Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei interne susţin dezvoltarea industrială. Crearea de fabrici devine o cerinţă generală. Cea mai mare nădejde o inspiră bogăţiile miniere ale Transilvaniei. Comisia economică a dietei face constatarea că agricultura este înapoiată, industria nedezvoltată, dar că, în privinţa bogăţiilor miniere, Transilvania poate fi considerată ca una dintre cele mai înzestrate ţări de pe pământ.

Producţia de aur, argint, aramă, fier, plumb etc. din anul 1842 se ridică la 1.556.990 de florini şi numai cantitatea de aur exploatată cântăreşte 18 măji. Minele de fier produc în acelaşi timp 60.000 de măji anual. În Banat se exploatează cărbune, iar minele de sare de la Turda, Cojocna, Ocna Dejului, Ocna Sibiului, Ocna Mureşului, prin bogăţia lor, ar fi fost în stare să satisfacă necesităţile Europei întregi.

Bogăţiile naturale însă nu pot stimula în industria Transilvaniei dezvoltarea relaţiilor capitaliste pe măsura posibilităţilor existente. Imperiul habsburgic plătea aurul particularilor numai la jumătate din preţul pieţei. O piedică serioasă în calea modernizării mineritului o constituiau şi dreptul funciar şi relaţiile de drept feudale. Înnoirea inventarului tehnic era împiedicată în multe cazuri de lipsa de capital.

Cu toate acestea, înainte de 1848 s-au făcut eforturi vizibile pentru ridicarea rentabilităţii minelor erariale şi ale unora particulare; s-a accelerat ritmul de dezvoltare şi de transformare a tehnicii. La Zlatna se pune în funcţie, în 1838, prima maşină cu aburi din Transilvania, de 14 cp. Scurt timp după aceea se instalează şi la Baia Mare o maşină cu aburi de 30 cp.

Cea mai importantă realizare în prelucrarea fierului a fost reclădirea uzinei siderurgice şi a topitoriei de la Govăjdia, în 1837. În 1840 se montează un încălzitor de aer la topitorie, iar în 1841 s-a construit un cuptor de ardere. În 1843, când se foloseau cărbuni minerali, s-au făcut pregătiri pentru a se experimenta topirea cu ajutorul cocsului de la Vulcan, din Valea Jiului. În perioada 1830-1840, fierăria din Ferdinandsberg se transformă în uzină de laminare, iar în 1848 ia fiinţă uzina de afinare din Nădrag. Şi mai rapidă a fost dezvoltarea uzinelor Reşiţa.

Aici, în 1846, se termină în parte noua uzină de laminare. În această uzină se aflau instalate 4 cuptoare de pudlaj, 11 cicatrizatoare pentru „formă”, 2 cuptoare pentru plăci, 1 cuptor pentru încălzit şi 4 cuptoare pentru fier de forjă. Forţa motrice era furnizată de trei maşini cu aburi (de 100, 45 şi 16 cp.). Tot aici s-a întrebuinţat pentru prima dată în Transilvania şi ciocanul cu aburi. S-a proiectat instalarea a patru ciocane de acest fel; cel mai mare urma să fie de 5.320 kg, iar cel mai mic de 560 kg.

Realizarea unor progrese şi mai însemnate a fost însă împiedicată de relaţiile feudale de producţie, de privilegii şi de concurenţa industriei metalurgice mai dezvoltate din străinătate. Totuşi, industria minieră a Transilvaniei a făcut mari paşi înainte şi a început să înlăture rămânerea ei în urmă. Dezvoltarea mijloacelor de producţie se remarcă în curând şi în acest sens, grăbind destrămarea relaţiilor de producţie existente.

La modernizarea mineritului, la dezvoltarea forţelor de producţie au contribuit în mare măsură tehnicienii şi inovatorii locali. La şcoala superioară din Banska Stiavnica şi la şcoala medie care funcţionează la Săcărâmb din 1835 se formau specialişti. Dintre aceştia s-au evidenţiat Martin Debreczeni, iobag de origine, ale cărui inovaţii tehnice au produs mari transformări în industria minieră Vestita lui invenţie, suflătorul spiral, care înlesneşte topitul, a fost introdusă şi în numeroase topitorii din Europa apuseană. Iobagului Constantin Palade i se datorează un nou model de şteamp, foarte apreciat de specialişti.

Mineritul este important şi sub alte aspecte ale relaţiilor capitaliste care se dezvoltă în sânul feudalismului. El devine un izvor important de acumulare de capital pentru aristocraţii străini, pentru înalţii slujbaşi ai Imperiului austriac şi pentru conţii şi baronii din Transilvania. Majoritatea acţionarilor societăţilor miniere erau însă burghezi, capitalişti localnici, maghiari, germani şi români.

Faţă-n faţă cu stăpânii de moşie pe cale de îmburghezire şi cu burghezia ce se întăreşte într-una se afla masa mereu crescândă a lucrătorilor mineri. Între aceştia, numărul celor salariaţi era în creştere. Nu lipsesc însă nici categoriile de tranziţie. Erau încă mulţi care îndeplineau munci auxiliare în mine, în contul robotei, primind însă şi puţin salariu sau care se angajau ca zilieri.

Centrele miniere atrăgeau mulţi colonişti, iar năzuinţa iobăgimii locale era adesea de a se refugia în rândurile ţăranilor mineri, pentru a scăpa de robotele şi poverile apăsătoare şi mereu în creştere. Exploatarea, care creşte şi în mine, paralel cu generalizarea noilor metode de extracţie, a făcut din ţinuturile miniere ale Transilvaniei - şi, dintre acestea, în primul rând Munţii Apuseni - terenul cel mai prielnic pentru acţiunile revoluţionare. Semnele dezvoltării forţelor de producţie au apărut şi sub forma importului unor maşini-unelte mai perfecţionate.

Manufactura de zahăr din Gârbău (comitatul Cluj) importă în 1831, din Viena, o râzătoare Thierry, care prelucra 10 chintale de sfeclă pe oră, precum şi nişte prese puternice de fier pentru stoarcerea sucului de zahăr. Fabrica de zahăr din Sibiu importă maşini din Londra, Frederich Czell îşi procura maşini de tors de la fabrica Knott din Brno, iar fabrica de hârtie din Orlat folosea o maşină de măcinat zdrenţe adusă din străinătate etc.

Un indiciu al dezvoltării este apariţia unor ateliere pentru fabricat unelte perfecţionate; în 1825 la Arad, în 1834 la Ruschiţa, în 1840 la Cluj, iar în 1844 şi 1847 la Oradea au luat fiinţă întreprinderi care fabricau unelte de fier, mai ales maşini agricole. Întemeietorul atelierului din Cluj era fostul elev al lui Farkas Bolyai, Petru Rajka, absolvent al politehnicii din Viena. Acesta a renunţat la carierea strălucită care i se oferise la Viena şi şi-a pus talentul şi puterile în serviciul ridicării vieţii economice a Transilvaniei.

Luptând cu lipsa de capital, cu cererea redusă a pieţei şi cu duşmănia breslelor, a construit tipuri de unelte mai bune decât cele din străinătate - pluguri, semănătoare de porumb şi de sfeclă, tocătoare de paie, maşini de desfăcut porumbul, batoze etc. Ocazional, a livrat maşini şi pentru industrie. Aşa, de exemplu, în manufactura de prelucrare a mătăsii din Cluj au funcţionat maşini inventate de el. O parte dintre maşinile de tors şi de ţesut întrebuinţate în industria textilă erau, fără îndoială, mecanisme mai rudimentare, construite cu mijloace proprii. Astfel, maşinile manufacturii de tors bumbacul aparţinând lui Constantin Ioa-novici din Zărneşti au fost construite de însuşi proprietarul lor.

În perioada tratată, şi Transilvania a trecut de la îmblăciu la batoză, de la roata hidraulică la maşinile cu aburi, de la furcă la maşina de tors şi de la fierarii satelor şi lăcătuşii breslaşi la specialiştii fabricanţi de maşini. Aşa se întâlneşte în Transilvania, înainte de anul 1848, concomitent cu unealta primitivă a feudalismului, solul prevestitor al lumii capitaliste: maşina.

Tot mai multe întreprinderi şi manufacturi apar, în afara breslelor, la oraşe şi la sate. La Braşov şi în împrejurimi funcţionau cele mai variate industrii de prelucrare a materiilor prime, în special agricole. Întreprinderile de spălat lâna trimiteau Olandei 1.000.000 de funţi de lână spălata şi întrebuinţau 1.500-2.000 de lucrători sezonieri. Negustorii români şi saşi, meşteşugarii breslaşi bogaţi, întemeiază acum manufacturi de pielărie, ceară, spirt, faianţă şi hârtie, care dispun de un mare număr de salariaţi.

Situaţia era asemănătoare şi în scaunul Sibiului. La fabrica de hârtie din Orlat lucrau 180 de muncitori, la întreprinderea similară din Sibiu 32, iar la societatea pe acţiuni pentru fabricarea zahărului din sfeclă, 105. Morile mai mici pentru praful de puşcă, topitoriile de aramă lucrau cu 2, 5, 6, 12 muncitori. Acest centru industrial poseda 539 de muncitori manufacturieri, în afară de cei ce lucrau la domiciliu. De exemplu, ţesătorii de postav din Cisnădie dădeau de lucru în anul 1838 la 1.400 de torcătoare din districtul Făgăraş, mai toate românce. Saşii din Ţara Bârsei şi secuii din Trei Scaune se angajau şi ei, în mare număr, la munci asemănătoare.

În anii 1852-1853 funcţionau la Timişoara următoarele întreprinderi, înfiinţate în general înaintea revoluţiei: trei tipografii, două ateliere de litografie, o fabrică de creioane, o fabrică de tutun a statului, o fabrică de cărbune de oase, trei stabilimente pentru fabricarea spirtului şi două pentru aceea a uleiului, o fabrică de lichior, două de oţet, una de pielărie, o întreprindere pentru fabricarea berii, şapte mori şi două torcătorii de mătase.

Coloniile de la „hutele” de sticlă (glăjării) şi morile de hârtie de pe proprietăţile stăpânilor feudali se transformă şi ele în mici centre industriale. Coloniştii din Bariz (Hunedoara), care fabricau faianţă, sau cei din Bicsad (Trei Scaune), care produceau sticlă, au evoluat şi ei spre starea de muncitori salariaţi, la fel cu locuitorii coloniilor din Sălaj pentru fabricarea potasei.

Toate aceste fenomene dovedesc atât dezvoltarea industriei cu caracter capitalist, cât şi înmulţirea numărului capitaliştilor industriali şi al muncitorilor salariaţi. Formele de exploatare capitalistă îşi croiesc drum, deşi se mai poate întâlni şi forma de tranziţie spre munca salariată. Este caracteristic faptul că în manufacturile domeniale era încă frecventă munca iobagilor, deşi în majoritatea cazurilor Ii se plătea şi salariu, iar în manufacturile de la oraşe se angajau de asemenea de preferinţă zileri din satele apropiate, sezonieri sau ţărani cu munca la domiciliu.

Trebuie însă să subliniem că în Transilvania dinainte de 1848 au predominat relaţiile de producţie feudale. Cu toate progresele realizate în domeniul industrial, Transilvania rămase o ţară precumpănitor agrară. În timp ce în 1840 în întreaga monarhie revenea un industriaş şi un comerciant la 12-14 locuitori, în Transilvania raportul era de 1:32. Valoarea producţiei industriei manufacturiere în Austria de Jos pe cap de locuitor era de 77 de florini; în Transilvania abia de 7 florini.

Valoarea produselor industriei de ţesut - relativ mai dezvoltată - din Transilvania atingea 2.000.000 de florini, în timp ce în provinciile austriece ea se ridica la 60.000.000. Breslele, în plin proces de dezagregare, au dus o luptă disperată împotriva manufacturilor, boicotându-le muncitorii şi folosindu-se de influenţa lor în sfatul oraşului pentru a împiedica mfiinţarea de întreprinderi libere, de depozite şi de localuri de desfacere a produselor manufacturiere.

Politica economică a Austriei a fost o altă frână pentru dezvoltarea industriei capitaliste din Transilvania, chiar şi numai prin faptul că nu o sprijinea, fiindcă condiţia indispensabilă a progresului în perioada manufacturieră este protecţionismul. În multe cazuri, meşterii, muncitorii calificaţi ai manufacturilor din provinciile ereditare, erau opriţi să se stabilească în Transilvania şi dacă comerciantul sau industriaşul transilvan voia să înfiinţeze o manufactură - care putea să facă concurenţă celor austriece - obţinea foarte greu aprobarea guvernului. Transilvania trebuia să lupte contra industriei provinciilor ereditare, protejate prin politica vamală, nu numai pe piaţa internă, ci şi pe cea a Moldovei şi Ţării Româneşti.

Tânăra industrie din Transilvania, mai slab înarmată din punct de vedere financiar şi tehnic, numai cu mare greutate a putut rezista acestei concurenţe. Zadarnice au fost şi încercările asociaţiei „Uniunea de apărare” din Ungaria de a extinde şi în Transilvania boicotul produselor austriece. Guvernul din Viena a interzis formarea unor astfel de asociaţii, dar n-a putut împiedica cercurile progresiste ale burgheziei să-şi manifeste tot mai răspicat năzuinţa spre libertatea industriei.

Check Also

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …