Încercările de eliberare a Ţării Româneşti. Lupta antiotomană în perioada 1477-1484. Criza internă din anii 1485-1486

Victoria trebuia întregită prin înscăunarea în Ţara Românească a unui domn favorabil lui Ştefan cel Mare şi scoaterea ei de sub influenta turceasca. Domnul acesta, sprijinit de oştirile lui Ştefan şi de acelea ale regelui Matei, conduse de Ştefan Bathory, era vechiul luptător antiotoman, Vlad Ţepeş, pe care Ştefan şi-l dorea iarăşi vecin încă din 1475. După mărturia lui Ştefan, iniţiativa înscăunării lui Ţepeş îi aparţinuse: „eu cerusem ca voievodul Basaraba să fie alungat din cealaltă ţară românească (l’altra Valachia) şi să fie pus acolo un alt domn creştin, anume Dracula, cu care să ne putem înţelege împreună”.

Expediţia în Ţara Românească a avut loc în cursul lunii noiembrie, oştile venind din două direcţii, din Transilvania şi din Moldova. Lupta împotriva lui Basarab Laiotă, care - după spusele unui trimis al lui Bathory la Buda - avea în ajutor nu mai puţin de 18.000 de turci, a fost deosebit de înverşunată, pe câmpul de bătălie rămânând 10.000 de morţi.

E posibil ca această primă luptă să fi avut loc înainte de sosirea lui Ştefan, cum afirma într-o scrisoare regele Matei. La 8 noiembrie, Vlad Ţepeş scria braşovenilor din Târgovişte, vestindu-le fuga lui Laiotă la turci şi accentuând că „a făcut Dumnezeu să fim acum o singură ţară” - veche formulă care părea menită, la acest sfârşit de an 1476, să reprezinte iarăşi o realitate politică, în cadrul luptei antiotomane.

Opt zile mai târziu, la 16 noiembrie, cădea şi ultimul punct de sprijin important al domniei lui Laiotă, oraşul Bucureşti. Între timp, Ţepeş primise pe rând credinţa boierilor munteni - ceea ce arată caracterul vasalic al legăturii dintre boieri şi domn. În ziua de 26 noiembrie avea loc şi o mare adunare de alegere a domnului, aşa cum fusese şi la Direptate cu două decenii mai înainte.

Relaţia care a mai fost amintită spune: „Marţea trecută, întreaga Ţară Românească, în chip unanim, l-a aşezat pe Dracula... ca domn al ei, cu mare cinste”. Poate tot atunci s-a mai petrecut încă un fapt foarte însemnat, pe care-l înregistrează acelaşi izvor: „şi a voit poporul (li populi) ca amândoi voievozii (Ştefan şi Ţepeş) să-şi jure între ei dragoste şi alianţă; astfel că întreagă acea ţară s-a încredinţat că turcul nu-i va mai da de grije”.

Noua domnie a lui Ţepeş începea sub cele mai bune auspicii. În Ţara Românească se dovedea că existau forţe care să ceară rezistenţa faţă de turci şi care să fie şi capabile, sub o conducere fermă, să asigure libertatea ţării. Ţepeş nu s-a încrezut în jurămintele de credinţă ale boierilor. El a cerut lui Ştefan să-i lase „pentru paza lui” oameni de ai săi, iar Ştefan i-a lăsat 200 de curteni. Precauţiunea nu era inutilă, dar, din păcate, s-a dovedit ineficace. Curând, într-adevăr, această domnie dătătoare de nădejdi avea să se încheie, odată cu viaţa vechiului luptător.

La sfârşitul lui decembrie 1476 sau, mai curând, în primele zile ale lui ianuarie următor, Laiotă se înapoia pentru a-şi relua tronul, sprijinit de boierimea Ţării Româneşti. Povestirea despre Dracula voievod, scrisă la puţini ani după aceea, pune sfârşitul lui Ţepeş în legătură cu o luptă cu turcii, în care oştenii săi erau victorioşi: „Dracula, de bucurie, s-a urcat pe un deal să vadă cum taie pe turci şi s-a depărtat de oaste.

Apropiaţii lui luându-l drept turc, unul l-a lovit cu o suliţă. El văzând că este ucis de ai lui, îndată a ucis cu sabia lui pe cinci dintre ucigaşii lui. Pe el l-au străpuns cu multe suliţi şi astfel a fost omorât”. În relatarea sa, Ştefan cel Mare nici nu pomeneşte de turci, ci spune doar că „numai decât necredinciosul Basaraba se întoarse şi îl găsi singur (deci părăsit de boieri) şi-l omorî”.

Câteva decenii mai târziu, la începutul veacului al XVI-lea, raguzanul Bocignoli înregistra în Ţara Românească o povestire în care cele două domnii ale lui Ţepeş se contopeau într-una, dar al cărei sfârşit confirmă celelalte informaţii, în faţa insistenţelor depuse de boieri pentru înţelegerea cu turcii, Ţepeş afirmase răspicat că acest lucru nu se va putea petrece câtă vreme va fi dânsul în viaţă; „persistând el în această părere, a fost ucis în chip viclean de boierii munteni”. În ciuda jurămintelor de credinţă, boierimea din Ţara Românească nu renunţase, deci, la programul colaborării cu turcii, pe care primejdia unei noi domnii autoritare, ca cea dintâi a lui Vlad Ţepeş, îl făcuse să-i apară mai necesar decât oricând.

Lupta antiotomană în 1477-1484

Lupta pentru libertatea Ţării Româneşti trebuia, deci, luată de la capăt. De la turci Ştefan primea veşti că în vară vor veni iarăşi, să-i ia cetăţile şi să-l îngenuncheze. Nădejde de ajutor de la vecinii prinşi în vrajbele lor Ştefan nu mai avea. Cu toată recenta colaborare din Ţara Românească, regelui Matei îi păstra supărare, pentru zăbava cu care-i trimisese ajutorul, sosit la graniţele sale după pustiirea ţării.

De aceea, cunoscând puternicele interese ale Veneţiei în Răsărit şi eternele proiecte de cruciadă ale papei, el va cerceta din nou prin solii săi Italia, dar nu cu mai mult folos decât altă dată. Această solie la Veneţia, din mai 1477, prezintă interes mai cu seamă prin faptul că a prilejuit păstrarea încă a unui text care cuprinde expresia gândirii politice şi a zbuciumului sufletesc al celui mai mare conducător al poporului român în lupta antiotomană.

Cu acea mândră demnitate care se vede în toate actele sale, el socotea de prisos să mai insiste asupra rolului Moldovei, „fiindcă lucrul e prea vădit că ea este poarta (serajo) Ţării Ungureşti şi a Poloniei şi straja acestor două craii”. Despre folosul general al luptei sale, el făcea constatarea de nedezminţit: „fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, mulţi creştini au rămas în linişte de patru ani”, ceea ce dovedeşte că singur considera acţiunea sa militară antiotomană ca începând din 1473.

În schimbul ajutorului cerut, Ştefan promitea să răspundă înzecit, „de câte ori veţi avea nevoie şi veţi cere, dar numai împotriva paginilor”, ceea ce arată, o dată mai mult, nu numai condamnarea politicii de agresiune a statelor europene, dezbinate în faţa primejdiei reale pe care o reprezentau turcii, ci şi hotărârea domnului Moldovei de a sta numai în slujba intereselor ţării sale şi, prin aceasta, în slujba interesului general. În acest sens, el avea planuri şi pentru izgonirea turcilor din Crimeea, ceea ce înseamnă că înţelegea necesitatea unui război ofensiv, însă dus cu forţele creştine unite.

În încheiere, prezenta alternativa în care se găsea, în cazul lipsei oricărui ajutor: „ori această ţară va pieri, ori voi fi silit de nevoie să mă supun paginilor. Lucrul acesta însă nu-l voi face niciodată, vrând mai bine o sută de mii de morţi, decât aceasta”. Din martie, Ştefan avea pe lângă dânsul pe Basarab Ţepeluş, care, după cum s-a văzut, încercase să ia domnia Ţării Româneşti încă din 1474. Cu el va porni Ştefan din nou în ţara vecină, în noiembrie 1477.

Expediţia, pe care cronica internă nu o menţionează, o cunoaştem prin intermediul lui Dlugosz, a cărui povestire aduce amănuntul preţios al refacerii oştirii lui Ştefan cu elemente ţărăneşti (ex agrestibus), precum şi pe acela că Ţepeluş a fost instalat ca guvernator al domnului moldovean - afirmare a condiţiilor de vasalitate în care se găsea noul domn al Ţării Româneşti şi a misiunii pe care o primea el, de a reprezenta acolo politica antiotomană a suzeranului său. Izgonit, Laiotă lua drumul pribegiei, dar nu la turci, cum ne-am fi aşteptat, ci în Transilvania, cu care reluase legăturile şi unde va fi bine primit.

În condiţiile politice din Ţara Românească, noua soluţie adoptată de Ştefan era tot atât de puţin viabilă cât şi cele precedente. Ţepeluş intră curând, aşa cum făcuse şi Laiotă, în supunerea turcilor, căutând să păstreze, de altminteri, legături bune şi cu Transilvania şi regele Ungariei. Astfel, în toamna anului 1479, Ţepeluş însoţeşte cu câteva mii de oameni pe comandanţii turci de la Dunăre, Ali-beg şi Skender-beg, în expediţia lor pustiitoare din Transilvania.

Tot ce a reuşit el să facă cu acest prilej, o spune singur într-o scrisoare adresată braşovenilor - care merită să fie pusă, ca atâtea altele, alături de acelea ale lui Ştefan, pentru a se vedea ce a însemnat pentru poporul român lupta condusă de marele domn al Moldovei: „eu am căzut, împreună cu boierii, înaintea lui Ali-beg, rugându-l ca Dumnezeu să-l povăţuiască şi să nu meargă împotriva voastră, fiindcă avem pace şi învoială cu voi. Astfel, abia i-am întors asupra Sibiului. Dar, când era acolo, el a început a spune că are să meargă să prade şi prin ţinutul vostru; atunci eu din nou am căzut înaintea lui şi i-am zis: n-ai ce face <acolo>, căci am trimis eu oamenii mei de au prădat şi au dat foc şi cu toţii s-au ascuns”.

Cum înfrângerea turcilor la Câmpul Pâinii nu a adus şi înlocuirea lui Ţepeluş, el va continua să invoce în scrisorile sale serviciile făcute Transilvaniei, să denunţe pe boierii fugari acolo drept „vrăjmaşii întregii creştinătăţi” şi să împletească afirmaţiile de prietenie cu ameninţarea ascunsă a unor noi năvăliri turceşti. Pe ce baze erau stabilite raporturile Ţării Româneşti cu stăpânitorii turci o mărturiseşte acelaşi Ţepeluş: „Mi-am dat osteneală pe lângă Ali-beg, pentru lucrul vostru, ca să nu mai prade la voi (în Ţara Bârsei), dar să mă credeţi că nu putem cu bărbăţia, ci cu daruri, din ce putem da de la noi”.

Aceasta este, de fapt, atitudinea boierimii din Ţara Românească, pe care o găsim sintetizată într-o scrisoare din aceeaşi vreme, adresată braşovenilor de unul din reprezentanţii ei de frunte: „Şi să ştiţi că eu sunt Neagul vornicul şi că mi-am trudit bătrâneţele mele la Poarta domnului marelui împărat numai pentru binele vostru. Şi şi-a cheltuit domnul nostru vistieria sa, până ce s-a îndurat marele împărat şi i-a dat voie şi poruncă să facă pace cu voi, precum aţi văzut şi voi porunca împărătească”. Iar învăţătura finală sună: „Şi să ştiţi că turcii sunt mulţi ca nisipul mării şi nimenea nu poate să le stea împotrivă”.

Ştefan cel Mare va face un nou efort să curme această jalnică situaţie. În iulie 1481, oştile sale se îndreaptă iarăşi spre Ţara Românească, pentru o ultimă încercare de a o smulge din supunerea turcilor şi a o readuce în frontul luptei antiotomane. Bătălia, care s-a dat la Râmnic, în ziua de 8 iulie, este larg povestită de cronica internă şi prezentată ca una din marile victorii ale lui Ştefan. La expediţia de înlăturare a lui Ţepeluş au luat parte şi oşti transilvănene, ea reprezentând unul din momentele importante ale colaborării politice dintre Moldova şi Transilvania. După victorie, spune cronica, „Ştefan voievod a lăsat să domnească peste Ţara Muntenească pe Vlad voievod Călugărul”.

Ţepeluş reuşeşte, totuşi, să se menţină câtăva vreme încă în partea de apus a ţârii, căci la 16 august da un act din Piteşti. Curând este însă alungat şi, rămas singur în scaun, Vlad Călugărul încuraja pe braşoveni să nu aibă temeri din partea turcilor. Dar, înainte de 16 noiembrie, Ţepeluş se înapoiază - sprijinit de boierii Craioveşti şi, de bună seamă, şi de turci - pentru o nouă domnie, care va ţine până în primăvara anului următor. Între timp, la 10 martie, căutând să-şi întărească cel puţin graniţa de miază-zi, Ştefan pusese stăpânire pe cetatea Crăciuna.

Măsura se va dovedi, în scurtă vreme, îndreptăţită, căci, reuşind să-l izgonească definitiv pe Ţepeluş - care piere ucis de boierii mehedinţeni, în refugiul pe care-l căutase la Glogova - Vlad Călugărul nu întârzie să-şi asigure domnia prin înţelegerea, devenită tradiţională în Ţara Românească, cu turcii. Încă nu se ştia bine ce se petrecuse cu Ţepeluş, când Vlad Călugărul trimitea braşovenilor o scrisoare doar de câteva rânduri, dar din cele mai revelatoare.

El îi vestea pe prietenii săi de dincolo de munţi, mai întâi, două lucruri care nu se găsesc întâmplător în aceeaşi frază: că „boierii şi toată ţara” i se închină şi că „Ali-beg îmi este cu bunătate;... şi a trimes Ali-beg la Poartă să-mi facă pace”. Inelele legăturii se văd cu uşurinţă: boierii, turcul de la margine, care va deveni, nu peste multă vreme, un făcător de domni, şi „marele împărat” din cetatea de pe Bosfor.

Dar scrisoarea lui Vlad Călugărul mai cuprinde în scurtele sale rânduri două veşti deopotrivă de semnificative. Cea dintâi sună: „Şi câţi pribegi erau peste Dunăre, pe toţi i-a trimis Ali-beg la mine”; deci, o parte din boieri se refugiaseră, faţă de primejdia unei domnii temute ca antiotomane, la apărătorii lor de dincolo de Dunăre. În sfârşit, demnul arată că Ali-beg trimisese la Poartă nu numai „să-mi facă pace”, ci şi „să-mi aducă steag”. E prima oară când izvoarele noastre pomenesc de steagul de domnie trimis de la Poartă, semn al exercitării puterii în numele autorităţii sultanului.

Faţă de această situaţie, Ştefan va fi silit să se resemneze şi să caute a-şi apăra, de aici înainte, doar propria-i ţară. De altminteri, el însuşi fusese silit o clipă - probabil sub presiunea unor tulburări provocate de boieri - să încerce o înţelegere cu turcii. Rezultatul acestor demersuri a fost tratatul de pace, descoperit nu de multă vreme, care trebuie să dateze din primele luni ale anului 1481.

Conceput de Ştefan doar ca un mijloc de a întrerupe efortul atât de mare pe care îl cerea lupta antiotomană, acest tratat nu a fost considerat definitiv nici de către turci, dacă e adevărat că expediţia lui Ali-beg şi Skender-beg în Moldova, care au prădat „până pe sub Lunca Mare”, a avut loc, după cum se socoate, în 1481. În orice caz, el a fost rupt de către Ştefan prin campania din vara aceluiaşi an, care se încadra în vechea lui linie politică.

După alţi trei ani de tensiune, în 1484, o nouă campanie turcească condusă de sultanul însuşi, acum Baiazid al II-lea, se îndrepta împotriva Moldovei. Scopul ei nu mai era să se aventureze în interiorul acestei ţări care se dovedise de neînvins, ci să încerce dintr-o dată, cu una din marile armate pe care putea să le ridice Imperiul şi cu o flotă deopotrivă, cucerirea Chiliei şi a Cetăţii Albe. În sprijin venea hanul tătărăsc şi Vlad Călugărul, despre care cronica spune că „a făptuit trădare faţă de domn, pentru că a dat ajutor turcilor... şi a mers pe urma celorlalţi domni munteni şi nu s-a depărtat de dânşii”. După un asediu de opt zile, Chilia capitula, la 14 iunie. Rezistenţa Cetăţii Albe a durat două zile.

Căderea atât de lesne a cetăţilor a impresionat şi pe turci. Despre Chilia, un cronicar otoman din secolul al XV-lea, Tursunbei, spunea că „adâncimea şanţului cetăţii era de neînchipuit”, iar „urcarea inamicului pe ziduri era imposibilă”. Şi mai puternică era Cetatea Albă. Zvonuri de trădare au circulat încă din acea vreme. Peste tot, oricum, se vorbeşte de capitulare.

După Aşîk-paşa-zade, alt cronicar contemporan, predarea Chiliei s-ar fi petrecut în urma vizitei unuia din pârcălabi în cortul vizirului, unde, „punându-şi capul la pământ şi sărutându-i mâna”, ar fi vorbit astfel: „Cetatea e a padişahului şi noi, de asemenea, ne supunem padişahului”. În orice caz, faţă de rezistenţa întâlnită în Moldova în 1475-1476, singură această lesne cădere a cetăţilor indica unele schimbări pline de primejdie. Ele se vor vădi în anii următori. Între timp, însă, puterea de rezistenţă a Moldovei primise o lovitură simţitoare.

Criza internă din anii 1485-1486

Ştefan nu se va resemna cu pierderea cetăţilor. Cronica lui Aşîk-paşa-zade povesteşte încercarea moldovenilor de a recuceri una dintre ele, făcută în înţelegere cu orăşenii, care le-au oferit ajutorul lor. Totuşi, cetatea n-a putut fi luată. Acest eşec şi ferma sa hotărâre de a-şi redobândi cele două baze ale apărării Moldovei faţă de turci l-au determinat pe Ştefan să recurgă la o ultimă încercare, pentru a obţine un ajutor dinafară. Cum regele Matei încheiase încă din 1483 un armistiţiu pe cinci ani cu sultanul, el merge la vechiul său suzeran, regele Poloniei, să facă gestul pe care-l refuzase timp de aproape trei decenii: să depună personal omagiul, la Colomeea.

De aici se înapoia în Moldova cu acte scrise, cu promisiuni şi cu trei mii de ostaşi (septembrie 1485). În lipsa lui, o oaste turcească - după cronica lui Aşîk-paşa-zade, iarăşi cu ajutoare din Ţara Românească - intrase în Moldova, prădând şi arzând până la Suceava. Oastea duşmană aducea de data aceasta un pretendent, numit de izvoare Hruet, Hroiot sau Hronoda Petru. Fără a-l pomeni pe acesta, cronica otomană amintită spune că „o mulţime de boieri ai Moldovei le-au ieşit în întâmpinare (turcilor) şi s-au supus”.

Mişcarea de rezistenţă faţă de politica domnească, care începuse să se arate în timpul campaniei lui Mahomed al II-lea, făcuse între timp progrese în sânul boierimii moldovene. Chemarea ţăranilor la arme şi sprijinirea pe elementele orăşeneşti, care creau treptat o bază mai largă puterii lui Ştefan cel Mare şi îi puneau la dispoziţie mijloace de acţiune independente de boierime, mărise cercul opoziţiei faţă de domnie.

Grupuri boiereşti tot mai largi, care participaseră multă vreme la efortul pentru apărarea ţării, sunt câştigate de mişcarea împotriva domnului, care devenea implicit o mişcare în favoarea păcii cu turcii, văzută drept condiţia necesară a împiedicării progreselor ulterioare ale puterii domneşti, în acest chip, lungul război pentru apărarea libertăţii Moldovei îşi dezvăluia efectele pe diferite planuri: el impusese Moldova ca pe o putere de care trebuiau să ţină seamă chiar şi turcii, pregătise alianţa politică dintre domnie şi masele largi ale ţărănimii libere şi orăşenimii şi adusese boierimea moldoveana la formularea unui program similar celui din 1462 al boierimii din Ţara Românească.

Dar completa definire a poziţiilor o va aduce anul următor, după ce, în noiembrie 1485, Ştefan reuşise, totuşi, să înfrângă o oştire turcească la Cătlăbuga. Cronica internă vorbeşte, în diferitele ei versiuni, de revenirea în 1486 a lui Hronoda, fără a mai aminti de data aceasta de un ajutor turcesc. Absenţa ajutorului turcesc reiese deosebit de clar din povestirea cea mai largă, pe care ne-o dă Cronica moldo-germană. E probabil că, refugiat între timp în Transilvania, Hronoda venise, cum afirmă Ureche - pe baza unor informaţii de care azi nu mai dispunem - „cu oaste de la unguri”.

Aceasta nu însemna sprijinul statului maghiar - care în condiţiile politice ale momentului nu se poate presupune - ci recrutarea în Transilvania a unor cete puţin numeroase. Dacă, totuşi, în lupta de la Şcheia, din martie 1486, „a bătut Hronoda Petru pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta; şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţa până la prânz” - pentru ca în cele din urmă să rămână biruitor şi domn datorită unei stratageme a credinciosului Purice - acest fapt nu se poate explica decât prin alăturarea cetelor boiereşti la mica oaste a pretendentului.

Raporturile dintre Ştefan şi boierime se defineau astfel cu claritate. Ele au determinat în anul următor, 1487, încheierea păcii cu turcii, în condiţiile respectării libertăţii Moldovei, în schimbul plăţii tributului, concesie dureroasă, determinată în ultima analiză de presiunea internă exercitată asupra domnului, într-o vreme în care se spulberase şi orice nădejde într-un ajutor eficace, venit dinafară. Răgazul silit al păcii va fi închinat marilor reforme interne, pregătite în focul lungii şi aprigei bătălii pentru libertatea Moldovei.

Check Also

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …

Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o …

Fiscalitatea în Moldova şi Ţara Românească (1774-1821)

Între 1774 şi 1829, regimul fiscal a rămas în esenţă ceea ce a fost în …

Decăderea clasei ţărăneşti, evreii şi viaţa boierilor din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Se întemeiase oare prin aceste reforme norocul de care principatele române fuseseră atâta vreme lipsite? …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …