Incidentul de la Câmpeni (1782)

În 1782 se produse şi primul incident, prevestitor a ceea ce ar putea să se întâmple. El se iscă în legătură cu dreptul de cârciumărit. Cârciumăritul era o sursă principală de venit bănesc al stăpânilor feudali şi n-avea să-l lase nici fiscul neexploatat, cu atât mai puţin acum când căuta să sporească veniturile domeniului şi când, cu progresul mineritului şi al economiei băneşti, al posibilităţilor de consum în genere, el promitea o mare sporire a venitului. Se vede aceasta şi din cifrele ridicate ale cantităţilor de băutură cărăuşite de ţărani. După urbariul din 1746, dreptul de crâşmărit fiscul îl exercita ca şi alţi stăpâni feudali, unele sate îl răscumpărau cu bani (Câmpenii, de pildă, cu 45 de florini) socotiţi în taxă, altele erau obligate să cârciumărească anumite cantităţi de vin pe seama domeniului (Buciumul, de pildă, două buţi de câte 40 de vedre anual).

Zlatna (domeniul de jos, probabil) era obligată la 4.400 de vedre de vin şi 200 de vedre de rachiu, răscumpărate cu 1.700 de florini. Plătind aceste răscumpărări, locuitorii rămâneau liberi să cârciumărească, adică să vândă băutură cu amănuntul şi ei. După acelaşi obicei feudal, fiscul exercită şi el în centrele de consum mai mare un cârciumărit propriu, care atrage după sine interzicerea cârciumăritului pentru alţii, de la Crăciun până la Sânmihai (29 septembrie). Sistemul acesta însă, socotea că aduce prea puţin, sumele de răscumpărare erau mici, cârciumăritul la care erau obligate satele era puţin, cârciumăritul propriu implica administraţie, cheltuieli, vase, plată pentru cârciumari, cărăuşii, acum plătite.

Reglementarea din 1775 convertea în bani prestaţiile, dar menţinea pentru domeniu dreptul de cârciumărit, măcelărit, morărit. Tezaurariatul introduse mai întâi, sub titlul câştigului, o taxă în plus pentru cârciumăritul iobăgesc, de 1,5 creiţari de vadra de vin şi 1 creiţar de cupa de rachiu vândută, ceea ce era, evident, o îndoită încărcare: plăteau acum şi răscumpărare, şi taxă de vânzare. În 1781 apoi, puse capăt deodată sistemului, arendă cârciumăritul pe întreg domeniul. Mai întâi unui căpitan pensionar, Aron, şi unor asociaţi ai săi, din Sibiu, cu 12.000 de florini anual. Aceştia însă n-au fost în stare să plătească arenda nici măcar pe un trimestru, şi atunci, încă în toamna aceluiaşi an, cârciumăritul fu arendat, cu aceeaşi sumă, la doi armeni, Martin Bosniac şi Martin Patrubani.

Cu aceasta nu numai că se încălcau obiceiurile de până atunci, libertatea cârciumă-ritului răscumpărată şi calculată în taxă, dar se pare şi dreptul general al Iobăgimii la cârciumărit de la Sânmihal până la Crăciun. Arendaşii trebuiau nu numai să-şi scoată suma ridicată a arenzii, dar mai trebuiau să şi câştige. Urcară astfel preţurile băuturilor, în schimb aduseră băuturi mai rele. Încep tot felul de vexaţii pentru a-şi asigura exclusivitatea vânzării: opresc pe locuitori de la vânzare-cumpărare de băuturi, îi urmăresc prin oameni înarmaţi, le iau băutura, îi maltratează, înveninând mereu situaţia. Unui ţăran îi luară chiar vinul pe care-l ducea pentru făcutul paştilor.

Astfel, nemulţumirile izbucniră în curând. La târgul din Câmpeni, la 24 mai 1782, arendaşii îşi aduseră băuturile pentru vânzare. Dar şi le aduseră pe ale lor şi ţăranii din Câmpeni, Bistra, Vidra, Râu Mare, în virtutea obiceiului de până acum; el plăteau doar răscumpărarea cârciumăritului. După obicei, ei ţineau cârciumăritul târgului; în virtutea dreptului lor, luau chiar o vamă de la străinii care aduceau aici băutură de vânzare. Arendaşii, ca să-şi apere dreptul cumpărat, veniră în târg cu oameni înarmaţi. Astfel, conflictul se iscă uşor. La provocările oamenilor arendaşilor, ţăranii, înfuriaţi, le sparseră buţile şi le vărsară băutura, şi numai cu greu îl putu opri judele din Râul Mare să nu spargă şi pivniţele fiscale.

Autorităţile, alarmate de ceea ce se putea naşte dintr-o asemenea răzvrătire, ordonară numaidecât cercetarea şi pedepsirea exemplară a vinovaţilor. Traşi în judecata scaunului domeniului, cinci ţărani fură condamnaţi la moarte - printre el şi judele Dumitru Todea care oprise spargerea pivniţelor - mai mulţi alţii la bătaie şi închisoare, scaunul judecind că numai prin asemenea sancţiuni severe se mai poate ţine pacea şi liniştea în munţi. Iar locuitorii celor patru sate, fie că au participat sau nu la tulburare, fură condamnaţi să despăgubească pe arendaşi. Despăgubirea se cifră la 8.708 de florini, când băutura vărsată, după o evaluare ulterioară, nu valora mai mult de 343 de florini. Până la izbucnirea răscoalei se încasară totuşi 6.179 de florini.

Printre numele celor urmăriţi pentru tulburare apare şi al lui Ursu Nicula, zis şi Horea, calificat „faimosul amăgitor”, care agită, ţine în taină consfătuiri. Pe el însă autorităţile, cu toate urmăririle şi cu toate circularele răspândite prin comitatele vecine, nu-l putură descoperi; şi nu-l vor putea prinde până la sfârşitul răscoalei. Dar lucrurile nu se opriră aici. Oamenii se simţeau condamnaţi pe nedrept, despăgubirile erau excesive, strângerea lor, ca de obicei, abuzivă. În primăvara anului 1783, o nouă delegaţie ţărănească porni spre Viena. Printre trimişi se găsea iarăşi Horea. Noi plângeri se adăugară la cele vechi: cei cinci au fost condamnaţi pe nedrept, ţăranii sunt prinşi, maltrataţi pentru că au îndrăznit să se plângă, abuzurile, cruzimile nu contenesc.

De astă dată plângerile ţăranilor ajunseră şi la Consiliul de Stat. Rezultatul fu că un nou ordin porni de la Viena spre guvernul Transilvaniei: să ia măsuri serioase ca, până când va sosi decizia împăratului, nici locuitorii, nici trimişii lor să nu mai fie molestaţi pentru plângerile lor şi nici să nu se execute vreo sentinţă de moarte. La cercetarea ordonată, Cancelaria şi Camera aulică să facă propuneri cum s-ar putea pune capăt acestor „abuzuri şi tiranii”. Nu avu nici acest ordin rezultatul dorit. Doar condamnările la moarte pentru tulburarea de la Câmpeni se comutară în închisoare şi bătaie.