Industria în Moldova şi Ţara Românească (1834-1848)

În perioada Regulamentului organic, industria marchează progrese incontestabile, importante nu atât prin creşterea volumului producţiei şi prin transformarea tehnicii, cât prin cristalizarea unor forme ale producţiei capitaliste, în această perioadă îşi fac apariţia primele instalaţii mecanice, importul uneltelor de muncă mai eficiente creşte şi se fac chiar încercări de a le fabrica în ţară. Rentabilitatea mărită a produselor agricole impune şi industriei un efort de înnoire, pe care Regulamentul organic, în limitele regimului feudal, îl susţine, reglementând raporturile dintre stat şi întreprinzători într-un spirit mercantilist, înfiinţând şcoli de meserii şi favorizând răspândirea presei şi literaturii de specialitate.

Dar persistenţa trăsăturilor fundamentale ale modului de producţie feudal, predominarea capitalului comercial şi cămătăresc, regimul capitulaţiilor (care nu permite o politică hotărât protecţionistă) şi slaba putere de cumpărare a maselor populare împiedică transformarea radicală a producţiei industriale şi fac ca mica producţie să păstreze şi în această perioadă, mai ales în Moldova, rolul predominant.

Meşteşugurile

Regulamentul organic a menţinut breslele sub numele de corporaţii, ca forme de organizare a producţiei meşteşugăreşti. Fără să fie înscris în registrul corporaţiei şi fără să plătească patenta, nimeni nu putea exercita o meserie. Munca liberă continua deci să fie îngrădită. Dar, acordând manufacturilor exclusivitatea dreptului de a produce anumite mărfuri, Regulamentul organic a desfiinţat de fapt monopolul de producţie al corporaţiilor şi prin aceasta a pregătit destrămarea lor.

Mai mult, producţia breslelor a încetat să mai fie reglementată, intrarea în bresle se făcea fără dificultăţi, promovarea ucenicilor şi a calfelor avea Ioc fără trecerea prin toate treptele ierarhiei, iar specializarea se putea obţine şi în afara breslelor, care-şi păstraseră doar dreptul de atestare a calificării şi specializării. În felul acesta, breslele nu mai sunt menţinute decât din considerente fiscale.

În acelaşi timp, creşterea diviziunii sociale a muncii, dezvoltarea oraşelor şi a producţiei agricole au favorizat înmulţirea meşteşugarilor şi apariţia unor bresle noi. Astfel, intensificarea lucrărilor de pavare a Bucureştilor a determinat pe lucrătorii din această ramură să se organizeze, în 1844, într-o corporaţie denumită a „caldarâmgiilor”, autorizată de Ministerul de Interne.

În Moldova, numărul meşteşugarilor a crescut de la 5.080 în 1832 la peste 12.000 în 1847. Cei mai mulţi erau brutari, croitori, cizmari, pielari. O ramură foarte dezvoltată era aceea a lemnăriei. Fierăria se afla într-un stadiu mai înapoiat, din cauza lipsei de materii prime indigene. Fierul era importat din Transilvania, Rusia şi Europa apuseană. Din cele 1.068 de „fabrici” şi 553 de distilerii înregistrate de recensământul rus din 1831 în Ţara Românească, cele mai multe erau ateliere meşteşugăreşti sau de cooperaţie capitalistă simplă.

Transformarea societăţii, răspândirea costumului şi obiceiurilor apusene au avut ca urmare decăderea unor meşteşuguri, ca acela al işlicarilor, şi apariţia unor meşteşuguri noi, de modă occidentală. O serie de meşteşugari au trebuit să se recalifice, de exemplu croitorii, sau să facă loc altora. Regulamentul organic a împărţit meşteşugarii în trei trepte, după avere. Gradul de diferenţiere a meşteşugarilor moldoveni, la mijlocul secolului, rezultă limpede dintr-o catagrafie din 1850. Din 6 416 meşteşugari indigeni de la oraş (inclusiv calfele), 72 erau de treapta I, 300 de-a II-a, 3 471 de-a III-a, iar 2.573 erau calfe. Faptul că numărul calfelor era mai mic decât al meşteşugarilor dovedeşte că multe ateliere meşteşugăreşti, de pildă cele de croitorie, n-aveau calfe. Meşterii lucrau singuri sau se ajutau cu membrii familiei.

În al doilea rând, cum numai din rândul celor 372 de meşteşugari de treapta I şi de a II-a s-au putut ridica patroni de ateliere de cooperaţie capitalistă simplă, rezultă că mica producţie meşteşugărească constituia forma dominantă a producţiei industriale. Stadiul de cooperaţie capitalistă simplă l-au atins doar unele râşniţe de tutun, atelierul de lumânări şi săpun al lui Negroponte la Galaţi (cu meşteri aduşi din străinătate şi unelte importate) şi câteva berării (Iaşi, Bacău, Roman, Neamţ etc.). Dar „precumpănirea numerică a micilor stabilimente cu muncitori membri de familie - arăta Lenin - nu înlătură faptul fundamental că tendinţa micii producţii de mărfuri înclina spre o tot mai largă folosire a muncii salariate, spre formarea unor ateliere capitaliste”.

Meşteşugurile continuă să se dezvolte şi la ţară. Unele meşteşuguri, ca fierăria, cărămidăria, olăria şi lemnăria, erau chiar mai dezvoltate la sate decât la oraşe. Ele satisfac nevoile elementare ale sătenilor. Meşteşugarii săteşti lucrau, în general, la comandă; mulţi dintre ei lucrau cu ziua, „pe la unii şi alţii”, chiar şi prin târguri şi pe moşii boiereşti. Meşterii robi (ţigani) şi clăcaşi ocupau încă un loc însemnat în gospodăria boierească şi mănăstirească. Mulţi boieri, pentru a-şi valorifica mai bine produsele, nu le mai vând în stare brută, ci le prelucrează creând oloiniţe, velniţe, ferăstraie, servindu-se de munca robilor şi clăcaşilor de pe moşiile lor.

Meşteşugarii săteşti practicau meseria concomitent cu agricultura, şi Regulamentul organic, refuzându-le patenta, i-a împiedicat să se ridice peste condiţia de clăcaşi. Dar unii ţărani înstăriţi, care puteau să se achite în bani de obligaţiile feudale sau să plătească un înlocuitor, au putut deveni proprietari de pive, mori, ferăstraie, fierării, rotarii etc. Unele din atelierele meşteşugăreşti de la sate, cum sunt oloiniţele, velniţele, morile, cărămidăriile, ating stadiul cooperaţiei capitaliste simple. Dar cele mai multe meşteşuguri săteşti rămân, din punctul de vedere al tehnicii, în urma meşteşugurilor de la oraşe. Numărul muncitorilor salariaţi e mult mai mic şi presiunea relaţiilor feudale mai puternică.

Manufacturile

Producţia industrială atinge un stadiu superior în manufactură, care, ca formă de cooperaţie bazata pe diviziunea muncii, presupune concentrarea unor capitaluri mai însemnate şi existenţa unui număr mai mare de muncitori specializaţi. În perioada regulamentară, aceste condiţii au fost împlinite într-o măsură mai mare decât în perioada precedentă. Apoi, iniţiativele particulare au fost mai sistematic susţinute de stăpânire, care şi-a asumat prin Regulamentul organic sarcina de a „ocroti aşezarea fabricilor şi manufacturilor” prin „premii (daruri de însufleţire)”, prin exclusivitatea producţiei pentru un timp anumit şi prin scutirea de taxe vamale (art. 157 şi 158 din Regulamentul organic al Ţării Româneşti).

Cele mai multe manufacturi noi au apărut în industria alimentară, care avea la dispoziţie produse agricole abundente şi ieftine: întreprinderi de paste făinoase, de ulei, de zahăr şi de conserve de carne. Zalhanalele de la Huşi şi Focşani tăiau mii de vite anual, pentru a produce pastrama, seu şi cerviş. Utilizând zeci de muncitori în sistemul diviziunii tehnice a muncii, ele pot fi trecute printre manufacturi.

Un grad mai înalt de diviziune tehnică a muncii au atins manufactura de produse ceramice din Târgu Jiu, înfiinţată în 1830 cu lucrători salariaţi austrieci şi pământeni, şantierele navale de la Galaţi şi Giurgiu şi berăriile. În domeniul industriei textile, o menţiune specială merită „fabricile” de testemeluri ţărăneşti (Alexandria), de pălării (Piteşti), de postav de la Marginea (Teleorman), de ştreanguri, guri de ham, de căpestre de la Filipeşti (Brăila) şi de tutun (Craiova).

După datele vistieriei, în 1845 funcţionau în Ţara Românească, în afară de Bucureşti, cinci „fabrici” de aba de lână, una de postav, două de testemeluri, trei de frânghii, două de pielărie, trei de pălării, două de ceramică, una de potasă, două de cuţite, trei de săpun etc. Între întreprinderile manufacturiere ale epocii, trebuie menţionate şi cele două şcoli de meserii din Bucureşti (înfiinţată în 1835) şi Iaşi (1843).

Pe lângă aceste două şcoli funcţionau, pe baza diviziunii tehnice a muncii, şi ateliere de Iăcătuşerie, strungărie, tâmplărie, rotărie, fierărie etc. În acele ateliere au fost confecţionate mobile, unelte agricole (îndeosebi la Iaşi) etc. Manufacturile din perioada regulamentară aparţineau în cea mai mare parte unor negustori şi arendaşi, iar forţa de muncă liberă tindea să devină precumpănitoare. Totuşi, fiindcă întreprinderile nu lucrau fără întrerupere tot anul, nici muncitorii salariaţi nu erau complet rupţi de agricultură. Chiar şi meşterii străini cultivau o bucată de pământ şi creşteau vite.

Majoritatea manufacturilor au avut o existenţă scurtă, din pricina lipsei de capital, de credit şi de utilaj tehnic, a slabei capacităţi de cumpărare a maselor populare, a persistenţei relaţiilor feudale şi a regimului capitulaţiilor, care, neîngăduind o politică vamală protecţionistă, favoriza concurenţa străină. Aceste împrejurări au frânat dezvoltarea întreprinderilor manufacturiere.

Regimul capitulaţiilor îndeosebi devenise o piedică atât de supărătoare în calea dezvoltării economice a ţării şi provocase o împotrivire atât de făţişă, încât consulul Austriei la Bucureşti se alarmează. Poarta, care nu mai era considerată, de altfel, decât ca o putere străină, nu mai avea, în urma domniei pe viaţă, nici o influenţă asupra domnilor, iar „privilegiile odioase ale străinilor” nu mai puteau fi apărate de consuli. Dar cum toate puterile care aveau tratate cu Poarta erau interesate, regimul capitulaţiilor avea să fie menţinut până la cucerirea independenţei României.

Industria mecanică

Industria mecanică a apărut în condiţiile unui oarecare avânt al dezvoltării forţelor de producţie şi al producţiei de mărfuri. Totuşi, predominarea relaţiilor feudale, a capitalului comercial şi cămă-tăresc, slaba dezvoltare a manufacturilor şi, prin urmare, raritatea muncitorilor calificaţi, îngustimea pieţei interne, concurenţa produselor de fabricaţie străină, au făcut ca maşinismul să pătrundă în principate târziu şi în luptă cu numeroase dificultăţi.

Începuturile producţiei de fabrică la noi au avut loc în domeniul industriei uşoare, în care investiţiile erau mai mici, cerinţele tehnice mai reduse, iar rentabilitatea imediată şi mai sigură. Încercările de introducere a instalaţiilor mecanice s-au făcut, în primul rând, în funcţie de abundenţa şi ieftinătatea materiei prime (lână, in, cânepă, cereale, animale, lemne), iar în al doilea rând, în funcţie de cererea pieţei: hârtie, în urma creşterii cerinţelor cancelariilor aparatului de stat modernizat, a dezvoltării presei şi literaturii; ceară roşie; ceară pentru iluminat.

Încercările de a întemeia instalaţii mecanice se înmulţesc în această perioadă, dar multe dintre ele nu izbutesc să învingă rezistenţa relaţiilor de producţie feudale. Proiectul italianului Feraldi de a deschide în 1841 o fabrică de zahăr din sfeclă la Giurgiu a fost respins de Obşteasca Adunare pe motiv că braţele de muncă erau necesare agriculturii şi că ţăranul n-avea nevoie de obiecte de lux, ca zahărul.

La fel a eşuat, în Moldova, încercarea lui L. Balş, din 1842, de a înfiinţa o „fabrică” de zahăr, cea a lui Tavernier din 1841 şi a doctorului Cihac din 1842 de a deschide o fabrică de postav, cea a lui Negroponte din 1841 şi cea a lui Hodoczyn din 1842 de a deschide o „fabrică” de lumânări de stearină, precum şi cea a lui N. Canta din 1834 şi A. Reidenbach din 1838 de a înfiinţa o fabrică de hârtie.

Condiţiile dificile de transport şi desfacere a cerealelor din regiunile izolate şi tendinţa marilor proprietari de a prelucra produsele agricole în vederea sporirii beneficiilor au contribuit la înmulţirea distileriilor de alcool, în Ţara Românească, jumătate (533) din cele 1.067 de întreprinderi şi instalaţii industriale înregistrate în statistica din 1831 erau distilerii, iar în Moldova numărul lor se ridica în 1842 la peste 700.

Important este că în documentele vremii se face deosebire între velniţele (distileriile) cu căldări şi velniţele cu maşini, acestea din urmă fiind înzestrate cu instalaţii mecanice adesea importate. Instalaţii mecanice se foloseau desigur şi în „fabrica” de fidea şi macaroane de la Brăila, în „fabrica de tutun” din Popeşti (Prahova), precum şi în „moara de tabac” din Cândeşti (Buzău), toate întemeiate în anul 1841. În sfârşit, în anul 1848 s-a început construirea unei mori cu aburi la Bucureşti de către un mecanic străin, cu maşini aduse de la Paris.

Moldova înregistrează încercări reuşite de a înfiinţa mori mecanice cu valţuri în loc de pietre. Prima moară mecanică a fost înfiinţată la Iaşi în 1841 de către Sachetti. După el, francezul F. Barberot a fondat în 1846 o moară în Păcurari (Iaşi), cu utilaj adus de la Paris, inaugurând astfel procesul de pătrundere a capitalului francez în Moldova. Instalaţii mecanice se foloseau şi la fabricarea macaroanelor (Iaşi, 1842), către sfârşitul deceniului al V-lea, la zalhanaua de la Ţiglina (Galaţi), înfiinţată în 1844, când a şi exportat primul lot de conserve în Anglia, iar ulterior în Franţa şi Austria. Înzestrată cu utilaj englez şi folosind forţa aburilor, această întreprindere s-a dezvoltat mereu, mărindu-şi piaţa de desfacere şi contribuind la dezvoltarea relaţiilor comerciale cu Anglia.

În ceea ce priveşte industria textilă, trebuie amintită în primul rând iniţiativa îndrăzneaţă a lui N. Băleanu, care s-a oferit în 1839 să deschidă o fabrică de tors bumbac, lână, in şi cânepă, o fabrică de ţesut pânză de in şi o fabrică de postav de calitate mai bună decât cel ce se fabrica atunci şi la un preţ de desfacere cu 3% mai ieftin decât cel al pieţei, cu condiţia să i se acorde exclusivitatea producţiei pe timp de 15 ani şi scutirea lucrătorilor de bir şi de corvezi la drumuri etc. Fabrica de postav n-a luat fiinţă decât în anul 1843, la Tunari (Bucureşti), fiind utilată cu maşini aduse din Austria şi folosind meşteri germani şi lucrători localnici salariaţi. La sfârşitul anului 1844, întreprinderea a fost mutată la Dragomireşti (Dâmboviţa), unde avea la dispoziţie torcători la domiciliu.

N. Băleanu s-a oferit în 1840 să înfiinţeze şi o fabrică de lumânări de stearină şi de săpun de seu, în condiţiile care i-au fost acordate pentru fabrica de textile. Deşi guvernul i-a satisfăcut imediat cererea, fabrica n-a fost deschisă decât în anul 1846, cu exclusivitatea producţiei numai pe timp de 12 ani. Lumânările produse erau calitativ egale cu cele importate de la Viena, iar preţul lor scăzut le apăra de concurenţa celor străine. Între proiectele realizate se număra şi „fabrica” de ceară roşie întemeiată în 1839 de către D. Zaharia din Bucureşti, care şi-a asigurat exclusivitatea producţiei pe timp de un an şi privilegiul de a furniza acest produs tuturor cancelariilor publice.

În Moldova, prima întreprindere care merită denumirea de „fabrică” a fost cea de hârtie înfiinţată de Gheorghe Asachi în 1841, după proiectul lui M. de Hodoczyn, înzestrată cu un privilegiu exclusiv de funcţionare pe timp de 7, apoi de 12 ani, precum şi cu monopolul strângerii materiei prime şi al aprovizionării cu hârtie a cancelariilor publice. Fabrica, înzestrată cu utilaj adus din Viena şi Praga, folosea muncitori calificaţi din Wurtenberg, iar ca forţă motrice apa Bistriţei, adusă pe un canal special. Deşi întreprinderea a fost modernizată în 1844-1845, ea a luptat tot mai greu cu produsele fabricilor similare din Imperiul habsburgic.

Întreprinderi mecanice au fost înfiinţate apoi în domeniul producţiei de lumânări de stearină în anii 1846 şi 1847 la Iaşi şi Focşani de către Th. Ghica, care a preluat privilegiul obţinut în 1841 de Torenburg, împreună cu meşterul francez şi lucrătorii din Sibiu ai întreprinderii. Producţia de sticlă a înregistrat un succes prin întreprinderea înfiinţată de D. Cantacuzino la Grozeşti (Bacău) între 1845 şi 1848.

Ea folosea forţa aburului, meşteri şi lucrători austrieci şi producea sticlărie de calitate bună şi mai ieftină decât cea de import. Pentru a răspunde necesităţilor mereu crescânde în domeniul construcţiilor, o societate compusă din Al. Sturdza, V. Pogor, dr. Cihac şi F. Bell a înfiinţat o cărămidărie mecanică, care - începând să lucreze în 1843 cu maşini aduse din Viena, cu forme de turnare de la Iacobeni (Bucovina) şi cu tehnicieni străini - a ajuns în 1844 să producă între 100 şi 500 de cărămizi pe oră.

În Moldova, Sachetti a înfiinţat în anul 1841, cu specialişti aduşi din Franţa, o întreprindere în care s-au produs unelte agricole (pluguri, semănători, treierători etc.) cu ajutorul unor instalaţii mecanice, dar după trei ani şi-a încetat activitatea. Proprietarii şi arendaşii nu făceau investiţii pentru a asigura durata unei asemenea întreprinderi, în primul rând fiindcă contractele de arendă se încheiau pe termene scurte.

Instalaţiile şi întreprinderile mecanice înfiinţate în principate în această perioadă sunt, în primul rând, întreprinderi mici, folosind un număr mic de lucrători indigeni şi câţiva tehnicieni străini, toţi salariaţi. În al doilea rând, deşi printre întreprinzători se află şi boieri (N. Băleanu, D. Cantacuzino, Al. Sturdza), majoritatea proprietarilor provin din burghezia indigenă sau străină. Regimul capitulaţiilor, care interzicea aplicarea unei politici protecţioniste, îngustimea pieţei interne, lipsa de tehnicieni, concurenţa străină au creat întreprinderilor, încă de la început, o situaţie precară şi celor mai multe o durată scurtă.

Industria extractivă

Progresele industriei prelucrătoare şi ale economiei în general şi abolirea monopolului otoman, au creat condiţii mai favorabile decât în epoca precedentă pentru exploatarea bogăţiilor minerale şi au avut drept urmare o sporire a preocupărilor legate de explorarea şi exploatarea subsolului. Dezvoltarea meşteşugurilor şi apariţia unor întreprinderi cu caracter manufacturier în domeniul industriei alimentare (zalhanalele, întreprinderea de producere a conservelor de la Ţiglina etc.), progresele industriei pielăriei, creşterea vitelor, exportul mărit etc. au provocat o sporire considerabilă a extracţiei de sare, după cum folosirea într-o măsură mai largă a păcurii pentru transporturi (ungerea carelor), în medicina veterinară etc., introducerea navigaţiei cu aburi pe Dunăre, construcţia primelor mori mecanice şi nevoia de unelte de muncă agricolă au determinat o intensificare a exploatării ţiţeiului şi dezvoltarea exploatării cărbunelui şi a minereului de fier în Moldova.

De asemenea, progresele urbanisticii şi edilităţii, construcţiile de poduri şi şosele, sporirea numărului de mori cu piatră a avut drept urmare apariţia a noi cariere de piatră şi intensificarea exploatării şi exportului pietrelor de moară (Deleni, Hârlău etc.). Statul a reglementat prin lege exploatarea subsolului, încurajând explorările şi pregătind, în felul acesta, premisele ştiinţifice ale exploatării bogăţiilor subterane. Pentru a nu lăsa în părăsire bogăţiile subsolului şi a nu scăpa din mâini o sursă de beneficii, statul a menţinut dreptul exclusiv asupra exploatării unora dintre ele (sarea) şi a constrâns pe proprietari să exploateze ei înşişi altele (mineralele), rezervându-şi dreptul la o parte din beneficii. Aceasta rezultă clar din art. 165 (secţia a V-a) a Regulamentului organic moldovenesc şi din art. 178 al celui muntean.

În cel dintâi se arată limpede că orice proprietar putea exploata bogăţiile subsolului moşiei sale plătind zeciuială către stat. Dacă proprietarul nu dădea în exploatare, în termen de cinci ani, „băile” de pe moşia sa, domnul împreună cu Obşteasca Adunare urmau să treacă exploatarea lor asupra statului, care, în schimb, îşi lua obligaţia să acorde zeciuială proprietarului. Zăcămintele de sare aflate în proprietate particulară treceau în exploatarea exclusivă a statului, care de asemenea atribuia proprietarului dreptul de a încasa zeciuială în bani şi chiar de a extrage sare pentru consumul personal, cum a fost cazul vrâncenilor de pildă.

Al. Popovici (1836) în Ţara Românească, Mihalic de Hodoczyn (1843) şi Hommaire de Hell în Moldova întreprind campanii de explorare, încheiate cu rapoarte sau chiar studii ştiinţifice. Mai mult, se constată încercări străine (Al. Trandafilof - 1843 în Ţara Românească) de a acapara prin monopol exploatarea minereurilor din Carpaţi. Interesul sporit în această perioadă pentru industria extractivă n-a fost urmat de dezvoltarea în măsura dorită şi chiar scontată a acestei ramuri economice, datorită dominării relaţiilor feudale şi a industriei meşteşugăreşti, a lipsei de mijloace tehnice, de cadre specializate şi de capital.

În procesul de extracţie a sării există o diviziune tehnică a muncii: ciocănaşii (adevăraţii mineri), măglaşii, lemnarii etc. În Ţara Românească, şavgăii (adevăraţii mineri) şi rufetaşii (curtenii, gurarii, herghelegiii, burdujenii, care lucrau la tascele din piei de bivol cu care se scotea sarea la suprafaţă) în Moldova. Se lucra în schimburi de o săptămână sau două (lăturaşii în Moldova), dar existau şi lucrători permanenţi (şavgăii în Moldova, ciocănaşii în Ţara Românească) şi, fireşte, condamnaţii la ocnă. Cei mai mulţi dintre lucrători erau recrutaţi din rândul clăcaşilor satelor apropiate sau dintre „haimanale”, care, în schimbul scutirii de obligaţii către stat, se angajau contra plată la ocnă.

Noul regulament din 1833 pentru funcţionarea ocnelor din Ţara Românească şi regimul lucrătorilor de la salinele din Moldova vădesc evoluţia pe cale capitalistă a relaţiilor de muncă în această ramură. Munca salariată, normarea zilnică a muncii sau munca în acord (lucrătorii de la abataj în Ţara Românească, şavgăii în Moldova) sunt elemente de natură să înlesnească şi să grăbească procesul ruperii totale a minerilor de agricultură. În acea epocă însă, îndeosebi lucrătorii cu munci auxiliare (ca, de pildă, rufetaşii de la Tg. Ocna) se foloseau de terenuri pentru practicarea agriculturii, de păduri, creşteau vite etc.

Ziua de lucru era de la răsăritul soarelui până noaptea, când locul şavgăilor şi al rufetaşilor era luat de condamnaţi. Lucrând în mine prost construite, prost aerisite, purtând adesea pe cap piei de bivol spre a se apăra de apă, fără nici un fel de protecţie sau asistenţă medicală, capacitatea de muncă a lucrătorilor de la ocne depăşea rareori 8-9 ani. În aceste împrejurări, lucrătorii recurgeau la jalbe către domnitor, la nesupunere şi, atunci când limita rezistenţei fizice şi morale era depăşită, se revoltau spontan, aşa cum s-a întâmplat în 1843 la Tg. Ocna.

Tehnica muncii făcuse foarte puţine progrese. În operaţiile de extragere şi tăiere, toporul nu fusese încă înlocuit peste tot de ciocan, adâncimea maximă a gropilor nu depăşea în Moldova 62 de stânjeni. Numai în Ţara Românească, în 1846, un inginer austriac angajat de către stat a introdus metoda de extracţie în adâncime prin galerii susţinute de stâlpi. În aceste condiţii producţia de sare a sporit, ca urmare îndeosebi a creşterii numărului de lucrători şi a înăspririi exploatării lor până la limita posibilului.

Numărul lucrătorilor a crescut în Moldova de la aproximativ 511 în 1810, 650 în 1828 şi 682 în 1834 la 1.006 în 1852, dintre care numărul adevăraţilor mineri, şavgăi, era de 130 în 1828, 168 în 1846 şi 200 în 1852. Producţia de sare în aceeaşi provincie a sporit de la 17-18.000.000 de ocale în 1810 la peste 20.000.000 de ocale la mijlocul secolului, dintre care aproximativ 2/3 se exportau.

Pe locul al doilea în industria extractivă, după sare, se situează extragerea păcurii. Din lipsă de mijloace tehnice corespunzătoare, exploatarea păcurii s-a făcut în regiuni unde zăcămintele nu erau prea adânci şi unde infiltraţiile de apă lipseau în general, cum era regiunea fleisului moldovenesc (regiunea Bacău). Spre deosebire de sare, extragerea păcurii nu era monopol al statului, ea fiind lăsată la bunul plac al proprietarului şi scutită de zeciuiala.

Această stare de lucruri a lăsat urme asupra caracterului relaţiilor de producţie care s-au stabilit între proprietari (adeseori mari proprietari funciari feudali) şi lucrători, în sensul că unele forme de muncă şi remunerare specifice lucrărilor agricole (de pildă dijma) au fost aplicate în exploatarea păcurii. Totuşi se întâlnesc şi relaţii de tip capitalist în această ramură, îndeosebi în munca gropaşilor, care cerea continuitate şi oarecare specializare. Extracţia se făcea prin puţuri ţambrate, iar scoaterea la suprafaţă prin tracţiune animală.

Deşi în acea perioadă predomina exploatarea păcurii de către ţărani, producţia de ţiţei a crescut simţitor, el fiind folosit în interiorul ţării şi chiar exportat. Se descoperă noi zăcăminte (1845 la plaiul Pârşcovului din Buzău), se deschid noi puţuri, iar producţia creşte, de pildă, în Moldova de la 2.841,26 hl petrol în ţinutul Bacău în 1832 la 14.761,89 hl în 1848, numai într-un singur ocol al aceluiaşi ţinut. Între 1840 şi 1844, exportul de păcură din Moldova în Austria şi Rusia a fost de 1 100-1.800 hl anual.

În acea perioadă s-a început şi explorarea zăcămintelor de cărbuni, cu care prilej, la 1846, a fost descoperit cărbune pe Valea Budureaschii şi Râpa Şoimului (Prahova), Zăgujeni (Mehedinţi), Joseni (Buzău), Boiteni (Muscel), iar în Moldova - spre deosebire de Ţara Românească - s-a trecut chiar la extragerea lui de către N. Ghica la Comăneşti (Bacău). Cărbunele extras din această localitate era destinat morii cu aburi din Iaşi (a lui Gueldry) şi vapoarelor ce staţionau la Galaţi.

Mai mult, au avut loc şi încercări de explorare şi exploatare a minereului metalifer: la Baia de Aramă în Mehedinţi, în 1836, de către bancherul Şt. Moscu, după explorările inginerului hotarnic Al. Popovici, în 1843 de către Al. Trandafilof şi I. Iacovenco şi în 1841 de către C. Conachi la Negrişoara (Suceava). Toate încercările au eşuat însă, ceea ce este în parte şi explicabil, dacă avem în vedere că exploatarea minereului de fier şi prelucrarea lui necesită importante mijloace financiare, tehnice etc.

În afară de extragerea pietrei, în acea perioadă a continuat şi exploatarea aurului şi a apelor minerale. Aurul continua să fie cules rudimentar de către ţiganii aurari, mai ales din nisipul râurilor. Iniţiativa ing. Al. Popovici din Ţara Românească de a intensifica exploatarea metalelor preţioase, în care scop inventase şi o „maşină”, s-a lovit de neîncrederea statului, care i-a refuzat ajutorul cerut (450 de galbeni), şi a rămas fără urmări practice.

În ceea ce priveşte exploatarea apelor minerale, progresele sunt mai concludente. Specialiştii străini (ca, de pildă, C. Stoeckler din Viena) analizează în 1845 izvoarele de la Balta Albă (Râmnicul Sărat), Nifon şi Boboci (Buzău), Drajna, Predeal, Măgureni (Prahova), Pucioasa (Dâmboviţa) şi Bughea (Muscel), şi însuşi guvernul Ţării Româneşti întreprinde în 1847 o amplă acţiune de depistare a apelor minerale prin organele locale ale administraţiei, descoperindu-se cu acel prilej izvoarele de la Fundata şi Amara. Operaţii asemănătoare sunt întreprinse şi în Moldova; staţiunile Borca şi Strunga sunt reamenajate.

Unele dintre staţiuni, ca, de pildă, Strunga şi Borca în Moldova şi Balta Albă în Ţara Românească, au dobândit o bună reputaţie. Această din urmă staţiune, de exemplu, a fost vizitată în 1846 de 5.000 bolnavi, iar în 1847 de 15.000. Este neîndoielnic că industria extractivă a făcut progrese în această perioadă, dar ceea ce se cuvine a fi îndeosebi menţionat este interesul pentru acele produse ale subsolului (fier, cărbune) care sunt nemijlocit legate de dezvoltarea forţelor de producţie, de dezvoltarea ramurii economice dominante: agricultura.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …