pună la dispoziţia Franţei, într-un nou război pentru salvarea „nenorocitei Polonii”, resursele şi armata ţării. Dar Napoleon al III-lea, plin de duplicitate ca totdeauna, s-a arătat evaziv în întrevederea pe care o avu cu Alecsandri, ca şi în răspunsul pe care-l trimise domnitorului. Totuşi prin îngăduirea tranzitului de voluntari şi arme, Principatele Unite au acordat un sprijin eficient revoluţiei poporului polonez în cursul anilor 1863-1864.

La 3/15 noiembrie 1863 s-a deschis Adunarea. Mesajul domnesc era conciliant. Domnitorul declara că numise un guvern hotărât la respectarea drepturilor reciproce ale puterilor executive şi legislative şi anunţa Adunării că-i vor fi date în dezbatere o serie de legi de seamă: legea rurală, legea electorală, legea pentru organizarea şi dezvoltarea armatei, legea comunală, legea instrucţiunii publice etc. Mesajul se încheia cu un apel la unire pentru „organizarea şi întărirea României”. În şedinţa următoare, Kogălniceanu declară şi el, la rându-i că va păzi „cu sânţenie toate libertăţile cetăţeneşti”. Lucrările s-au desfăşurat în lunile noiembrie şi decembrie într-o atmosferă de relativă linişte, Adunarea votând proiectele care i se înfăţişau.

Deşi coaliţia parlamentară opoziţionistă apărea destrămată şi deşi Adunarea în ansamblu nu punea piedici lucrărilor guvernului, Alexandru Ioan Cuza, care avea convingerea că nu putea învinge opoziţia decât prin forţă, a intenţionat să declanşeze lovitura de stat în ziua de 30 noiembrie / 12 decembrie. Se pregătiseră şi trăsurile pentru cei ce urmau să fie arestaţi, dar majoritatea miniştrilor liberali democraţi, în frunte cu Kogălniceanu şi Bolintineanu, opunându-se planului domnesc, s-a renunţat în ultimul moment la acţiunea proiectată.

În schimb Kogălniceanu, menţinându-se pe poziţia sa de conciliere, a determinat pe domnitor să prezinte legea secularizării averilor mănăstireşti, el urmărind să câştige pe această cale sprijinul Adunării. Prin aceasta Kogălniceanu dădea dovadă nu numai de abilitate politică, dar şi de hotărâre, căci până atunci nimeni dintre guvernanţi nu avusese curajul de a soluţiona această problemă.

În timp ce în ţară guvernele Creţulescu şi Kogălniceanu adoptaseră o serie de măsuri pregătitoare pentru secularizare, pe plan extern se purtaseră neîntrerupt negocieri, mai ales în 1863, îndeosebi prin silinţele patriotice ale lui Costache Negri, al căror rezultat practic fusese recunoaşterea de către majoritatea puterilor a drepturilor Principatelor Unite. Nu mai era în discuţie decât suma pentru despăgubiri. Dar poporul român cerea înfăptuirea imediată a secularizării în ţară, fără a se aştepta hotărârea definitivă a puterilor garante, care tergiversau. Înfăptuind secularizarea averilor mănăstireşti, prin care se dădea o puternică lovitură feudalismului, Mihail Kogălniceanu a lărgit baza de masă a guvernului său întrucât întregul popor ura restrânsa pătură feudalo-clericală care deţinea un sfert din suprafaţa ţării.

La 13/25 decembrie, el prezenta Adunării proiectul de lege, care a fost adoptat cu 93 de voturi contra 3. Averile mănăstireşti au fost secularizate, alocându-se drept despăgubire 82.000.000 de lei, din care se scădeau însă 31.000.000 lei datorate de „Locurile sfinte”. Peste două zile legea fu promulgată. Puterile răuvoitoare României au primit vestea cu îngrijorare, interpretând iniţiativa ca un pas premergător proclamării independenţei.

Dar, ca şi împotriva faptului împlinit la 24 ianuarie, forţele ostile erau neputincioase. „În această chestiune - scria Cuza cu demnitate lui Ali-paşa - nu sunt domnul românilor, sunt însăşi România”. Negocierile pentru lichidarea problemei au zăbovit pe plan diplomatic încă câţiva ani, datorită îndeosebi îndărătniciei călugărilor greci, dar până la urmă moşiile - însumând un sfert din teritoriul naţional - au rămas în proprietatea statului fără să se plătească vreo despăgubire.

În urma secularizării şi a faptului că puterea executivă renunţase să dea lovitura de stat, relaţiile dintre guvern şi Adunare s-au îmbunătăţit pentru un timp. Polemizând cu „Buciumul” lui Cezar Bolliac, care acuzase pe Kogălniceanu că favoriza uneltirile coaliţiei monstruoase, un comunicat oficial al primului ministru îl prezenta din nou pe acesta ca partizan al unei împăcări între puterea executivă şi Adunare.

Mai înainte, cu prilejul vizitei pe care delegaţii Adunării au făcut-o domnitorului după votarea secularizării, acesta le ceruse să nu-şi întrerupă activitatea, iar la 8/20 ianuarie, Kogălniceanu a îndemnat Adunarea să fie „mama organizaţiunei ţării”. În această atmosferă de relativă acalmie politică, Adunarea a votat aproape în unanimitate, până la 18/30 ianuarie, un împrumut de 48.000.000 pentru despăgubirile alocate clerului grec şi pentru înarmarea ţării, legea pensiilor şi legea Curţii de conturi.

La 18/30 ianuarie au început dezbaterile privind legea pentru organizarea armatei. Opoziţia a cerut înfiinţarea gărzii naţionale, propunere menită, între altele, să creeze o forţă armată de sprijin pentru Adunare, în cazul unui conflict cu puterea executivă. Susţinătorii propunerii vedeau în garda naţională orăşenească o armă împotriva domnitorului, iar între ei, conservatorii, care voiau să-i limiteze compoziţia numai la orăşenii posesori ai unui cens destul de ridicat, intenţionau să utilizeze această gardă pentru o eventuală reprimare a mişcărilor ţărăneşti.

Alţi deputaţi conservatori sau conservatori moderaţi s-au opus atât acestei propuneri, cât şi înarmării „gloatelor săteşti”, de teama unei rezolvări pe cale revoluţionară a problemei agrare în favoarea ţărănimii, iar Kogălniceanu, partizan al înarmării ţărănimii, se declara potrivnic înfiinţării gărzii naţionale pe calea legii de organizare a armatei.

Proiectul de organizare a armatei şi cu amendamentele referitoare la înfiinţarea gărzii naţionale a fost adoptat la 7/19 februarie cu o mică majoritate; el însă nu va fi sancţionat, din pricina includerii acestor amendamente. Acţiunea de pregătire militară avea partizani, îndeosebi în rândurile susţinătorilor guvernului şi în cele ale liberalilor radicali. Particulari, ca şi oraşe şi judeţe, au subscris însemnate sume pentru achiziţionarea de tunuri; oraşul Brăila, de pildă, a subvenţionat cumpărarea a şase tunuri.

Era vorba de pregătirile pe care poporul român le făcea în vederea dobândirii neatârnării şi a apărării ţării, într-un moment când, din nou, se agita la Paris ipoteza cedării Principatelor către Austria în schimbul Veneţiei. Spre sfârşitul lunii martie, Austria era îngrijorată de planurile domnitorului Cuza privind întemeierea unui regat daco-român, în care urmau să fie incluse Transilvania, Banatul şi Bucovina, iar guvernul ţarist socotea Principatele Unite drept „ultimul şi cel mai primejdios arsenal de rebeliune”.

Recrudescenţa animozităţii dintre guvern şi majoritatea Adunării, care a avut loc cu prilejul dezbaterii proiectului de organizare a armatei, ca şi intenţiile autoritare ale domnitorului, ale căror ecouri continuau să fie relevate de presa străină, n-au avut totuşi ca urmare o regrupare temeinică a opoziţiei din 1863. Comitetul de conducere a coaliţiei ţinea şedinţe sporadice, Anastase Panu a fost trimis în Apus, dar nu se putea încă vorbi de o opoziţie similară celei la care se ajunsese cu un an mai înainte.

Dacă conservatorii urmăreau cu ură activitatea guvernului, temători de înfăptuirea reformei agrare, liberalii radicali au încercat o apropiere în speranţa de a fi chemaţi să participe la conducere şi i-au luat în mai multe rânduri apărarea, „Românul” calificând la un moment dat ca foarte nepotrivită intenţia de demisie a guvernului. Această atitudine a liberalilor radicali a silit şi pe conservatori, în luna martie, să accepte proiectele guvernului, care au fost votate cu o mare majoritate.

Adunarea lucra grăbită; rând pe rând au fost adoptate legea pentru concesionarea construcţiei căilor ferate în Moldova, legea contabilităţii, legea comunală, legea consiliilor judeţene, codul penal şi legea instrucţiunii publice. De asemenea în februarie 1864 a fost creat Consiliul de stat, instituţie de o deosebită însemnătate în concepţiile de guvernare ale domnitorului, a cărei importanţă va fi însă reliefată mai ales după 2/14 mai 1864.

Dar un incident întrerupe acest relativ calm politic. La 13/25 martie, I. Docan propuse o violentă moţiune de neîncredere în guvern, pe care au susţinut-o câţiva conservatori şi liberali moderaţi din afara coaliţiei şi apropiaţi de domnitor (I. Oteteleşanu, A. Plagino, V. Boerescu, G. Costaforu, Manolache Costache Epureanu etc.). Propunerea surprinse pe membrii coaliţiei, ca şi guvernul.

Se pare că ea era rezultatul unor convorbiri purtate de grupul de opozanţi cu domnitorul, care se vor repeta, de altfel, din nou peste o lună. Moţiunea de neîncredere a fost respinsă aproape în unanimitate, C.A. Rosetti impunând votul pe faţă la 16/28 martie. Atacul eşuase, dar calmul nu s-a restatornicit, căci în aceeaşi şedinţă Kogălniceanu a depus proiectul de lege rurală, pe care l-a publicat şi în Monitor şi i-a dat o întinsă publicitate.

Punerea în discuţie a problemei agrare a dat naştere la o înfrigurată activitate politică. Începând din 1848, lupta maselor pentru înlăturarea clăcii şi pentru pământ căpătase o deosebită amploare. După 1848, ţărănimea văzuse în Unire posibilitatea realizării ţelurilor ei. Ea sprijinise cu entuziasm înfăptuirea unităţii celor două ţări, dar burghezia şi moşierimea liberală utilizaseră forţa de şoc a maselor ţărăneşti în lupta lor cu moşierimea conservatoare, nefiind preocupate de rezolvarea imediată, fie chiar parţială, a cerinţelor ţărănimii. Dimpotrivă, în timpul Adunărilor ad-hoc, în ambele ţări burghezia şi moşierimea liberală amânaseră rezolvarea problemei agrare, făcând jocul moşierimii conservatoare.

Mai apoi, în 1859, îndoita alegere ar fi putut fi încununată de realizarea reformelor fundamentale şi în special de desfiinţarea clăcii şi împroprietărire, dar din nou clasele dominante au ajuns la un compromis, în temeiul căruia a fost frânată desfăşurarea acţiunii revoluţionare a maselor. Ţărănimea s-a lovit necontenit de interesele burgheziei şi moşierimii, care se luptau între ele pentru putere sau, mai bine-zis, în condiţiile existente în Principate, căutau încă platforma comună de înţelegere pentru exploatarea maselor. Desigur că existau voci care cereau rezolvarea problemei agrare prin împroprietărire, dar nici un glas nu se pronunţa pentru satisfacerea deplină a ţărănimii, prin împroprietărire fără despăgubire pe întreg pământul moşieresc. Ţărănimea a impus în 1864, printr-o masivă presiune asupra claselor dominante, rezolvarea, fie şi mărginită, a problemei agrare.

Imperiile absolutiste vecine - Austria şi Rusia - trebuiseră să dea o rezolvare - de tip prusac - problemei agrare, aceasta datorită atât presiunii maselor ţărăneşti şi temerii de revoluţie a guvernanţilor, cât şi - mai ales în Austria - intereselor burgheziei. Nici în Principate, în atmosfera deosebit de frământată din anii Unirii, problema agrară nu mai putea fi menţinută în suspensie, fără a i se da 6 soluţie.

Presiunea maselor se accentuase an de an. În numeroase puncte ale ţării - la Bezdead (judeţul Dâmboviţa), la Băileşti (judeţul Dolj), la Comăneşti (judeţul Bacău), la Ionăşeşti (judeţul Tecuci), la Cudalbi (judeţul Covurlui) etc. - au loc în anii următori îndoitei alegeri importante acţiuni ale ţărănimii. Petiţiile, refuzul de muncă, tăierea pădurilor, mutarea hotarelor, incendierile, acţiuni violente cu caracter local sunt tot atâtea forme prin care ţărănimea îşi manifesta rezistenţa şi puterea de luptă.

Frământările grănicerilor şi dorobanţilor din vara anului 1859 au făcut şi ele parte din bătălia pe care ţărănimea o dădea cu clasele posedante, iar starea de agitaţie şi frământare a ţărănimii din vara anului 1861, ca şi participarea maselor ţărăneşti din judeţele învecinate Capitalei la mişcarea condusă de Mircea Mălăeru arătaseră spiritul de luptă al clasei ţărăneşti, hotărârea ei de a impune claselor dominante reforma agrară.

Câteva luni doar după 24 ianuarie / 5 februarie 1859, prefectul de Dolj raporta că „se aşteaptă de toţi îndeobşte promulgarea noilor legiuiri”, iar autorităţile descopereau „propagande” pentru reforma agrara; Ion Ionescu de la Brad a fost de două ori condamnat la închisoare pentru acţiuni de acest fel în 1860 şi 1861. Starea de frământare a ţărănimii s-a menţinut necontenit, impunând claselor posedante rezolvarea problemei agrare.

În vara anului 1863, reforma era aşteptată de ţărănime ca un act iminent. Un sătean din Băileşti protesta împotriva izgonirii sale „tocmai acum - scria el - când mă bucur şi eu pentru ieşirea legilor noi”. De altfel, preluând puterea, Mihail Kogălniceanu anunţase că reforma agrară nu va mai întârzia. În primăvara anului 1864, presiunea ţărănimii a devenit mai accentuată. Un arendaş relata Ministerului de Interne că ţăranii refuzau să lucreze, „în speranţa Monitoarelor că o să se împroprietărească”. Sub presiunea ţărănimii, înşişi conservatorii au fost siliţi să-şi schimbe în parte poziţia.

Dacă în 1860 şi în 1862 conservatorii putuseră să se împotrivească împroprietăririi, în 1864, sub presiunea ţărănimii, ei trebuiau să accepte acest principiu, opunându-se însă împroprietăririi pe întreg pământul aşa-zis legiuit. Oricum, era evident că, în însuşi interesul claselor dominante, problemei agrare trebuia să i se dea în Principatele Unite o neîntârziată rezolvare. Elementele înaintate ale burgheziei şi moşierimii - în primul rând Cuza şi Kogălniceanu - îşi dădeau seama că numai în felul acesta se putea împiedica izbucnirea unei răscoale generale a ţărănimii.

În timp ce în Adunare începea discutarea bugetului, chestiunea rurală se dezbătea în şedinţele secţiilor. Întreaga ţară era preocupată de această problemă. „De trei zile - scria „Românul” la 21 martie / 2 aprilie 1864 - nu mai este în nici o casă, în nici o prăvălie altă convorbire, altă dezbatere decât aceea a legii rurale”. Kogălniceanu a trimis o circulară prefecţilor, în care se declara hotărât pentru „îmbunătăţirea soartei muncitorilor de pământ”, dar cu rezerva - efect al poziţiei sale de clasă - ca aceasta să nu fie înfăptuită „prin mijloace criminale, prin răsculare şi spoliaţiune” Conservatorii socoteau însă, în acest timp, că proiectul guvernamental reprezenta spolierea „cea mai pură” şi priveau cu iritare sprijinirea tezei împroprietăririi de către liberalii radicali şi de către I. Ghica, membri ai coaliţiei de la 1863.

Fruntaşii conservatori îşi găseau puncte de sprijin în societatea „Junimea”, care ascundea sub aspectul ei cultural preocupări politice reacţionare, iar din aprilie 1864 se va organiza de către tinerii conservatori societatea „Progresul”, ai cărei membri vor avea un rol important la răsturnarea domnitorului. Totuşi, în primăvara anului 1864, conservatorii erau şi ei siliţi să accepte principiul împroprietăririi, dar, în vreme ce guvernul şi opoziţia de stânga se declarau pentru împroprietărire pe loturile aşa-zise legiuite, conservatorii reacţionari nu voiau să acorde decât circa patru pogoane.

În comitetul însărcinat de Adunare cu analizarea proiectului guvernului, nu s-a putut ajunge la un punct de vedere comun, majoritatea conservatoare pronunţându-se pentru cele circa patru pogoane, iar minoritatea liberal-radicală pentru cantitatea de pământ pe care ţăranii o aveau în folosinţă. C.A. Rosetti critica poziţia majorităţii din comitet, observând că ea refuza „larga şi sigura temelie” a împroprietăririi pe pământul legiuit.

Deşi la 7/19 şi la 10/22 aprilie s-au mai votat de Adunare, cu o mare majoritate, legea cumulului şi legea concesiunii căilor ferate muntene, iar la 13/25 aprilie legea de organizare judecătorească, lupta dintre majoritatea conservatoare şi guvern era în plină desfăşurare. Ea s-a accentuat când Kogălniceanu ceru un credit de 8.000.000 pentru concentrarea trupelor într-un lagăr.

Acest proiect avea şi explicaţii externe, imperiile vecine făcând masive concentrări de trupe la frontiere, dar opoziţia considera că el nu reprezenta atât o măsură de prevedere faţă de împrejurările externe, cât mai degrabă o măsură destinată să îngăduie guvernului de a impune legea rurală şi eventual chiar lovitura de stat; această temere a sporit, când, în aceleaşi zile, a fost numit un nou ministru de Război.

Începând cu şedinţa de la 10/22 aprilie, dezbaterile din Adunare au devenit furtunoase, iar la 13/25 aprilie lupta se da pe faţă, legată în mod evident de chestiunea rurală. V. Boerescu, trecut pe poziţii conservatoare moderate, critica proiectul guvernului în calitate de raportor al majorităţii, acceptând doar împroprietărirea pe circa patru pogoane în locul pogoanelor legiuite şi cerând achitarea despăgubirilor în 7 ani cu o dobândă de 8%, nu în 20 de ani cu o dobândă de 5%, cum se prevăzuse în proiectul guvernului.

El mai cerea ca proprietarii să fie autorizaţi ca în locul pământului dat ţăranilor să poată lua suprafeţele echivalente din moşiile statului. Kogălniceanu a apărat cu fermitate proiectul său în privinţa cantităţilor de pământ atribuite ţăranilor, strigând opozanţilor: „Nu intraţi în ogorul ţăranului!”. El accepta sugestiile în privinţa despăgubirii, dar nu „pământ pentru pământ”.

La rândul său, I.C. Brătianu - nevrând să rupă coaliţia cu conservatorii şi nici să sprijine guvernul, dar dorind să arate ţăranilor, că era pentru împroprietărirea lor - a prezentat un proiect al minorităţii. Acesta, în bună măsură apropiat celui al guvernului, conţinea însă unele prevederi care indicau că liberalii radicali erau dispuşi să acorde unele concesii mai restrânse maselor ţărăneşti. Acest fapt avea neîndoielnic la bază înţelegerea pe care o stabiliseră cu moşierii conservatori în 1863.

Dacă proiectul guvernului acorda ţărănimii pământul pe care aceasta avea dreptul de a-l folosi în conformitate cu legile anterioare, proiectul lui I.C. Brătianu nu dădea ţăranilor decât pământul pe care-l aveau în folosinţă de fapt, ceea ce însemna, în unele cazuri, suprafeţe mai mici decât cele prevăzute de legile menţionate. De asemenea, proiectul guvernului oferea vânzarea pământului statului în condiţii mai avantajoase pentru ţărănime decât proiectul minorităţii, care prevedea ca vânzarea loturilor statului să se facă „începând cu cele mai puţin producătoare”.

Acelaşi proiect garanta ţăranilor doar dreptul la „uscături” din pădure, în timp ce proiectul guvernului, deşi în mod temporar, garanta dreptul „de a lua lemne”. Totodată, proiectul liberal radical restrângea locurile de casă şi grădină, cerând ca împroprietărirea să se facă pe acestea „în marginea legii”, iar pometurile, care depăşeau locurile aşa-zise legiuite, nu erau acordate ţăranilor decât în timpul existenţei plantaţiilor.

Sistemul de despăgubire, ca şi dobândă propusă de Brătianu, erau mai avantajoase pentru stăpânii de moşii decât cele preconizate de guvern. Nesusţinând proiectul guvernamental şi venind cu un proiect propriu, deci cu o diversiune, reprezentantul liberalilor radicali - el însuşi fruntaş în grupare al unei fracţiuni a cărei bază socială o reprezenta moşierimea liberală mică şi mijlocie - a contribuit la slăbirea poziţiei guvernului în Adunare şi indirect a împins spre lovitura de stat.

Proiectul liberal radical reflecta evident, într-un mod mai pregnant decât al guvernului, dorinţa de conciliere a celor două clase posedante. Amândouă proiectele menţineau marea proprietate funciară şi acordau ţărănimii aşa-zisele locuri legiuite (cu rezerva indicată la liberalii radicali), dar proiectul lui I.C. Brătianu restrângea concesiile acordate ţărănimii de către proiectul lui Kogălniceanu.

În loc de a face front comun cu guvernul în chestiunea agrară, prin atitudinea lor şovăitoare, ca şi prin proiectul diversionist, liberalii radicali au sacrificat interesele ţărănimii şi au dovedit că monstruoasa coaliţie mai era în fiinţă. Ei s-au mulţumit să se declare împotriva proiectului majorităţii şi să încerce să convingă pe conservatori, cărora C.A. Rosetti le cerea şi la 13/25 aprilie să dea „adevărata şi dreapta soluţiune chestiunii clăcaşilor”, dar n-au vrut să asigure succesul proiectului guvernamental printr-o categorică combatere a opoziţiei de dreapta şi prin susţinerea făţişă şi în întregime a proiectului lui Kogălniceanu.

S-a creat o situaţie deosebit de încordată. Conservatorii au hotărât, deosebit de înverşunaţi, să dea un vot de blam guvernului. În această direcţie fuseseră încurajaţi de anumite lipsuri ale proiectului, pe care Kogălniceanu îl adusese în discuţie, fără o prealabilă dezbatere cu colegii săi din guvern, dar şi de sugestii primite de gruparea conservatorilor apropiaţi de domn de la însuşi Alexandru Ioan Cuza.

Spre deosebire de Kogălniceanu, care voia să evite, pe cât posibil, o lovitură de stat, domnitorul dorea ca aceasta să poată avea loc, el apreciind că era calea cea mai nimerită pentru a înfăptui reforma agrară. Totodată, domnitorul şi grupările claselor posedante pe care el le reprezenta voiau să acorde maselor concesii mai largi (mai mult pământ în condiţii mai puţin grele) decât cele dorite de majoritatea moşierimii şi burgheziei, dar, totodată, urmăreau să menţină transformările sociale în limita intereselor obiective ale burgheziei şi moşierimii luate în ansamblul lor şi să păstreze marea proprietate.

Înainte de şedinţă se pregătise moţiunea de blam, în care Kogălniceanu era învinuit de a fi exercitat o presiune asupra Adunării şi de a fi intenţionat „să se niveleze societatea”. Deputaţii dreptei au atacat cu violenţă guvernul. Între alţii, Dimitrie Ghica învinuia guvernul de a fi provocat „o perturbare generală în ţară”, iar A. Sihleanu declara că mulţi moşieri se pregăteau să băjenească, mărturisire care atestă gradul de frământare contra moşierimii în care se găsea ţărănimea.

Opunându-se moţiunii, Gheorghe Vernescu cerea ca întâi să se voteze legea rurală şi apoi să se dea votul de blam; chiar şi I.C. Brătianu a trebuit să declare inoportun votul de blam. A doua zi, în „Românul”, C.A. Rosetti a criticat poziţia dreptei şi îndeosebi proiectul ei agrar. Totuşi, susţinut de toţi conservatorii, din coaliţie, dar şi de cei apropiaţi domnitorului, care nădăjduiau să preia succesiunea guvernării, votul de blam s-a dat, stânga, în minoritate, opunându-i-se.

Se crease o situaţie nouă, deosebit de gravă. Potrivit Convenţiei, guvernul trebuia să demisioneze ori Adunarea să fie dizolvată. Înseşi clasele dominante îşi dădeau seama că problema agrară trebuia rezolvată, iar moşierii, îndeosebi, se temeau de izbucnirea unor mari răscoale ţărăneşti. Condiţiile erau coapte acum, datorită împrejurărilor, pentru înfăptuirea reformei pe calea unei lovituri de stat.

Deşi conservatorii ce-i erau apropiaţi îşi făceau iluzia dobândirii guvernului, Alexandru Ioan Cuza, partizan al împroprietăririi, era hotărât să realizeze reforma prin lovitura de stat cu Mihail Kogălniceanu. De aceea, după votul de blam, el a purtat negocieri cu fruntaşi ai dreptei, dar numai formal. Ei îi folosiseră ca să împingă la votul de blam, dar nu pentru a înlătura guvernul, ci pentru a-i oferi prilejul loviturii de stat.

La 15/27 aprilie, zarurile erau aruncate. Cabinetul domnesc vestea la Constantinopol intenţia dizolvării Adunării şi a proclamării noii legi electorale şi în aceeaşi zi Kogălniceanu anunţa Adunării că domnitorul îi respinsese demisia şi că Adunarea era prorogată până la 2/14 mai, când urma să se reîntrunească într-o sesiune extraordinară numai pentru a discuta proiectul de lege electorală depus de guvern. Noul proiect acorda dreptul de alegător la un cens scăzut, în special pentru sate, dar alegători direcţi nu erau decât cei ce ştiau să scrie şi să citească. Neîndoielnic însă că, faţă de prevederile electorale restrictive anexate Convenţiei, noul proiect însemna un mare pas înainte.

Prin votul de blam dat pentru a evita rezolvarea problemei rurale în sensul acceptat de marea majoritate a poporului, Adunarea se găsea într-o situaţie dificilă, căci masele sprijineau domnitorul şi guvernul contra ei. Cu toate sfaturile de temporizare primite din partea Franţei, Alexandru Ioan Cuza era decis acum să dea lovitura de stat. Kogălniceanu, de asemenea, nu vedea altă cale de acţiune. Opoziţia era neputincioasă. Nici nu ştia cum să reacţioneze. În timp ce Dimitrie Ghica se întreba dacă n-ar fi fost cazul unei demisii colective din Adunare sau al unei proclamări a prinţului Napoleon ca domnitor, „Românul”, oficiosul liberalilor radicali, se mulţumea să semnaleze guvernului consecinţele unei lovituri de stat.

Totodată, profita să critice atât majoritatea boierească a Adunării, cât şi pe boierii apropiaţi ai domnitorului (Cantacuzino, Calimachi, Moruzi, Catargiu, Docanii, fraţii Ghica, Floreştii, Epurenii, Creţuleştii). Poziţia reacţionară a conservatorilor în chestiunea rurală dăunase coeziunii monstruoasei coaliţii, oprind-o de la acţiuni convergente şi unitare şi această situaţie a înlesnit lovitura de stat. De altfel, câteva zile înainte de 2/14 mai, domnitorul se gândise să asocieze pe liberalii radicali la lovitura de stat, dar apoi a renunţat.

Check Also

Statutul juridic al Principatelor Române (1774-1821)

Pacea de la Kuciuk-Kainargi a însemnat un eveniment important în istoria Principatelor române. Mişcarea de …

Politica internă a domnilor fanarioţi până la reforma lui Constantin Mavrocordat (1711-1741)

Istoria internă a ţărilor române în secolul al XVIII-lea este caracterizată prin intensificarea luptei de …

Principatele Române şi Marile Puteri

Statutul politico-juridic (secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea) În secolul al …

Politica internă a domnilor fanarioţi după reformele lui Constantin Mavrocordat (1750-1768)

Creşterea influenţei boierimii greceşti Temelia cârmuirii domnilor fanarioţi a fost tot boierimea băştinaşă de latifundiari, …

Politica externă a Principatelor Unite (1859-1861)

După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, importanţa chestiunii Principatelor a fost în scădere pe plan …