Industria în ţările române în anii 1848-1864

După revoluţia de la 1848, industria s-a dezvoltat într-un ritm mai viu în raport cu perioada anterioară. Din cele 12.867 de aşa-numite stabilimente industriale cuprinse într-o statistică publicată în 1863, care reflectă însă - cu unele adăugiri - situaţia din 1860, existau 5.018 din anii 1830-1850, iar restul de 7.849 erau întemeiate în anii 1850-1863.

A crescut numărul meseriaşilor, s-au dezvoltat şi atelierele de cooperaţie capitalistă simplă, care reprezintă „punctul de plecare al producţiei capitaliste”, au apărut un număr de noi manufacturi şi oarecare fabrici. În 1860 existau în Ţara Românească 4 „fabricanţi” cu un capital învestit de peste 10.000 de galbeni, 22 cu un capital de peste 5.000 de galbeni şi 87 cu un capital de peste 2.500 de galbeni.

Dar pătrunderea în industrie a forţei aburului şi a maşinilor-unelte, deşi mai însemnată decât înainte, era totuşi extrem de redusă în ansamblul unităţilor producătoare de mărfuri, preponderenţa rămânând de partea micii producţii de mărfuri şi a cooperaţiei capitaliste simple. Din cele 12.867 de „stabilimente industriale” înregistrate de statistica publicată în 1863, doar 171 utilizau forţa aburului, iar dintre acestea 109 erau poverne şi 33 mori; restul aşa-numitelor stabilimente industriale foloseau energia apei, a vântului, cuptoarele sau forţa animală etc. În ceea ce priveşte cele 12.867 „stabilimente industriale”, mai trebuie observat că peste 72% produceau mărfuri alimentare, că 4/5 din ele se găseau la sate şi că 3/4 lucrau numai o parte a anului.

Mica producţie meşteşugărească şi cooperaţia capitalistă simplă

În condiţiile unei industrii manufacturiere slab dezvoltate şi ale unui slab început de industrie de fabrică, o mare parte din producţia cu caracter industrial era dată de atelierele meşteşugăreşti şi de cele bazate pe cooperaţia capitalistă simplă. Greu de deosebit în statistici, atelierele meşteşugăreşti şi cele de cooperaţie capitalistă simplă au avut, în anii 1848-1864, rolul preponderent în acoperirea cu produse a nevoilor pieţei.

Pe primul plan se clasau atelierele, care se bazau pe materiile prime abundente în ţară. Ponderea mai mare pentru producţia destinată pieţei o avea meşteşugul orăşenesc - numai în Bucureşti se numărau, în 1860, 6.826 de meşteri - care era mai dezvoltat şi mai ridicat calitativ. În 1850, în cele 44 de târguri şi oraşe din Moldova trăiau peste 12.000 de meşteri şi calfe. Numărul calfelor şi al ucenicilor era mai mare la oraşe; faţă de 10.673 de calfe şi ucenici de la oraşe, nu întâlnim în satele muntene din 1860 decât 929 de calfe şi ucenici.

În cursul procesului de diferenţiere a meseriaşilor, care acum a devenit tot mai puternic, ca şi al aceluia de subordonare a micului meşteşug de către capitalul comercial, a crescut numărul atelierelor capitaliste bazate pe cooperaţia simplă. În 1860, peste 90% din totalul „stabilimentelor industriale” nu depăşeau stadiul cooperaţiei capitaliste simple, iar foarte multe dintre ele erau doar simple forme ale meşteşugului. În orice caz, între „stabilimentele” de tip capitalist, stadiul cooperaţiei capitaliste simple era dominant în ceea ce priveşte numărul.

Meşteşugurile orăşeneşti asigurau în primul rând aprovizionarea populaţiei oraşelor. Astfel, în 1862, din 134 de brutării câte se aflau în Moldova, numai 4 se aflau în mediul sătesc. Funcţiona în această vreme la Iaşi şi un atelier în care se produceau macaroane şi fidea. La Brăila, italianul Barabino a înfiinţat în 1850 o „fabrică” de paste. În 1863 exista o „fabrică” de macaroane la Brăila, cu patru lucrători, şi mai funcţionau în ţară şi alte două „fabrici” de fidea, având 13 lucrători. De asemenea, tot atunci se constatau în Principate sute de brutării şi zeci de „fabrici” de bere. Tot ateliere pot fi considerate zalhanalele mai mici.

Dezvoltarea edilitară a oraşelor, creşterea populaţiei în oraşe au dus la înmulţirea meşterilor lemnari şi la continuarea specializării lor. În 1860 existau în Ţara Românească 1.453 de dulgheri. În Moldova, numai în oraşul Iaşi se îndeletniceau cu meşteşugul lemnului 390 de oameni, dintre care 142 erau meşteri, iar 248 calfe. În unele oraşe erau numeroşi postăvari, în 1855, la Tg. Neamţ, câteva asemenea ateliere produceau „sute de mii de coţi de sucman”, cu unelte foarte rudimentare. În 1845 se aflau în acest târg 59 de meşteri sucmănari şi 46 de meşteri croitori. Croitorii erau foarte numeroşi în oraşe. În 1860 existau în oraşele muntene 1.723 de meşteri croitori. În acelaşi an se constatau în Ţara Românească 2.524 de meşteri cizmari. Materia primă pentru aceştia din urmă se producea în ateliere de prelucrare a pieilor crude.

În 1863, din cele 88 de dubălării ale Moldovei 85 funcţionau la oraşe. Erau destul de numeroase atelierele care confecţionau săpun şi lumânări. În 1863 existau 145 de astfel de stabilimente, cu 418 lucrători. Tot atunci se găseau la Bucureşti două „fabrici” de limpezit ceara, cu opt lucrători, şi trei „fabrici” de scrobeală, cu 15 lucrători. Mai importante erau atelierele care pregăteau materiale de construcţie. În 1863 existau în întreaga ţară 226 de cărămidarii, cu 1.716 lucrători, care produceau cărămizi şi olane; majoritatea erau situate în oraşe sau în preajma lor şi cele mai multe se încadrau în cooperaţia capitalistă simplă. Numai în Bucureşti sau în imediata apropiere a acestuia, erau în 1861 67 de „fabricanţi” de cărămidă.

O importantă ramură a meşteşugurilor era prelucrarea metalelor, care s-a dezvoltat şi ca volum şi ca specializare, rămânând însă departe de nivelul la care se afla în ţările din centrul şi occidentul Europei. Fierul, gata redus, continua să se aducă din Transilvania şi să se importe din Anglia şi Rusia, în cantităţi mereu sporite. Merită să fie amintite la Iaşi un atelier de armurărie, altul care lucra piese de fier pentru trăsuri şi un atelier de reparat şi transformat maşinile agricole al lui Anton Schiler (1857), iar la Bucureşti „fabrica” de clopote a lui Daniil Wolf, cu doi lucrători, atelierul de maşini agricole al lui Trexler etc. La Craiova existau două ateliere de lucrat cuţite. Tot în oraşe mai existau meşteşugari ai metalelor şi pietrelor nobile (argintari, giuvaergii, cercelari) şi ceasornicari.

Dezvoltarea gospodăriei agricole cu caracter comercial a determinat creşterea numărului şi volumului meşteşugarilor la sate. În 1860 se practicau în satele muntene 29 de feluri de meşteşuguri. În 1860 existau în Ţara Românească 6.930 de roţi de mori, dintre care 5.896 erau acţionate de apă, celelalte de tracţiune animală sau de forţa vântului şi doar 12 de forţa aburului. În acelaşi an se găseau în Moldova 2.099 de mori; dintre acestea, doar 359 erau situate în oraşe. În Moldova producţia de rachiu de cereale în velniţe era foarte mare. Importante erau în amândouă ţările şi căşăriile şi brânzăriile cu producţie destinată exclusiv pieţei.

Însemnate erau în mediul sătesc atelierele legate de prelucrarea lemnului. Existau numeroşi lemnari, dulgheri, rotari, dogari etc. De asemenea, în 1863 se înregistrează 608 fierăstraie activate, cu excepţia unuia singur, de forţa apei. Un singur fierăstrău de pe apa Slănicului (Buzău) producea anual, prin 1850, 9.000 de scânduri. În ocoalele Bistriţa de Sus şi de Jos se făceau catarge şi trincheturi de corăbii, care erau apoi transportate la Galaţi cu plutele. Principatele exportau însemnate cantităţi de cherestea. Trebuie observat că producţia de cherestea era strâns legată de capitalul comercial, cheresteaua fiind produsă în cea mai mare parte „la comandă”.

Se găseau şi ateliere care produceau potasă, utilizată în fabricarea prafului de puşcă şi a sticlei. Mai existau la sate ateliere textile pentru fabricat pânza, precum şi abaua şi dimia, care se finisau în pive şi dârste. Numai în ţinuturile Neamţ, Putna şi Suceava erau 139 de pive şi dârste. În Principate mai existau multe ateliere de produs mătase. La sate, ca şi la oraşe, se găseau numeroşi croitori şi cizmari. În mediul sătesc mai erau cărămidari, numeroşi olari, vărari şi fierari. Unele moşii începuseră să-şi organizeze ateliere mecanice; în Moldova, cele mai de seamă erau la Zvoriştea (Dorohoi) şi la Voineşti (Iaşi), unde în 1863 se va amenaja de altfel şi o mică instalaţie mecanică acţionată prin forţa aburului.

Meşteşugarii continuau să fie organizaţi în corporaţiile create prin Regulamentul organic. Administraţia internă a acestor corporaţii se desfăşura potrivit tradiţiilor şi practicilor feudale ale vechilor bresle, reglementate prin hrisoave (caracterul confesional, obligaţiile de a întreţine bisericile, „povăţuirea” calfelor „în reguli moraliceşti” etc.). Cu toate acestea, corporaţiile s-au transformat în simple organizaţii profesionale şi fiscale. Măcinate în interior de un puternic proces de descompunere, lovite din afară de concurenţă, ele au continuat totuşi să existe până în 1873. Dar descompunerea lor se accentua an de an. Aceasta s-a vădit îndeosebi în perioada de formare şi organizare a statului naţional.

Legea patentelor din 1863 şi înfiinţarea camerelor de comerţ şi industrie în 1864 au făcut şi mai anacronică organizarea meşteşugarilor în bresle. De altfel, în interiorul acestora membrii de rând şi calfele reacţionau faţă de tendinţele conducătorilor de a menţine practici feudale. Se întâlneau chiar cazuri când meşteşugarii trebuiau constrânşi să aleagă organele de conducere ale breslei. Totodată se accentua procesul de diferenţiere a meşteşugarilor; în timp ce unii se înavuţeau, mulţi deveneau „scăpătaţi”. De asemenea se accentuau luptele înăuntrul breslelor. Calfele şi ucenicii luptau pentru îmbunătăţirea traiului lor prin acţiuni de protest şi jalbe.

Manufacturile

Numărul manufacturilor era mai restrâns decât al atelierelor de cooperaţie capitalistă simplă. Unii dintre moşieri, în goană după beneficii sporite, nu se mai limitau la desfacerea produselor brute ale gospodăriei lor, ci înfiinţau instalaţii de prelucrare a materiei prime cerealiere şi animaliere, uneori adevărate manufacturi. Altele erau înfiinţate de arendaşi, negustori. În industria alimentară, un loc însemnat îl aveau zalhanalele.

În 1863 existau 78 de zalhanale, unde munceau 1.804 lucrători; cele mari erau manufacturi. Ele produceau seul şi cervişul, produse alimentare căutate în Turcia, în 1864 s-au tăiat în zalhanale 47.313 de vite mari, 177.284 de vite mici şi 23.939 de porci, ceea ce reprezenta circa 12%, respectiv 19% şi 6,5% din numărul total al animalelor tăiate în acel an. În zalhanalele mai mari exista o diviziune tehnică a muncii (casapi, măţari, chelari, lemnari, cazangii, fochişti etc.).

În Moldova se constată în această perioadă trei mari zalhanale, dintre care două la Huşi. În cea mai mare, de la Huşi - înfiinţată de arendaşul Glodeanu -, lucrau peste 50 de lucrători salariaţi. Amândouă zalhanalele din Huşi aveau 20 de cuptoare în 1863, producând mărfuri în valoare de 510.000 lei, iar în zalhanaua de la Paşcani, în acelaşi an, 55 de lucrători produceau mărfuri în valoare de 376.400 de lei.  Nicolae Băleanu avea o manufactură de lumânări de stearină în districtul Dâmboviţa. O altă manufactură era cea de ceramică de la Târgu Jiu, cu caracter semicapitalist.

Tot manufacturi pot fi socotite unele din marile ateliere ale statului: „Lemnăria oastei”, care grupa 30 de lucrători, manufactura de arme de la Cotroceni, a cărei construire s-a început în 1863, sau şantierele navale din Galaţi sau Severin. În 1863 lucrau aici 67 de muncitori, iar la Galaţi se fabricau vase de 350 de tone. În sfârşit, în aceeaşi categorie a industriei puteau fi cuprinse marile ateliere de produs şi reparat unelte agricole de la şcoala de la Pantelimon şi de la şcoala de meserii din Iaşi, care lucrau şi pentru piaţă, în 1862-1863 lucrau în şcoala de meserii de la Iaşi, 45 de meşteşugari, care produceau rariţe, pluguri, furci etc.

Industria mecanică

Perioada 1848-1864 s-a caracterizat în domeniul industriei prin introducerea în producţie a unui anumit număr de maşini. Acest proces a fost îngreuiat şi încetinit datorită faptului că el s-a desfăşurat în condiţiile persistenţei relaţiilor feudale, ale lipsei unui stadiu manufacturier dezvoltat, în care să se fi creat braţe de muncă calificate, ale lipsei de credit etc. De asemenea maşinile nu erau produse în ţară, ci importate, aducându-se totodată şi specialişti de peste graniţă. Pe de altă parte, capitalul străin a avut porţile ţării deschise.

Pe primul loc în răspândirea maşinilor se afla industria alimentară. În 1863 existau în ţară 33 de mori cu aburi; dintre cele mai de seamă erau moara Assan din Bucureşti, înfiinţată în 1853, având un cazan cu o greutate de 7.000 kg; moara mecanică din Iaşi, moara mecanică înfiinţată în 1858 la Galaţi, morile din Brăila, Craiova şi Calafat etc. Existau mori mecanice pe unele moşii boiereşti (Drânceni, Epureni etc.). Folosirea aburului ca forţă motrice a morilor era de mare însemnătate. „Moara acţionată cu mâna - arăta Marx - creează societatea cu stăpâni feudali; moara cu aburi, societatea cu capitalişti industriali”.

Tot în ramura industriei alimentare trebuie menţionate velniţele mecanice, dezvoltate mai ales în Moldova (în 1855: 114 velniţe), cu maşini importate din Rusia şi Austria, care prelucrau cartofi, cereale etc., pentru a produce spirt, rachiu şi reziduuri (brahă, borhot etc.). Conducerea tehnică era încredinţată unor maiştri, mai ales străini, iar forţa de lucru era autohtonă, salariată. La o velniţă lucrau între 3 şi 50 de oameni. De asemenea în 1863 existau 11 „fabrici de bere cu aburi” (4 se găseau în Bucureşti). În domeniul prelucrării produselor cerealiere, francezul Bouquet a înfiinţat la Iaşi o brutărie mecanică (alta mai exista la Brăila) şi tot la Iaşi s-a înfiinţat în cursul anilor 1858 - 1859 o fabrică de arpacaş, cu maşini aduse de la Iacobeni (Bucovina), utilizând forţa aburului.

În perioada aceasta a continuat să funcţioneze şi fabrica de conserve de la Ţiglina (Galaţi), înfiinţată de englezul Goldner, care a fost mărită, folosind forţa aburului şi cărbuni aduşi din Turcia. Fabrica utiliza în 1863 un număr de 40 de lucrători, în fabrică se prelucra carnea a câteva mii de boi anual, iar conservele erau exportate. La Bucureşti, Paţac a înfiinţat în 1850 o fabrică de conserve de carne.

În afara atelierelor şi manufacturilor pentru producerea de lumânări din stearină existente în acea vreme, o societate franceză, Foulcquier, Blanc et C-ie, a înfiinţat la Galaţi în 1861 o fabrică care utiliza forţa aburului, cu 102 lucrători, dintre care 42 femei. Această fabrică producea lumânări în valoare de 2.740.000 de lei anual. În 1857, câţiva englezi au încercat să înfiinţeze în acelaşi oraş o fabrică de cherestea.

Introducerea maşinilor a înregistrat anumite succese în industria textilă, în Ţara Românească, Nicolae Băleanu avea de mai înainte o fabrică de postav la Dragomireşti (judeţul Dâmboviţa). La începutul celui de-al VI-lea deceniu au luat fiinţă la Tg.-Neamţ sau în apropiere 3 fabrici de postav (fabrica de la mănăstirea Neamţ, fabrica lui Mihail Kogălniceanu şi fabrica lui Eduard Buhl), cu maşini importate, meşteri străini şi lucrători străini şi pământeni. În 1855, Kogălniceanu a introdus forţa aburului, apoi a preluat şi celelalte două întreprinderi; în 1863 lucrau aici 120 lucrători, iar postavul era desfăcut pe piaţa internă. Timp de câţiva ani a fost în funcţiune la Dămăroaia o fabrică de tors mătase pentru care se aduseseră de la Lyon o maşină cu 160 de roţi, un maşinist şi patru torcătoare.

În anii 1848-1864 continuau să funcţioneze instalaţiile de produs „pavele” din Iaşi (aduse de la Odesa), fabrica de cărămizi - cu maşini importate din Austria şi Franţa - din aceeaşi localitate (o altă fabrică similară lucra la Bucureşti în 1857), fabrica de sticlă de la Grozeşti, cu 20 de lucrători, fabrica de hârtie a lui Asaki - care era în decădere, fiind lipsită de capital -, iar Mihalic de Hodoczyn a introdus procedee mecanice în 1857-1858 în fabrica sa de silitră şi praf de puşcă. Însemnate erau marile ateliere de stat de la Bucureşti, care foloseau maşini şi maşini-unelte („Fonderia şi capsulăria naţională”, „Pirotehnia armatei”), ca şi Imprimeria Statului de aici, care număra, spre sfârşitul perioadei cercetate, aproape 100 de lucrători.

În deceniul al VI-lea apar primele rafinării. La Ploieşti, Marin Mehedinţeanu a pus în funcţiune o rafinărie de mare capacitate pentru acel timp, ale cărei instalaţii au fost construite la Hamburg. Rafinăria furniza petrol lampant pentru iluminarea oraşului Bucureşti. În Moldova, Iohan Lewandowski şi Gheorghe Miller au construit o rafinărie la Solonţ în 1858, în vederea iluminării oraşului Iaşi. În anii următori, numărul rafinăriilor din Principate a crescut, iar în 1861 s-au exportat pentru prima oară 1.041 hl petrol rafinat.

Maşinismul a înregistrat, aşadar, anumite progrese în anii 1848-1864, îndeosebi în ramura industriei alimentare. Dar, datorită înapoierii economice a ţării, lipsei unui stadiu manufacturier dezvoltat, lipsei de credit şi de mijloace de comunicaţii, lipsei de lucrători calificaţi, s-a apelat, deseori, la capitaluri străine, de cele mai multe ori la tehnicieni străini şi totodată la maşini străine; pe de altă parte, practicile de tip feudal, ca monopolul ce se acorda primului întreprinzător, menţinerea relaţiilor feudale în agricultură, concurenţa străină favorizată de puterea suzerană au constituit tot atâtea piedici în calea procesului de accelerare a introducerii maşinilor în producţie.

Industria extractivă

Industria extractivă a înregistrat şi ea o serie de progrese. În 1846 se introdusese la Ocnele Mari procedeul exploatării prin galerii susţinute cu stâlpi; în 1850 acest sistem a fost extins la Telega şi Slănic. Condiţiile de muncă şi de viaţă ale lucrătorilor erau excepţional de grele; de aici frământări şi revolte. Printr-o exploatare crâncenă a muncitorilor şi prin introducerea unor procedee tehnice mai raţionale, producţia de sare era mereu în creştere.

Până în 1860, statul avea doar monopolul exploatării, pe care-l concesiona; din 1861 s-a instituit un monopol total asupra sării, care a intrat în vigoare la 1/13 ianuarie 1862. S-a înfiinţat un serviciu special al administrării salinelor, care a asigurat mărirea producţiei şi creşterea veniturilor statului, în 1862 s-au vândut 47.354.578 kg, iar în 1864, 59.861.777 kg de sare.

Extracţia petrolului s-a dezvoltat într-un ritm mai rapid. În 1857 nu se extrăgeau în Ţara Românească decât 275 de tone ţiţei, pentru ca în 1863 producţia să atingă 1.100 de tone, iar în 1865 să ajungă la aproape 4.000 de tone numai pe teritoriul de la sud de Milcov. În Moldova, în anii 1861-1866 s-au extras anual, în medie, numai de la Moineşti 77.926 de vedre. În Principate, până în 1863 Bacăul a avut cea mai mare producţie anuală de păcură - 151.300 de vedre. Tot în această vreme producţia mondială îşi începea ascensiunea (de la 69.962 de tone în 1860, ea va ajunge la 794.604 tone în 1870).

Exportul de, petrol a crescut. În 1850, Ţara Românească exporta păcură în valoare de 200.273 de lei; în 1858, exportul era de 21.301 1/2 vedre, respectiv 298.753 de lei, iar în 1859 de 28.899 de vedre, respectiv 405.308 lei. Producţia crescândă a atras şi capitalul străin; în 1861, francezul Lalande a obţinut o concesiune în Moldova, iar în 1864 s-a înfiinţat în Principate prima societate străină de exploatare a petrolului, „Valachian Petroleum Company”.

Tehnica exploatării, ca şi la sare, a înregistrat progrese; puţurile, adânci de 40-50 m, căptuşite, iau locul gropilor; în 1860 s-a introdus la săpare pentru prima oară în ţară, la Matiţa (Prahova), „sfredelul”, lung de 60 m, iar în 1861 a fost făcută la Mosoarele, lângă Tg. Ocna, prima săpare prin sondă. Totuşi condiţiile de muncă erau deosebit de grele, pricinuind dese accidente, multe cauzate de lăcomia exploatatorilor, care nu se îngrijeau de protecţia muncii.

În anii 1848-1864 s-au făcut încercări de exploatare a cărbunelui şi fierului. N. Ghica a exploatat temporar la Comăneşti cărbunele, pe care-l trimitea la Galaţi pentru vapoare şi la Iaşi pentru moara cu aburi; lipsa industriei grele şi greutatea transportului au dus la încetarea exploatării. Tentativele din deceniul al şaselea de exploatare a fierului, întreprinse la Negrişoara şi Grozeşti, au eşuat de asemenea. În schimb, extragerea pietrelor pentru mori (Deleni, Hârlău) şi pentru construcţii a cunoscut o puternică dezvoltare, ca urmare a intensificării folosirii pietrei în construcţii şi a dezvoltării morăritului.

În anii 1848-1864 industria a înregistrat progrese simţitoare faţă de perioada anterioară. Totuşi, în producţia de mărfuri industriale rămâneau încă predominante mica producţie de mărfuri şi atelierele bazate pe cooperaţia capitalistă simplă; manufactura era destul de puţin dezvoltată, iar introducerea maşinilor abia într-un stadiu de început.

Ritmul de dezvoltare lentă a industriei se datora prelungirii îndelungate a relaţiilor feudale în agricultură, fapt care limita extinderea pieţei interne, ducea la lipsa braţelor libere de muncă, indispensabile dezvoltării industriale, şi frâna acumularea de capital. Totodată, dominaţia otomană continua să exercite un rol negativ, împiedicând Principatele să-şi apere dezvoltarea industrială prin tarife vamale protecţioniste. În aceste condiţii, produsele industriale autohtone au suferit o puternică şi inegală concurenţă din partea industriei ţărilor capitaliste din apusul şi centrul Europei.

Check Also

Eteria şi ţările române

Popoarele creştine din Imperiul Otoman au văzut în victoriile Rusiei asupra turcilor un prilej de …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …