Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea a fost inclusă şi în rezoluţiile adunărilor ad-hoc din 1857. Românii voiau astfel să înlăture certurile interne pentru domnie care afectaseră viaţa politică a ţărilor române de-a lungul întregii epoci medievale. În acelaşi timp, ei voiau să consolideze noul stat român prin definitivarea unirii şi obţinerea independenţei. Grupul oamenilor politici care l-au înlăturat pe Al. I. Cuza au oferit mai întâi coroana lui Filip de Flandra şi, după refuzul acestuia, lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, un tânăr de 27 de ani, înrudit cu suveranii Prusiei şi Franţei.

Viaţa politică între 1866 şi 1871

Domnia lui Carol (1866-1914) a început prin adoptarea de către parlament a unei noi Constituţii care făcea din România o monarhie constituţională ereditară, în care tronul era moştenit exclusiv de descendenţii de sex masculin. Între toate actele cu caracter constituţional adoptate în ţările române, Constituţia din 1866 era cea mai liberală: ea garanta libertăţile individuale, libertatea de exprimare şi separarea puterilor în stat. Puterea legislativă era deţinută de un parlament bicameral ales prin vot censitar, dar alternanţa la guvernare era asigurată prin intervenţia directă a principelui, care îl desemna pe primul-ministru însărcinat să organizeze alegerile.

Primii cinci ani ai domniei au reprezentat însă o perioadă de instabilitate politică (10 guverne şi 30 de remanieri guvernamentale!), explicabilă prin lupta pentru putere dintre burghezia cu idei liberale şi moşierimea conservatoare, prin lipsa partidelor politice, ca şi prin dorinţa lui Carol de a-şi spori mereu autoritatea şi prin amestecul puterilor garante în treburile interne ale ţării. Carol s-a bizuit iniţial pe liberalii radicali care au guvernat din 1867 până în 1868. Acum se adoptă leul ca unitate monetară naţională, se adoptă legea privind construcţia de şosele şi se trece la modernizarea armatei.

 Temându-se însă de reacţia lor naţionalistă - exprimată mai ales în 1867, cu prilejul anexării Transilvaniei la Ungaria, şi prin sprijinirea mişcării de eliberare a bulgarilor -, Carol îi îndepărtează de la guvernare. În opoziţie, liberalii iniţiază un complot care, în condiţiile războiului dintre Franţa şi Prusia din 1870-1871, trebuia să ducă la înlăturarea domnitorului. Dar declanşat prematur, complotul numit „Republica de la Ploieşti” a fost repede înăbuşit. Carol se gândeşte atunci la abdicare, şi numai intervenţia unui guvern conservator condus de Lascăr Catargiu (1871-1876) readuce ordinea în viaţa politică.

Stabilizarea vieţii politice

Marea guvernare conservatoare. După agitaţia primilor ani ai domniei lui Carol, viaţa politică românească s-a liniştit treptat. Domnia străină s-a dovedit a fi într-adevăr factorul de stabilitate dorit de ţară. Carol, stăpânit de simţământul datoriei, n-a avut prieteni sau camarilă, toate acţiunile sale au vizat interesul naţional. În timpul său modernizarea României a fost mult amplificată, atât în plan legislativ cât şi în plan economic, edilitar, educaţional şi cultural.

Al doilea factor de stabilitate l-a constituit organizarea partidelor politice. Partidul Liberal, reprezentant al burgheziei, s-a constituit în 1875, conducerea lui fiind asigurată până în 1883 de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti. El dorea dezvoltarea industriei naţionale şi autonomia economică a ţării. Partidul Conservator, constituit neformal în 1871 şi oficial în 1880, reprezenta interesele marilor proprietari de pământuri.

Profitând de o conjunctură europeană favorabilă, conservatorii şi-au consolidat poziţiile politice şi economice în perioada cât au guvernat. Prin legea învoielilor agricole din 1872, ei au legiferat aducerea ţăranilor la muncă pe moşii cu forţa armată. Convenţia comercială cu Austro-Ungaria din 1875 - deşi încheiată în condiţii de egalitate juridică, şi deci avantajoasă din punct de vedere politic - era dezavantajoasă din punct de vedere economic pentru ţară, fiind încheiată pe principiile liber-schimbismului. Pe de altă parte, guvernul condus de Lascăr Catargiu a acţionat pentru obţinerea independenţei României chiar dacă, temându-se să dea arme pe mâna ţărănimii, membrii Partidului Conservator ar fi dorit s-o obţină exclusiv prin mijloace diplomatice.

Constituţia din 1866

Constituţia României a fost întocmită după Constituţia belgiană din 1831 şi a fost promulgată la 1 iulie 1866. A fost prima constituţie a ţării elaborată fără concursul străinilor şi fără să fie supusă aprobării din afară. Ea consfinţea numele oficial al ţării - România - şi făcea abstracţie de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a marilor puteri, ca şi cum ţara ar fi fost independentă.

Constituţia introducea cele trei principii ale unui stat modern: suveranitatea naţională - acum încă doar un deziderat -, guvernarea reprezentativă şi separarea puterilor în stat. Parlamentul era bicameral (Camera Deputaţilor şi Senatul) ales prin vot censitar. Se garantau toate drepturile cetăţeneşti, cetăţeni fiind însă socotiţi doar românii de religie ortodoxă (articolul 7), ceea ce avea să creeze în România o „problemă evreiască” cu repercusiuni ce se vor prelungi până spre mijlocul secolului XX.

Constituţia a avut o existenţă îndelungată şi a stat la baza regimului politic până în 1923, şi cu unele modificări până în 1938. Alte modificări au avut loc În1879, când s-a prevăzut acordarea selectivă a cetăţeniei şi neortodocşilor, în 1884, când numărul colegiilor electorale a fost redus de la patru la trei, şi în 1917 când din dorinţa efectuării unei noi reforme agrare s-a renunţat la articolul ce declara proprietatea sacră şi inviolabilă.

Check Also

Opţiuni politice în societatea românească în perioada interbelică

Criza economică abătută asupra României încă de la sfârşitul deceniului al treilea a fost şi …

Practicile politice liberale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Liberalismul îşi are originea în ideologia mişcărilor de emancipare socială şi naţională din prima jumătate …

Diplomaţia, o realitate politică în secolul al XVII-lea

Consideraţii generale Secolul al XVII-lea a reaşezat raporturile între Marile Puteri. În acelaşi timp, în …

Structura şi relaţiile sociale în ţările române în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Structura socială Este o realitate a veacului al XVII-lea pe o foarte vastă arie geografico-politică …

Conştiinţa naţională şi emanciparea politică în secolul al XVIII-lea

Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al principatului, căruia i s-a …