Industria în România între 1864 şi 1878

Desfiinţarea privilegiilor boiereşti şi a servituţilor feudale ale ţăranilor şi organizarea statului pe baze burgheze în timpul lui Alexandru Ioan Cuza au creat condiţii mai favorabile decât înainte dezvoltării industriei capitaliste. În 1860 impozitul patentelor a fost extins asupra întreprinderilor apar-ţinând foştilor boieri şi supuşilor străini, creându-se astfel egalitatea de tratament fiscală pentru toţi industriaşii.

Înfiinţarea camerelor de comerţ şi industrie prin legea din 2/14 octombrie 1864 a pus la dispoziţia industriaşilor o organizaţie capitalistă, făcând cu totul inutile breslele, care de altfel vor fi şi desfiinţate în 1873 după o lungă vegetare, ele fiind golite de conţinutul lor restrictiv încă din anii 1831-1832, prin punerea în aplicare a Regulamentului organic.

Reforma agrară din 1864 a contribuit şi ea, într-o măsură şi mai mare, la dezvoltarea capitalismului în industrie. Prin aplicarea ei, o parte a ţărănimii sărace şi a celei proletarizate a emigrat la oraşe, angajându-se în întreprinderile industriale. O parte din cei 185.875.600 de lei noi intraţi ca despăgubire în mâinile moşierilor sub formă de obligaţiuni garantate de stat, puţind fi. imediat transformate în bani la un preţ mai mic, au mărit astfel în mod simţitor posibilităţile acumulării primitive de capitaluri necesare dezvoltării industriei capitaliste, care avea acum o piaţă internă mai largă.

Consolidarea României ca stat modern a atras un mare număr de muncitori calificaţi, meseriaşi şi chiar ingineri din ţările din centrul Europei, necesari industriei, Bucureştii devenind un mare centru al pieţei forţelor de muncă, punct de atracţie nu numai pentru muncitorii români, ci şi pentru muncitorii de toate categoriile veniţi din alte ţări. Oraşele Brăila, Galaţi, Ploieşti, Iaşi, Craiova şi Bacău au atras de asemenea numeroşi muncitori autohtoni şi străini. Capitaliştii străini, care până la 1864 ezitau să-şi plaseze capitalurile într-o ţară ameninţată de revoluţia agrară, după 1864 au început să investească capitaluri în anumite ramuri de producţie industrială, încercând, între altele, să acapareze întreaga producţie de petrol.

În ajunul anului 1864, meseriile aveau încă un rol important în producţia industrială. Obiectele necesare maselor ţărăneşti şi orăşeneşti erau în bună parte produse ale industriei casnice săteşti şi ale meseriilor, datorită piedicii pe care o puneau mijloacele înapoiate de transport din ţară concurenţei produselor industriei străine. După punerea în funcţiune a căilor ferate şi odată cu dezvoltarea industriei capitaliste autohtone, unele meserii şi industrii casnice au început să decadă, o parte din meseriaşi (cizmari, croitori, tabaci, postăvari, boiangii etc.) proletarizându-se. Chiar la sate, pânzeturile de bumbac importate luau tot mai mult locul produselor similare de cânepă şi in, ţesute până atunci de femei în casele lor.

Industria capitalistă s-a dezvoltat între 1864 şi 1877 nu numai inegal, dar şi într-un ritm lent, datorită politicii liber-schimbiste a guvernelor dominate de moşierime şi faptului că ţara nu avea independenţa politică pentru a o apăra prin tarife vamale protecţioniste. Cea mai mare parte din cele 12.867 de „stabilimente” industriale constatate de recensământul din 1859-1860 nu depăşeau cooperaţia capitalistă simplă. Ancheta industrială din anii 1901-1902 a găsit că dintre întreprinderile industriale socotite mari, numai 51 existau în 1864.

La acestea trebuie să se adauge încă un număr de întreprinderi capitaliste dispărute înainte de 1901, manufacturi sau fabrici, cum au fost cele trei fabrici de postav - una a lui Mihail Kogălniceanu, alta a lui N. Băleanu şi o alta a lui D. Simu - dispărute înainte sau după 1876. Dacă întreprinderile capitaliste mai mari erau în 1864 mai multe de 51, ele au ajuns în 1878 la mai mult de cele 136 găsite ca existente din acest an de Ancheta industrială din 1901-1902. Majoritatea acestor întreprinderi utilizau forţa motrice a aburilor şi alte maşini; numai câteva dintre ele par a mai fi fost manufacturi. Dacă în 1859 existau numai 171 de întreprinderi care utilizau maşini cu aburi, în 1878 numărul maşinilor cu aburi utilizate în general în industrie era considerabil mai mare decât înainte de reforma agrară, fără să socotim maşinile cu aburi utilizate în agricultură, căile ferate şi în navigaţie.

Dezvoltându-se pe baza produselor agricole aşa de abundente în ţară, industria alimentară era cea mai înaintată din punct de vedere capitalist. În 1864 existau patru mari mori mişcate de forţa aburilor, iar în 1878 numărul lor s-a urcat la 12, fără a fi incluse şi morile mici cu maşini cu aburi. Bucureşti, Brăila, Galaţi, Craiova şi Botoşani erau centrele principale ale industriei morăritului. Morile de la Brăila şi Galaţi produceau cantităţi mari de făină pentru export. Cea mai mare moară din Bucureşti aparţinea capitalistului G. Assan.

La Brăila, moara asociaţilor Gerbolini şi Borghetti avea 12 piese de măcinat şi o brutărie mecanică pentru fabricarea biscuiţilor. În legătură cu industria morăritului sunt de menţionat şi cele două fabrici de paste făinoase care funcţionau în aceşti ani. Cu o vechime mai mare era industria alcoolului şi a rachiului, care va ajunge să aibă în 1881 un număr de 17 fabrici de alcool industrial. Ea producea atât pentru consumul local cât şi pentru export, transformând cerealele de pe unele mari gospodării moşiereşti, care îngrăşau cu borhotul provenit din fabricare numeroase vite pentru export în grajduri special amenajate.

Încă în 1865, marele arendaş N.V. Pilat avea la Târnauca (judeţul Dorohoi) o mare fabrică de rachiu, în care prelucra cerealele de pe mai multe moşii, îngrăşând cu borhotul rămas peste 1.000 de boi anual. Alături de fabricile de alcool şi de rachiu erau fabricile de bere, care au continuat să se dezvolte. Industria zahărului a avut de la început un caracter de mare întreprindere capitalistă. Ea a apărut pe baza legii din 23 martie / 4 aprilie 1873, care scutea zahărul fabricat de impozite şi de taxe comunale pe timp de 20 de ani, maşinile necesare fabricării, de taxele vamale, şi acţiunile emise de societăţile de fabricat zahăr, de taxa de timbru.

Pe baza acestor scutiri s-au înfiinţat în 1875 fabrica de zahăr de la Sascut şi în 1876 cea de la Chitila, prima fiind societate pe acţiuni cu capital francez, a doua tot o societate pe acţiuni, aparţinând în majoritate lui N. Bibescu şi societăţii franceze Caii Halot et C-nie. Utilizând materii prime din ţară, au funcţionat în acest timp patru fabrici de postav, dintre care trei fuseseră înfiinţate înainte de 1864. Industria pielăriei, care nu depăşea stadiul manufacturier, rezista cu greu concurenţei produselor străine.

O ramură importantă a industriei o formau fabricile şi manufacturile de lumânări de stearină şi de săpun, al căror număr a crescut de la două în 1864 la cinci în 1878. Fabrica Societăţii de stearinărie şi săpunărie română din Galaţi era cea mai importantă. Ea fusese înfiinţată de capitaliştii francezi Foulcquier şi Blanc din Montpellier şi producea, în afară de săpun, 600.000 kg de lumânări stearice pe an.

O altă ramură importantă a industriei a fost cheresteaua, care era produsă până la 1872 numai în numeroasele ferăstraie, ateliere de cooperaţie capitalistă simplă. La această dată s-a înfiinţat Societatea pentru exploatarea de păduri şi ferăstrae cu vapori P. şi C. Goetz et C-nie, care a concentrat multe dintre numeroasele ferăstraie anterioare, iar în 1878 fabrica de cherestea I.I. Bally. Într-o epocă de înflorire a oraşelor, producţia materialelor de construcţie a adăugat atelierelor bazate pe cooperaţia capitalistă simplă şi manufacturilor, întreprinderile capitaliste de fabrică.

La Bucureşti s-a înfiinţat în 1865 fabrica de cărămidă a lui Max Tonolla, la Comarnic, pe valea Prahovei, lua naştere în 1876 fabrica de var hidraulic şi ciment a lui Basilio Aldasaro, iar peste doi ani, fabrica de ciment Portland şi var hidraulic a lui Ernest Manoel. Întreprinderile metalurgice s-au dezvoltat şi ele în mod firesc, deşi nu existau în ţară minereuri bogate în fier care să poată fi exploatate, iar concurenţa produselor străine era puternică, din care cauză au progresat foarte încet. Ele erau însă necesare producţiei agricole şi industriale, precum şi transporturilor şi construcţiilor.

Dacă în 1864 n-au existat decât şase întreprinderi metalurgice, unele ateliere mai mari sau manufacturi şi altele fabrici, în 1878 numărul lor - între care şi cele ale căilor ferate - s-a ridicat la 24, o parte din ele utilizând şi forţa motrice a aburilor şi având un număr mai mare de muncitori. Printre întreprinderile cu caracter de fabrică trebuie puse arsenalul şi pirotehnia armatei, şantierul de construcţii navale de la Turnu Severin şi atelierul căilor ferate din Bucureşti.

Un rol important în dezvoltarea capitalistă a României l-a avut industria extractivă: a petrolului, a sării şi a pietrelor de construcţii şi de moară. Extragerea petrolului se făcea din puţuri săpate manual, în hârdaie sau burdufuri, de către mici întreprinderi capitaliste, aparţinând unor foşti negustori sau ţărani chiaburi. În mod sporadic se extrăgea petrol şi prin sonde.

În 1866 existau 680 de puţuri, care produceau 84.318 hectolitri, concentrate mai ales la Colibaşi (judeţul Dâmboviţa), Păcureţi, Băicoi, Ţintea (judeţul Prahova), Gura Săraţii (judeţul Buzău) şi la Solonţ şi Moineşti (judeţul Bacău). Producţia petrolului a crescut destul de repede între 1864 şi 1878, deşi extracţia se făcea cu unelte înapoiate, trecând de la 4.591 de tone în 1864 la 15.100 de tone în 1877. Muncitorii erau ameninţaţi în fiecare moment cu moartea din cauza exploziilor şi incendiilor ce izbucneau uneori în timpul săpatului puţurilor.

În producţia industrială a ţării un rol important aveau rafinăriile de petrol, care s-au înmulţit de la 8, câte erau în 1864, la 20 în 1878. Mai importante erau rafinăriile din Bucureşti, Ploieşti, Brăila şi Galaţi, acestea două din urmă producând şi pentru export. Capitaliştii străini au încercat să pătrundă în întreprinderile pentru extracţia şi rafinarea petrolului.

În 1864 s-a înfiinţat întreprinderea Valachian Petroleum Company Ltd., cu un capital de 4.000.000 de lei, în întregime englez. Ea însă n-a reuşit să înlăture întreprinderile mici, iar peste puţin timp a lichidat. În 1867 câţiva capitalişti români, între care Ion Ghica şi Th. Mehedinţeanu, au înfiinţat Compania română pentru exploatarea şi comerciul de păcură, dar şi aceasta a fost silită să lichideze în 1869.

Cu un an în urmă, în 1868, s-a înfiinţat încă o mare întreprindere străină pentru extragerea şi rafinarea petrolului, Jackson &. Co., cu capital englez, dar nici ea n-a rezistat mult. Pe piaţa internă, aceste trei mari întreprinderi n-au reuşit să înfrângă rezistenţa micilor capitalişti, pentru că nu făceau investiţii suficiente de capitaluri. Pe de altă parte, până în 1871, scumpetea transportului până în porturile dunărene mărea preţul petrolului destinat exportului, într-un timp când concurenţa întreprinderilor petroliere americane, care dispuneau de o tehnică superioară, de capitaluri mari şi de transporturi ieftine, se făcea tot mai mult simţită.

Extragerea sării se făcea la Telega şi Slănic în judeţul Prahova, la Ocnele Mari în judeţul Vâlcea şi la Târgu-Ocna în judeţul Bacău, cea mai importantă şi mai bine utilată salină, fiind cea de la Slănic. Numărul muncitorilor a crescut fără întrerupere din anul 1859, când erau 1 071, dintre care 280 arestaţi, la 1.829 în 1873. După 1871 s-a introdus utilizarea maşinilor cu aburi, ceea ce a dus la o creştere simţitoare a producţiei, care s-a urcat de la 13.800 de tone în 1864 la 29.570 de tone în 1873. Extragerea şi comerţul sării erau un monopol al statului, care a avut venituri importante din vânzarea ei.

Din 1864 până în 1875, industria României, în care micile întreprinderi capitaliste şi atelierele de meseriaşi erau încă foarte numeroase, a continuat să progreseze. După 1875 însă, multe ramuri vor stagna sau regresa. Centrele industriale cele mai importante au fost în aceşti ani Bucureşti, unde fabricile şi manufacturile se urcau de la 23 în 1864 la 51 în 1878; Brăila cu 8 întreprinderi, Galaţi, Ploieşti şi Craiova, fiecare cu câte 6 şi Iaşi cu 5 întreprinderi mari. E de notat că în aceste cifre nu sunt cuprinse decât întreprinderile care au continuat să existe până în 1901.

Industria nu avea însă suficiente capitaluri la dispoziţie, nici destui muncitori calificaţi, dar piedica cea mai serioasă în calea dezvoltării sale o constituia concurenţa zdrobitoare ce-i făceau industriile avansate din Europa centrală şi vestică. O lovitură a primit industria autohtonă prin încheierea convenţiei comerciale româno-austro-ungare din 1875, pusă în aplicare în anul următor, care a înlăturat şi mica taxă vamală de 7,5% pentru o serie de produse industriale austro-ungare, rămânând şi mai puţin apărate decât până atunci produsele similare autohtone.

Pentru a rezista concurenţei străine, încă în 1868 industriaşii din Bucureşti adresaseră Adunării deputaţilor o petiţie prin care cereau mărirea taxelor vamale pentru toate mărfurile străine ce se puteau produce n ţară. În anii următori, P.S. Aurelian şi B.P. Hasdeu au pornit o acţiune în favoarea protecţionismului vamal, combătând liber-schimbismul susţinut de moşierime şi reprezentanţii capitaliştilor agrari, între care Ion Ghica şi Ion Strat. Guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu (1871-1876) s-a opus însă politicii de protejare a Industriei naţionale, ca să poată obţine, prin convenţia din 1875, scutirea de taxe vamale din partea Austro-Ungariei pentru produsele cerealiere ale moşierimii.

Lovite de concurenţa străină, diferitele pături orăşeneşti, de la marii industriaşi până la micii meseriaşi, au manifestat tot mai puternic pentru adoptarea unei politici de protejare a industriei naţionale, care nu s-a putut realiza însă decât după cucerirea independenţei de stat. În ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi de trai ale muncitorilor din industrie în această perioadă, ele erau foarte grele.

O legislaţie muncitorească lipsea cu totul; lungimea zilei de muncă oscila între 12, 14 şi 16 ore, uneori atingând chiar 18 ore; repausul duminical era inexistent, iar protecţia muncii în întreprinderi nu constituia o preocupare nici pentru patroni şi nici pentru statul burghezo-moşieresc. Salariile erau dintre cele mai scăzute, iar mizeria şi bolile sociale provocate de ea erau larg răspândite în rândurile muncitorilor.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …