Încercuirea Plevnei

Pierderile considerabile suferite de forţele aliate şi profunda decepţie pe care acestea o provocaseră au făcut ca şi cei mai aprigi susţinători din trecut ai unei cuceriri a Plevnei care să se realizeze printr-un atac general să nu mai creadă acum în posibilitatea organizării unei noi bătălii de acest gen. Pentru a depăşi conjunctura defavorabilă, la comandamentele rus şi român s-au emis şi confruntat diferite păreri asupra orientărilor posibile ale acţiunilor armate ulterioare; adoptarea unei decizii reclama, însă, să se convoace de urgenţă consiliul de război.

Hotărârile consiliilor de război din 1/13 şi 2/14 septembrie 1877

La 1/13 septembrie, la prânz, împăratul Alexandru al II-lea a convocat, pe câmpul de bătălie de la Plevna, un consiliu de război pentru a dezbate problema cea mai stringentă a momentului: era posibil, în condiţiile date, să se menţină poziţiile ocupate sau, dimpotrivă, trebuia să se efectueze o retragere (la est de râul Osma sau chiar mai departe, eventual dincolo de Dunăre) până la sosirea unor întăriri masive? Majoritatea participanţilor au evitat să dea răspunsuri precise la această întrebare.

Totuşi, în esenţă s-au conturat două poziţii diametral opuse: una - susţinută de generalii P.D. Zotov şi N.F. Masalski - care preconiza o retragere ce să se efectueze dincolo de Osma, pe motiv că exista primejdia iminentă a unei contraofensive otomane; alta, având ca susţinători principali pe generalul K.V. Leviţki şi pe ministrul de Război D.A. Miliutin, care aviza menţinerea fermă a poziţiilor ocupate de trupele ruse şi române în faţa Plevnei şi adoptarea măsurilor necesare pentru a realiza încercuirea completă a grupării otomane comandate de Osman paşa. Ţarul s-a raliat, în cele din urmă, celei de a doua poziţii. Totodată, la propunerea ministrului de Război, el a aprobat ca generalul-adjutant E.I. Totleben să fie chemat de la St. Petersburg pentru a fi consultat, ca specialist reputat în problemele fortificaţiilor, asupra planului de operaţii al Armatei de vest.

Principele Carol a sosit la acest consiliu la sfârşitul dezbaterilor. Solicitat de ţar să-şi expună punctul de vedere, el s-a pronunţat de asemenea „ca trupele să fie lăsate în faţa Plevnei”, unde „să se întărească prin şanţuri şi, până la sosirea ajutoarelor cari trebue să se aducă în cea mai mare grabă, să se silească a tăia lui Osman paşa orice comunicaţiune cu lumea de afară”. Hotărârile acestui consiliu de război au deschis, practic, etapa de încercuire şi asediere a Plevnei, înscrisă în perioada lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie 1877, când importante evenimente s-au petrecut în această parte a teatrului de operaţii din Balcani.

După caracterul acţiunilor care au avut loc, etapa de încercuire şi asediu ar putea fi împărţită în două faze:

  • loviturile şi manevrele executate pentru completa încercuire a inamicului;
  • luptele angajate pentru asigurarea spaţiului operaţional al forţelor ce au realizat încercuirea.

Luptele purtate de forţele române şi ruse pentru completa încercuire a inamicului din zona Plevna - cunoscute în istoriografia română şi străină şi sub denumirea de „investirea Plevnei” - aveau, în principal, la bază următoarele constatări făcute în urma celor trei bătălii angajate până atunci:

  • defensiva otomană era bine organizată la teren şi prevăzută cu puternice şi numeroase lucrări de fortificaţii care asigurau o bună adăpostire personalului şi permiteau executarea unui foc continuu şi de mare densitate;
  • dispozitivul defensiv avea forma unei potcoave, cu deschiderea spre râul Vid, unde nu se aflau decât elemente izolate de cercetare ale forţelor aliate şi pe unde Osman paşa putea să păstreze legătura cu Sofia şi Vidinul.

Prin intermediul comunicaţiilor respective Plevna îşi avea asigurată o bună legătură pentru toate nevoile de aprovizionare şi evacuare. Acţiunile ofensive directe evidenţiaseră că, cu tot eroismul dovedit şi cu toate sacrificiile înregistrate de trupele ruse şi române, pătrunderea în Plevna rămăsese doar un simplu obiectiv prevăzut în ordinele de operaţii. Formula încercuirii inamicului, prin interceptarea tuturor comunicaţiilor pe unde îi puteau veni cele necesare traiului şi luptei, se conturase drept singura soluţie bazată pe realităţile şi experienţa acumulată chiar pe câmpiile de bătălie ale Plevnei.

În dimineaţa următoare - 2/14 septembrie - un nou consiliu de război (la care au luat parte domnitorul Carol, marele duce Nicolae, comandantul Armatei române de operaţii şi comandanţii corpurilor ruse) a analizat situaţia militară din zona Plevna în lumina deciziilor adoptate în ajun. În acest consiliu s-a stabilit următorul dispozitiv pentru trupele române şi ruse care participau la operaţia de încercuire a grupării otomane de la Plevna: Armata română de operaţii menţinea, în continuare, poziţiile deţinute până atunci (cu flancul stâng rezemat pe reduta Griviţa nr. 1); Corpului 4 rus, trecut sub comanda generalului-locotenent Pomeranţev, îi revenea sectorul cuprins între valea pârâului Tuceniţa şi drumul Plevna-Pelişat; Corpului 9 rus - sectorul dintre acest drum şi satul Griviţa. Ordinul dat cu acest prilej de comandantul Armatei de vest prevedea: „Pe poziţiile ocupate toate trupele menţionate se vor fortifica puternic”. Pentru supravegherea principalelor căi de comunicaţie au fost destinate trupe de cavalerie române şi ruse.

Noi atacuri ale trupelor române asupra redutei Griviţa nr. 2 (6/18 septembrie şi 7/19 octombrie)

În urma acestor hotărâri comandamentul român, comandanţii de divizii şi statele lor majore s-au orientat spre organizarea în cât mai bune condiţii a redutei cucerite, ca şi a poziţiilor ocupate de trupele române pe valea Bukovului până la râul Vid şi chiar dincolo de acesta. Amenajările din sectorul român au fost executate după indicaţiile unui grup de ofiţeri din arma geniului, printre care locotenent-colonelul Anton Berendei şi maiorul Zamfir Gheorghiu.

În cadrul acestei activităţi s-au realizat: construirea unui drum nebătut de focul inamic, care făcea legătura între reduta Griviţa nr. 1 şi valea Bukovului - în lungime de 1.113 metri; reamenajarea redutei Griviţa nr. 1 şi instalarea la redanul ei a unei baterii de opt piese; dispunerea în sectorul Diviziei 3 infanterie a trei poziţii de baterii de câte şase piese şi începerea construirii de noi redute (cum au fost cele de la Kalişovăţ, Riben, Verbiţa etc.).

Companiile 2, 3 şi 4 geniu au contribuit la organizarea şi executarea lucrărilor de fortificaţii destinate investirii Plevnei, ca şi la asigurarea comunicaţiilor pentru nevoile trupelor române şi ruse din zonă. Participând şi la câteva lupte, geniştii şi-au adus, alături de infanterişti şi artilerişti, contribuţia de sânge la câştigarea independenţei depline. Între redute - care erau distanţate la aproximativ 250 de metri - au fost construite tranşee care adăposteau complet aripa dreaptă a armatei. Întinderea ocupată de poziţia română era mare: începând de la Griviţa şi până la flancul ei drept erau 12 kilometri.

Lucrările de fortificaţii executate de trupele române în sectorul lor au impresionat, prin măiestrie şi soluţiile tehnice aplicate, atât pe comandanţii ruşi, cât şi pe ataşaţii militari şi corespondenţii de presă străini. Drept care, marele duce Nicolae, după ce vizitase sectorul român, i-a telegrafiat domnitorului Carol: „Te rog a ordona stăruitor flancului stâng al Corpului al IV-lea rusesc şi Divisiunei a 2-a Imeretinski să se fortifice şi ele tot aşa de tare cum a făcut armata ta”. Într-o telegramă adresată generalului Zotov marele duce arăta: „Este ruşinos pentru noi că lucrările românilor progresează, iar la noi - nimic”.

Trupele ruse au început să efectueze unele lucrări genistice, cu toate dificultăţile pe care le aveau din cauza lipsei acute de unelte şi a insuficienţei subunităţilor tehnice. În cursul lunii septembrie şi la începutul lunii octombrie comandamentul român nu a renunţat la ideea de a ocupa, printr-un nou asalt, reduta Griviţa nr. 2 (Baştabia, care în această perioadă căpătase numele de Osman paşa-tabia, ceea ce vădea însemnătatea ce i se atribuia de partea otomană). Lucrările de apropiere executate între timp păreau să faciliteze realizarea acestui obiectiv.

Încă la 4/16 septembrie s-a ordonat o acţiune de cercetare asupra redutei Griviţa nr. 2, cu două companii din Regimentul 13 dorobanţi, sprijinite de focul bateriei dispuse la redan. În urma acestei acţiuni s-a ajuns la concluzia că reduta era slab apărată 13 şi s-a hotărât executarea unui atac în forţă, pentru ziua de 6/18 septembrie, în acest scop, se preconiza ca atacatorii români să folosească şi şanţurile de apropiere - „paralele”, cum erau denumite în limbajul timpului -, pe care diviziile 3 şi 4 române le începuseră încă de la 1/13 septembrie.

Un consiliu de război întrunit la Armata de operaţii română, la care au fost prezenţi şi comandanţii de divizii, a cerut aprobarea domnitorului pentru executarea acestui atac. Ca urmare, generalul Cernat a dat ordinul nr. 57 din 5/17 septembrie 1877, completat ulterior cu o instrucţiune, prin care a stabilit atât caracteristicile concepţiei ofensive cât şi procedeele ce se aveau în vedere la organizarea şi desfăşurarea atacului împotriva defensivei inamice fortificate. S-a prevăzut, printre altele, ca atacul să fie precedat de o pregătire de artilerie („foc rar”) cu o durată de şapte ore şi jumătate, prin care se urmărea, în afara acţiunii de contrabaterie, lovirea cu foc a şanţurilor şi parapetelor redutei, precum şi a rezervelor şi adăposturilor otomane situate înapoia ei.

Focul tuturor bateriilor urma să se execute masat, concentrându-se asupra obiectivului, coordonat permanent cu acţiunea infanteriei. Ordinul a stabilit, totodată, să se organizeze un atac demonstrativ, cu o companie din Batalionul 3 vânători, acţiune pe care analişti istorici au apreciat-o a fi fost de redusă eficienţă, întrucât subunitatea destinată era prea mică, iar direcţia de atac prea apropiată de cea a loviturii principale şi deci puţin aptă de a distrage atenţia şi forţe ale adversarului. Celelalte trupe urmau să rămână, cu excepţia unui foc limitat, în aşteptare: „Restul trupelor diviziei 3 şi 4 vor rămâne în poziţiile lor sub arme”.

Gruparea destinată atacului era constituită din trei batalioane, luate câte unul de la fiecare divizie şi puse sub comanda colonelului Otton Sachelarie, comandantul Brigăzii 2 infanterie din Divizia de rezervă. Dispozitivul de atac, conform uzanţelor, era în coloană, cu batalioanele eşalonate în adâncime: batalionul din Regimentul 15 dorobanţi (Divizia 4), sub comanda maiorului Nicolae Ion, în linia întâi; batalionul din Regimentul 9 dorobanţi (Divizia 3), sub comanda maiorului Grigore Handoca, în linia a doua, şi batalionul din Regimentul 1 infanterie (Divizia de rezervă), sub comanda maiorului Vasile Bădulescu, în rezervă.

La 6/18 septembrie batalioanele destinate atacului au intrat în lucrările redutei Griviţa nr. 1, în dispozitivul hotărât. Tot în această redută se mai aflau şi alte subunităţi, aparţinând regimentelor 5 şi 7 dorobanţi. La ora 6 a început focul artileriei, care cu mici întreruperi a durat până la declanşarea atacului. În acel moment batalionul 1 din Regimentul 15 dorobanţi a ieşit din şanţuri, s-a răspândit în trăgători şi, în frunte cu comandantul lui, maiorul Nicolae Ion, a pătruns în lucrările înaintate ale inamicului; prin luptă la baionetă unitatea şi-a croit drum până la parapetul redutei, dar nu l-a putut escalada din cauza focului intens de infanterie şi artilerie otoman.

Martor ocular la acest episod, doctorul Gheorghe Sabin scria într-o lucrare memorialistică: „Era ceva nemaipomenit, disciplina şi nepăsarea cu care înaintau soldaţii şi ofiţerii acestui batalion. Parcă-i văd şi acum cu căciulile lor cu pene lungi de curcan, cu corpul înclinat înainte, cu arma în cumpănă, alergând spre şanţurile turceşti ca un singur om. Nu era unul care să meargă mai încet sau să şovăiască”.

Otomanii au deschis un puternic foc de pe flancuri asupra batalioanelor din linia a doua şi din rezervă, care conform ordinului se angajaseră spre redută în sprijinul primului batalion. În această crâncenă luptă maiorul Nicolae Ion a fost ucis, iar maiorul Handoca şi alţi ofiţeri din al doilea batalion au căzut grav răniţi. Copleşiţi de focul inamic, ostaşii batalioanelor din linia a doua şi din rezervă nu au mai putut ajunge la redută, iar primul batalion, cu tot eroismul dovedit, neprimind sprijin din adâncimea dispozitivului, a trebuit, la ordin, să se retragă. Batalionul pierduse două treimi din efectiv şi toţi ofiţerii (morţi sau răniţi). La ora 17 lupta a încetat.

Rezultatul atacului din ziua de 6/18 septembrie a determinat comandamentul român să amâne pentru câtva timp executarea unui nou asalt şi să continue susţinut lucrările de apropiere, pentru a reduce din spaţiul pe care trupele noastre erau obligate să-l parcurgă în teren descoperit. Până la sfârşitul lunii septembrie s-a realizat cea de a patra „paralelă”, situată la 180 de metri distanţă de reduta proprie. Aceste lucrări deveniseră un complex de şanţuri, cu adâncime în jur de 1,70 metri, organizate cu trepte, amplasamente pentru muniţii, puşti şi chiar tunuri de câmp.

În aceste condiţii s-a hotărât să se facă o nouă încercare de a străpunge poziţia otomană la reduta Griviţa nr. 2 şi de a deschide drumul spre Plevna. S-a ajuns astfel la atacul de la 7/19 octombrie 1877. Sub motiv că atacul urmărea obiective limitate, atât organizarea cât şi executarea lui au fost lăsate pe seama Diviziei 4 infanterie; se pare, însă, că procedând astfel domnitorul Carol a vrut să nu îşi asume - din motive de prestigiu personal - riscurile unui eventual deznodământ nefavorabil.

Comandamentul Diviziei 4 infanterie a adus, în comparaţie cu dispozitivul şi procedeele aplicate în timpul atacurilor anterioare, unele modificări menite, în opinia lui, să deruteze defensiva otomană: pe de o parte, a scurtat la maximum pregătirea de artilerie, pentru ca otomanii să nu poată adopta contramăsurile obişnuite; pe de altă parte, a decis ca atacul să se execute nu pe o direcţie, ci pe două, spre a obliga inamicul să îşi disperseze focul şi a-i reduce posibilităţile de contraatac.

Corespunzător acestei concepţii, trupele destinate atacului au primit următoarele misiuni: batalionul 2 din Regimentul 5 dorobanţi, sub comanda maiorului Hasnaş, aflat la flancul drept al dispozitivului, trebuia să atace partea de est a redutei; Batalionul 1 vânători, comandat de maiorul Comăneanu, aflat la flancul stâng al dispozitivului, primise ordin să atace reduta dinspre sud-est.

Între cele două batalioane, un detaşament format dintr-o companie de geniu şi ostaşi voluntari urma să ducă gabioanele şi fascinele necesare umplerii şanţurilor, precum şi scările pentru escaladarea parapetului redutei; Regimentul 5 infanterie, cu celelalte două batalioane, în eşalonul doi al coloanei de atac, trebuia să fie gata a interveni în momentul hotărâtor al luptei. Toate aceste forţe erau puse sub comanda colonelului Nicolae Dona. Regimentul 7 infanterie, care se afla în reduta Griviţa nr. 1, avea misiunea să acopere cu foc flancul stâng al atacului şi să intervină în cazul în care inamicul ar fi contraatacat în acea direcţie.

La ora 12,30, după o scurtă pregătire de artilerie, atacul s-a dezlănţuit. În momentul în care românii au ajuns la şanţurile redutei Griviţa nr. 2 otomanii au dezlănţuit un foc dens care a rărit rândurile asaltatorilor, făcând progresiunea imposibilă. Aşadar focul artileriei proprii s-a dovedit şi de această dată ineficace asupra fortificaţiilor otomane. Comandantul Diviziei 4, pentru a evita sacrificiile inutile, a hotărât oprirea atacului, urmând ca el să fie reluat după o nouă pregătire de artilerie şi executat pe întuneric. Ideea unui atac dat pe timp de noapte se conturează astfel mai pregnant, în condiţiile războiului din 1877-1878, ca un procedeu nou, impus de natura organizării defensive inamice. Prin acest procedeu s-a urmărit nu numai realizarea efectelor de surprindere şi micşorarea eficacităţii focului adversarului, ci şi crearea unei situaţii care să nu favorizeze comandamentul otoman în executarea unor contraatacuri.

După lăsarea întunericului şi efectuarea unei noi pregătiri de artilerie cu toate bateriile ruse şi române din zonă, forţele române au atacat, repetând ideea de manevră aplicată în timpul zilei, dar cu noi forţe. În primul eşalon era Regimentul 7 infanterie, care a asaltat reduta cu batalionul 1, comandat de căpitanul Vasiliu, dinspre est, şi cu batalionul 2, comandat chiar de comandantul regimentului - locotenent-colonelul Grigore Ion -, dinspre sud-est. Ca susţinere au fost desemnate batalioanele Regimentului 13 dorobanţi, Batalionul 1 vânători şi batalionul 2 din Regimentul 5 dorobanţi.

Când s-a dat semnalul de atac, locotenent-colonelul Grigore Ion, comandantul regimentului, a ieşit din şanţ, urmat de valurile de ostaşi. Lupta a început cu disperare. După unele mărturii, cu această ocazie ostaşii inamici ar fi folosit şi nişte căngi lungi cu care i-ar fi tras pe români în şanţuri spre a-i masacra cu topoarele. Aşa a murit, împreună cu numeroşi alţi militari, căpitanul Dimitrie Gănescu. Considerând situaţia lor grav periclitată, otomanii au lansat în contraatac două batalioane proaspete din rezervă sub comanda lui Haci Adil paşa, după ce anterior nu dăduse rezultate un contraatac dat de o subunitate otomană, condus chiar de comandantul redutei Osman paşa (Griviţa nr. 2), Hafiz Abdulezel bei. Ca şi în acţiunile anterioare, focul inamic a oprit intervenţia rezervelor, iar batalioanele din linia întâi au rămas izolate şi au suferit mari pierderi.

Comandantul Regimentului 7 infanterie a căzut rănit în luptă împreună cu majoritatea ofiţerilor. În această situaţie, comandantul diviziei a ordonat retragerea. Unităţile române au pierdut, în această zi, 2 ofiţeri morţi şi 21 de răniţi, 964 de soldaţi morţi, răniţi sau dispăruţi. Marile sacrificii pe care Divizia 4 infanterie română le-a înregistrat în timpul celor două luni de când se angajase în luptă („la 8 octombrie nu mai avea decât în jur de 4.800 oameni din efectivul de 10.000 la trecerea Dunării”) au determinat înlocuirea ei cu două brigăzi din Divizia 2 infanterie (denumire atribuită la 9/21 septembrie Diviziei de rezervă) şi regruparea în zona localităţii Verbiţa, în rezerva Armatei de operaţii române.

Cavaleria română, în cooperare cu cea rusă, în prima fază a încercuirii Plevnei

Cele două atacuri date de trupele române asupra redutei Griviţa nr. 2 s-au numărat printre puţinele acţiuni ofensive iniţiate în zona Plevnei după trecerea la organizarea încercuirii grupării otomane comandate de Osman paşa. Aceasta nu înseamnă, însă, că în sectoarele ocupate de trupele române şi ruse s-ar fi aşternut liniştea. Dimpotrivă, din iniţiativa generalului Zotov, în special, fortificaţiile otomane au fost supuse unui foc intens şi continuu de artilerie. Potrivit ordinelor primite, fiecare tun din bateriile ruse trebuia să tragă zilnic 30 de lovituri. Dar s-a constatat, curând, că efectul material şi moral scontat nu a fost obţinut; în consecinţă, Marele cartier general rus a dat ordin generalului Zotov să pună capăt risipei inutile de muniţie şi uzării nemotivate a pieselor de artilerie.

Între timp, unităţile de cavalerie române şi ruse au făcut mari eforturi pentru a-şi îndeplini misiunea care le fusese încredinţată la consiliile de război din 1/13 şi 2/14 septembrie: interceptarea şi supravegherea căilor de comunicaţie prin care gruparea otomană din Plevna continua să fie aprovizionată cu material şi subzistente. Noua situaţie a necesitat o reorganizare a forţelor de cavalerie. S-au format două detaşamente (corpuri) de cavalerie cărora li s-a încredinţat misiunea de a ataca transporturile şi trupele inamice din apropierea Plevnei, a distruge drumurile şi întrerupe legăturile telegrafice şi poştale, a captura rezervele de hrană şi furaje existente în zonă.

Un prim detaşament, pus sub comanda generalului Krâlov şi constituit din 45 de escadroane de cavalerie, din care 16 româneşti, şi 5 baterii de artilerie, din care una românească, a fost dispus în spaţiul de la stânga Vidului (la vest de râu), pe considerentul că avea în majoritate forţe proaspete, unde a înlocuit unităţile de cavalerie ruse comandate de generalul Laşkarev. Detaşamentul Krâlov acoperea întreaga faţadă vestică şi nord-vestică a cetăţii investite.

Forţele ruse comandate de generalul Laşkarev (19 escadroane şi 3 baterii) au fost regrupate la dreapta Vidului, legate de aripa stânga a dispozitivului rus de asalt, cu misiunea de a asigura faţada sudică a inelului încercuirii. În acest fel trupele române de cavalerie au ieşit din compunerea detaşamentului Laşkarev, unde se aflaseră timp de circa o lună. Generalul rus, ajutoarele sale, ostaşii şi-au luat un cald rămas bun de la camarazii de arme români, cărora le-au apreciat elogios meritele combative.

La 5 /17 septembrie au fost trimise subunităţi de cavalerie rusă spre Gorni Dubnik, Doini Dubnik şi Teliş, iar spre Rahova un detaşament român format din două escadroane din regimentele 1 roşiori şi 5 călăraşi. Plecând de la localitatea Mahaleta, situată pe râul Isker, la 20 km vest de Plevna, pentru a ieşi în drumul Rahovei, detaşamentul român a fost informat de populaţia bulgară că în satul Kneja se găseau trupe otomane. Cavaleriştii români au atacat cele aproximativ două escadroane inamice, pe care le-au înfrânt, şi au capturat şi un drapel. Inamicul a lăsat pe câmpul de luptă trei morţi şi unsprezece răniţi.

La 9/21 septembrie s-a primit informaţia că dinspre Orhanie (circa 100 de kilometri sud-vest de Plevna) se deplasa pe drumul Plevnei un convoi de aproximativ 2.000 de care cu diferite provizii, escortat de circa 8.000 de ostaşi otomani. „Misiunea de a escorta şi introduce în Plevna un convoi cu hrană şi muniţii - relatau Muzaffer şi Talaat - i-a fost încredinţată lui Ahmed Hâfzâ paşa.

Trupele de escortă cuprindeau 17 batalioane, un regiment de cavalerie regulată şi 2 baterii de artilerie, repartizate în 2 brigăzi a 2 regimente, cu 3 batalioane fiecare, sub comanda generalilor Ismail Hakki şi Edhem. O rezervă de 5 batalioane a fost pusă sub ordinele colonelului Veli bei. Concentrarea şi organizarea completă a diviziei n-a fost terminată decât la 17 septembrie; a doua zi ea a părăsit poziţia de la Orhanie”. Trupele aliate distruseseră comunicaţia în câteva locuri, în apropiere de Teliş, coloana inamică neputând ajunge la această localitate decât la 9/21 septembrie, deşi distanţa era doar de 75 km, ceea ce însemna un ritm mediu de deplasare de numai 20 km în 24 de ore.

Osman paşa, fiind înştiinţat de sosirea convoiului, a constituit un detaşament puternic sub ordinele lui Atuf paşa, cu un efectiv de circa 2.500 de militari şi 2 tunuri, pe care l-a trimis înaintea convoiului pentru a-l ajuta în timpul traversării regiunii aflate sub controlul unor trupe române şi ruse. Detaşamentul „a angajat o luptă cu inamicul, înaintea localităţii Doini Dubnik, în urma căreia drumul spre Plevna a fost degajat”.

În această luptă „Edhem paşa a fost rănit [...]. Trupele care au luptat împotriva turcilor la Gorni Dubnik şi Doini Dubnik, sub ordinele generalului Krâlov, se compuneau din 32 de escadroane ruseşti şi 16 româneşti, cu 5 baterii călăreţe (30 de tunuri); ele s-au retras spre localităţile Etropol şi Trestenik”. Informaţia referitoare la rezultatul acestei confruntări este confirmată şi de documentele româneşti, care arată că, deşi a fost atacat la Teliş, convoiul otoman a reuşit totuşi „a se introduce în Plevna” la 11/23 septembrie.

Acest convoi adusese grupării otomane din Plevna o mare cantitate de hrană şi de muniţii, dar lipseau furajele. Pentru a folosi rezervele mari de furaje şi cereale existente între linia de contact şi Plevna, Osman paşa a organizat o divizie mobilă de furajori, formată din 12 batalioane de infanterie, 8 escadroane de cavalerie şi o baterie de artilerie, comanda fiind încredinţată generalului Ahmed Hîfzî. Diviziei i s-au afectat 300 de „trăsuri” (vehicule hipo) pentru transport, escortate de două batalioane. La 15/27 septembrie divizia comandată de Ahmed Hîfzî a primit ordinul de „a ridica orzul, porumbul, paiele şi furajul care se aflau la Trina”.

La 16 şi 17/28 şi 29 septembrie, fără a întâmpina rezistenţa cavaleriei ruse şi române, otomanii au efectuat două transporturi. Încurajat de aceste rezultate, comandamentul otoman a mărit efectivul diviziei la 17 batalioane de infanterie, 2 regimente de cavalerie şi 10 tunuri. În zilele următoare divizia a organizat încă două transporturi de cereale şi furaje, pe care le-a dus în Plevna; în plus, ea a primit misiunea de a proteja marşul unui nou convoi, comandat de Şevket paşa, care venea de la Orhânie.

Acţiunile pe care gruparea otomană din Plevna le-a putut întreprinde - cu sprijin din exterior - până spre sfârşitul lunii septembrie 1877 dovedeau că încercuirea nu era încă completă şi, deci, inamicul avea posibilitatea să părăsească oraşul, ieşind în direcţia Doini Dubnik - Orhanie - Sofia. Se pare că Osman paşa ordonase deja fortificarea punctelor-cheie (Doini Dubnik, Gorni Dubnik şi Teliş) şi amenajarea mai multor staţii telegrafice pe linia de comunicaţie cu Sofia nu numai pentru a satisface nevoile de aprovizionare, ci şi cu scopul - mult mai important - de a păstra o poartă deschisă pe unde, la momentul oportun, să poată părăsi Plevna.

Dar, cu toate apelurile stăruitoare făcute de prevăzătorul şi priceputul general turc la Constantinopol, după bătălia a treia de la Plevna comandamentul suprem otoman nu a aprobat ca forţele din Plevna să se retragă, pe motiv că ele imobilizau o mare parte a armatelor rusă şi română, întârziind astfel declanşarea ofensivei în alte zone - îndeosebi la sud de Balcani. În aceste condiţii, împotriva voinţei lui, Osman paşa a fost determinat să rămână la Plevna, deşi îşi dădea seama că momentul încercuirii complete nu era departe.

Temerile lui Osman paşa s-au confirmat nu peste multă vreme. Căci, pe de o parte, în zona Plevna au început să sosească unităţile de întărire din garda imperială rusă (trei divizii de infanterie, o divizie de cavalerie şi o brigadă de vânători), ceea ce a sporit posibilităţile comandamentului aliat de a extinde şi fortifica încercuirea şi spre vest şi sud-vest. Pe de altă parte, comanda trupelor de cavalerie ruse şi române a fost preluată de generalul I.V. Gurko, considerat mult mai energic decât predecesorul lui, generalul Krâlov.

Generalul E.I. Totleben a fost numit adjunct al principelui Carol, iar generalul-locotenent prinţ Imeretinski a devenit şef al statului major al Armatei de vest; generalul-locotenent P.D. Zotov a revenit la comanda Corpului 4 rus. Schimbările de persoane au avut un rol pozitiv în buna funcţionare a comandamentului Armatei de vest şi, în acest cadru, pe tărâmul relaţiilor dintre căpeteniile militare ruse şi române.

Unele modificări s-au produs şi în comandamentele trupelor române: şef al Statului major general (şi al celui al Armatei de operaţii) a devenit colonelul Ştefan Fălcoianu, în locul colonelului Constantin Barozzi; comandantul Diviziei 4 infanterie, colonelul Alexandru Anghelescu, a fost înlocuit cu generalul Dimitrie Racoviţă. În perioada următoare, la acţiunile de investire întreprinse la vest de râul Vid au început să participe, alături de cavalerie, şi mari unităţi de infanterie - circa trei divizii române şi ruse.

Pentru realizarea completă a blocadei Plevnei eforturile trupelor române şi ruse s-au concentrat în zona localităţilor Doini Dubnik, Gorni Dubnik şi Teliş. Doini Dubnik era deţinut de puţine forţe adverse şi prevăzut doar cu câteva tranşee; în schimb, la Gorni Dubnik se aflau 8.000 de militari otomani, cu 4 tunuri, dispunând de 2 redute orientate spre Plevna şi Teliş. La Teliş se găseau 5.000 de luptători, cu 4 tunuri, iar ca lucrări 2 redute protejate de şanţuri-adăpost.

Generalul Gurko a hotărât ca atacul principal să fie executat asupra poziţiei de la Gorni Dubnik, de către trupele Corpului de gardă: Divizia 2 cavalerie, un regiment de vânători, 6 escadroane de cavalerie şi 6 baterii. Spre nord, o grupare formată din trupe ruse şi române (Brigada de roşiori comandată de colonelul Creţeanu, Brigada de cazaci de Cuban, Batalionul 2 vânători român, un batalion din Regimentul 16 dorobanţi, două baterii ruse şi una română), pusă sub comanda generalului-maior A. I. Arnoldi, trebuia să atace Doini Dubnik, în timp ce forţe române şi ruse comandate de colonelul Cantili (Brigada 1 infanterie din Divizia 4, sprijinită de o baterie română, şi o brigadă de cazaci cu două baterii ruse) urmau să atace Gorni Etropol şi Doini Etropol şi să zdrobească la est de podul de pe râul Vid un eventual atac al trupelor inamice din Plevna.

În sfârşit, spre sud, un detaşament din trupele de gardă (două brigăzi de cavalerie, un regiment de vânători şi trei baterii), sub comanda colonelului Celişcev, avea misiunea de a ataca poziţia otomană de la Teliş, flancul drept al acestui detaşament era asigurat de brigada de călăraşi comandată de colonelul Formac. Rezerva generală a tuturor forţelor destinate acestei acţiuni era formată dintr-o divizie de gardă. Pentru a se uşura îndeplinirea misiunii forţelor de la vest de Vid s-a hotărât ca trupele otomane din Plevna să fie angajate prin alte două acţiuni: prima, executată de unităţile române de la aripa dreaptă a dispozitivului (regimentele 14 dorobanţi şi 3 călăraşi), către Susurlu; a doua - de diviziile 16 infanterie şi 3 gardă ruse, în sectorul dintre râurile Tuceniţa şi Vid, având flancul stâng asigurat de Divizia 9 cavalerie rusă.

În ziua de 12 /24 octombrie s-a declanşat atacul. Luptele cele mai crâncene s-au desfăşurat la Gorni Dubnik. După o zi întreagă de încleştări dramatice această localitate puternic întărită de pe drumul Sofiei a căzut, garnizoana otomană fiind silită să se predea. Trupele ruse au pierdut 120 de ofiţeri (din care un general mort şi 2 răniţi) şi peste 4.000 de soldaţi; pierderile otomanilor s-au ridicat la circa 3.500 de militari morţi şi răniţi. După succesul obţinut la Gorni Dubnik forţele aliate şi-au îndreptat atenţia asupra localităţii Teliş.

În dimineaţa de 16/28 octombrie Telişul a fost înconjurat şi supus unui bombardament concentric, timp de trei ore. Somat să depună armele, generalul Ismail Hakki, având în vedere situaţia celorlalte trupe otomane, a acceptat capitularea garnizoanei (3.000 de luptători) şi predarea materialului de care aceasta dispunea. Informat de cele petrecute la Gorni Dubnik şi Teliş şi pentru a evita alte pierderi zadarnice, Osman paşa a dispus ca forţele otomane din zona Doini Dubnik să se retragă. În consecinţă, la 19/31 octombrie inamicul a evacuat această localitate pe care trupele române şi ruse au ocupat-o fără luptă.

Comandamentul român a luat în acest timp măsuri de asigurare a aripii drepte a forţelor sale, trimiţând noi unităţi în direcţia Opanezului şi a localităţilor Gorni Etropol şi Doini Etropol. În cadrul acestei manevre Brigada 1 din Divizia 4 infanterie a înaintat spre Gorni Etropol şi Doini Etropol, sate pe care le-a ocupat fără rezistenţă, în timp ce Brigada 2 a înaintat până la imediat sud de Susurlu, unde a pus stăpânire pe o serie de înălţimi şi s-a consolidat la teren.

Un raport al generalului rus Arnoldi preciza următoarele: „în cele 7 zile de operaţiuni ale trupelor din detaşamentul meu înaintea Doini Dubnikului toate trupele din armata română, de cavalerie, infanterie şi de artilerie, şi-au îndeplinit datoria cu conştiinţă şi cu multă abnegaţiune şi ne-au fost de un mare ajutor: infanteria a trebuit să stea patru zile neîntrerupt în şanţuri, fără să poată aprinde focuri noaptea; cavaleria şi-a îndeplinit toate misiunile ce i s-au încredinţat, cu o preciziune şi o repeziciune admirabilă; mai ales toate recunoaşterile au fost făcute fără cea mai mică greşeală; artileria s-a aflat sub focul a trei redute inamice, pricinuind vrăjmaşului mult rău prin focul ei sigur şi neîntrerupt”.

A doua fază a încercuirii Plevnei

Toate aceste succese au marcat începutul fazei a doua a asediului, care a durat până la 28 noiembrie / 10 decembrie, în care toate preocupările s-au concentrat pentru lărgirea spaţiului operaţional din spatele forţelor de investire şi izolarea tot mai accentuată a garnizoanei otomane din zona Plevna. Linia siguranţei exterioare a încercuirii a ajuns pe această direcţie la aproximativ 40 de kilometri. Forţele comandate de Şevket paşa, care înaintaseră de la Sofia către Teliş pentru a veni în sprijinul grupării din Plevna, au fost obligate să se retragă spre Orhanie.

Eforturile trupelor ruse şi române depuse începând cu ziua de 12/24 octombrie s-au transformat într-o ofensivă generală, care a reuşit să respingă inamicul de la sud de Plevna spre trecătorile Munţilor Balcani, mărind astfel spaţiul dintre aliniamentul de încercuire şi cel al siguranţei exterioare şi izolând tot mai mult forţele lui Osman paşa de zonele centrale ale teatrului de război din Balcani. Exploatând succesul obţinut la Teliş, trupele de cavalerie comandate de generalul Gurko au reuşit până la 28 octombrie / 9 noiembrie să ocupe Vraţa, Teteven şi Osikovo, situate la aproximativ 60 km de Plevna şi la numai 30 km de trecători.

Comandamentul otoman păstra totuşi speranţa că se va ajunge ca forţele lui Osman paşa să declanşeze o acţiune concentrică şi coordonată cu acelea ce se concentrau în împrejurimile Sofiei, la sud de Balcani (o grupare de 50 de batalioane, 10 escadroane şi 7 baterii, puse sub comanda generalului Mehmet Ali). Informat de apropierea trupelor ruse, Mehmet Ali a consolidat poziţiile de la Etropol, Praveţ, Skravena şi Litakovo, defileuri care interziceau pătrunderea prin Orhanie şi trecătoarea Baba Konak spre Sofia.

La 6/18 noiembrie unităţile ruse comandate de generalul Gurko au ajuns la Iablaniţa (aproximativ 15 km nord de poziţiile întărite ale trupelor comandate de Mehmet Ali). De aici au fost trimise două coloane către Praveţ şi Etropol. În acest timp cavaleria de gardă care ajunsese la Vraţa urma să facă demonstraţii la flancul stâng al dispozitivului rus, concomitent cu o altă acţiune demonstrativă la flancul drept organizată de un detaşament în zona Orhanie. În luptele care s-au angajat în această zonă trupele otomane au fost înfrânte şi, la 12/24 noiembrie, au început retragerea - „cei de la Praveţ la Orhanie, iar cei de la Etropol înapoia defileului de la Baba Konak, pe care l-au întărit cu fortificaţii”. Peste patru zile inamicul a evacuat localitatea Orhanie, pe care forţele generalului Gurko au ocupat-o imediat.

Toate trupele comandate de Mehmet Ali s-au retras spre trecătorile Munţilor Balcani din această zonă. La 16/28 noiembrie aliniamentele siguranţei exterioare a forţelor aliate de blocare a Plevnei fuseseră împinse spre sud la o distanţă variind între 60 şi 70 km de linia de investire; speranţa lui Osman paşa în posibilitatea unei deblocări din direcţia Sofia se spulberase definitiv. Concomitent cu înfruntările de la sud de Plevna s-au desfăşurat lupte similare şi la nord, în zona dintre Plevna şi Dunăre.

Pentru a se preîntâmpina un atac dinspre Vidin şi eventuale acţiuni de hărţuire ce ar fi putut periclita spatele trupelor de încercuire de pe latura nordică a frontului de investire, comandamentul Armatei de vest a ordonat, la 5/17 noiembrie, ca un detaşament sub comanda colonelului George Slăniceanu să cucerească localitatea Rahova, situată la jumătatea drumului dintre Plevna şi Vidin şi la aproximativ 60 km nord-vest de Plevna Un istoric militar străin aprecia că Rahova „ar fi putut servi lui Osman paşa şi ca punct de sprijin pentru a ajunge la Vidin”.

În scopul asigurării spaţiului operaţional al încercuirii de la Plevna au avut loc mişcări şi ciocniri similare pe direcţiile est şi sud-est, în zonele Rusciuk, Şumla, Bazargic, unde se aflau forţele Armatei de est otomane. Parte din aceste forţe, sub comanda lui Suleyman paşa (care, între timp, fusese transferat de la comanda Armatei de Balcani), au executat în ultima decadă a lunii octombrie, ca şi în cursul lunii noiembrie 1877, unele pătrunderi ofensive cu intenţia de a străbate la Plevna fie pe direcţia Târnovo - Lovcea (dinspre sud-est), fie pe direcţia Biela-Bulgăreni-Trestenik (dinspre est). Cele mai grele lupte au fost angajate în zona Târnovo.

La 23 noiembrie / 5 decembrie gruparea lui Suleyman paşa, care sosise în ajun la localitatea Ahmedli, numărând 20.000 de infanterişti, 8.000 de cerchezi şi başbuzuci şi 20 de tunuri, a atacat localitatea Marian, în timp ce alte coloane, manevrând localitatea Elena, au interceptat comunicaţia cu Târnovo. După o luptă de opt ore, timp în care au suferit pierderi mari, trupele ruse - ameninţate cu încercuirea - s-au retras în condiţii foarte grele printr-un defileu îngust, aglomerat de mulţimea locuitorilor bulgari refugiaţi din calea otomanilor.

În vreme ce aliniamentul siguranţei exterioare era împins tot mai departe de garnizoana asediată, cercul din jurul Plevnei a fost restrâns în urma unor angajamente cu caracter local şi consolidat prin numeroase lucrări de fortificaţii. Dintre acestea o pondere deosebită a căpătat ocuparea - în a doua jumătate a lunii octombrie - a crestei nr. 1 a Munţilor Verzi, efectuată de către forţele ruse comandate de generalul Skobelev, în timp ce alte forţe de la flancul stâng al dispozitivului au cucerit înălţimile situate la sud de localitatea Trina. La flancul drept trupe române au smuls inamicului înălţimile de la nord de localitatea Opanez, periclitând astfel stabilitatea celor doi umeri atât de necesari otomanilor pentru eventualitatea că ar fi încercat să iasă în direcţia Dolni Etropol.

La acestea s-au adăugat două redute executate la vest de Doini Etropol şi diferite alte lucrări realizate în faţa localităţilor Doini Dubnik şi Gorni Dubnik. Geniştii români au iniţiat şi construirea unui baraj destinat inundării şesului din faţa localităţii Doini Etropol, în cazul că forţele otomane ar fi încercat să iasă din Plevna pe această direcţie.

Barajul era proiectat pentru următorii parametri: 960 de metri lungime, 5 metri lăţime, 19 metri grosime la bază şi 5 metri grosime la vârf Compania 4 geniu, comandată de locotenentul George Crăiniceanu, a început construcţia la 3/15 noiembrie, dar, datorită desfăşurării ulterioare a luptelor, barajul nu a putut fi terminat; în cazul execuţiei complete el ar fi reprezentat una din lucrările genistice importante din vremea aceea. Ca urmare a acestor lucrări - ca şi a acelora executate de inamic - s-a ajuns ca în unele puncte ruşii şi românii să se găsească separaţi de otomani doar prin 7-8 paşi.

Toate aceste lucrări au devenit o reţea densă şi, pe direcţiile mai importante, continuă de fortificaţii, concepută într-un sistem pe trei linii: linia avanposturilor, linia de luptă şi linia rezervelor de sectoare, iar fiecare din ele dispuneau de observatoare şi întăriri puternice. Apreciind situaţia din sectorul românesc, într-o lucrare apărută la Viena în 1892, istoricul Anton Springer nota: „Executarea lucrărilor de fortificaţie, ca şi exemplara ordine şi poliţie sanitară din bivuacurile române nu lăsa cu nimic de dorit”.

„Puternicele obiective realizate de români timp de o lună l-au ţinut pe inamic sub tensiune zi şi noapte cu începere de la 13 septembrie. În monotonia vieţii pe care aliaţii o duceau aici de peste o lună vizitarea lucrărilor de sapă româneşti oferea un divertisment interesant şi devenise un fel de sport pentru ofiţerii ruşi şi străini de a înfrunta permanenta grindină de gloanţe adăpostiţi acolo; prinţul Arnulf de Bavaria, venit pentru a vedea armatele de la Plevna, a fost decorat în aceste lucrări; însuşi ţarul Rusiei «s-a expus focului» în reduta Alexandru şi a primit din partea principelui [României] medalia «Virtutea militară»”.

Colonelul de origine finlandeză Teodor Fritiof Blăfield înfăţişa astfel sistemul fortificaţiilor româneşti: „în tot timpul asediului românii au lucrat cu un zel admirabil. Li s-ar fi putut imputa mai degrabă belşugul de fortificaţiuni decât lipsa lor. Îndeosebi de remarcabil a fost numărul fortificaţiunilor închise pe cari le-au construit în spatele lor. Cu ajutorul acestor fortificaţii românii puteau aştepta fără teamă atacurile turceşti [...]”.

Ca rezultat al desăvârşirii încercuirii Plevnei a devenit necesară operarea unor regrupări de trupe şi reorganizarea comandamentelor pe cercul interior. Întregul perimetru de aproximativ 50 km a fost împărţit în şase sectoare.

  • Sectorul 1, de sub comanda generalului Alexandru Cernat, era cel mai mare, de la râul Vid până la reduta Griviţa nr. 1. În acest sector erau dispuse numai trupe române: diviziile 2, 3 şi (în primele zile) 4 infanterie, 7 regimente de cavalerie, un batalion de geniu. Întrucât reduta Griviţa nr. 1 intra, potrivit noii organizări, în compunerea sectorului 2, „ruşii au înlocuit în lucrarea Kanlâ-tabia pe români, pe care i-au trimis spre partea de vest a liniei de încercuire [...]; părăsind Kanlâ-tabia ei aveau să sape tranşee în faţa colinelor de la Opanez, pentru a pune stăpânire pe această poziţie, cheia sectorului cinci [în numerotarea otomană], iar excelentele lor tunuri fretate sistem Krupp le-au permis să bată din spate cartierul general [otoman]”.
  • Sectorul 2, de sub comanda generalului-locotenent N. P. Krudener, se întindea de la reduta Griviţa nr. 1 până la reduta Galici de lângă localitatea Radişevo şi era menţinut de Corpul 9 rus.
  • Sectorul 3, de sub comanda generalului-locotenent P. D. Zotov, era deţinut de Corpul 4 rus şi cuprindea spaţiul dintre reduta Galici şi vâlceaua Tuceniţa.
  • Sectorul 4, de sub comanda generalului Skobelev, se întindea de la vâlceaua Tuceniţa până la chiuveta de la Kartujaven şi era repartizat următoarelor trupe ruse: Divizia 16 infanterie, Brigada 1 din Divizia 30 infanterie şi 3 batalioane de vânători.
  • Sectorul 5, de sub comanda generalului-locotenent Katalei, cuprindea zona dintre localitatea Krişin şi râul Vid, la Trina, şi era încredinţat Diviziei 3 infanterie de gardă şi unui regiment de lăncieri.
  • Sectorul 6, căruia comandamentul aliat îi acorda o atenţie deosebită, deoarece închidea dinspre vest linia de împresurare, ca un arc pe malul stâng al Vidului, era comandat de generalul-locotenent I.S. Ganeţki şi dispunea de Corpul de grenadieri (diviziile 2 şi 3), Divizia 9 cavalerie rusă şi un regiment de călăraşi.

Forţele române încadrate în dispozitivul de pe cercul interior al investirii totalizau 41 de batalioane, 28 de escadroane şi 112 tunuri, cu un efectiv de aproximativ 35.000 de militari. Capitularea grupării otomane de la Plevna devenise o chestiune de zile.