Începuturile Răscoalei lui Horea

Ridicarea iobagilor români de la 1784 constituie punctul culminant al luptei iobăgimii din Transilvania împotriva stăpânilor săi feudali în secolul al XVIII-lea, deschizând criza orânduirii feudale însăşi. Ea e prima zguduire puternică a orânduirii feudale în cuprinsul României, marcând începutul procesului revoluţionar de subminare a feudalismului. Răscoala izbucneşte într-un timp când şi în centrul şi răsăritul Europei temeliile feudalismului încep să se clatine, când şi în această parte începe procesul de formare a statelor naţionale. Începuturile destrămării feudalismului sunt vizibile şi în Transilvania. Cresc şi aici forţele de producţie, încep să apară şi aici germenii noii economii capitaliste.

Răscoala rezultă din gravitatea raporturilor feudale din Transilvania, din adâncirea contradicţiilor de bază ale societăţii feudale în urma intensificării exploatării iobagului în condiţiile începuturilor destrămării orânduirii feudale. Sarcinile iobăgimii în cursul secolului s-au agravat mereu, sub diferite forme. Cerinţele economiei proprii a stăpânului feudal, în creşterea lor, au sporit prestaţiile iobagului, mai ales obligaţiile lui de muncă.

Numărul zilelor lui de lucru se menţine mereu ridicat, la 3-4 pe săptămână şi chiar mai mult, în timp ce pământul său de cultură e în scădere; nu numai prin sporul populaţiei, ci şi prin restrângerea pământului iobăgesc în urma creşterii celui lucrat de stăpân în regie proprie. Comunitatea agrară reducându-se, pământul de cultură individualizându-se, prin succesiune el se divizează, se fărâmiţează mereu. Posibilităţile de sporire, în schimb, se reduc. Cu creşterea valorii pământului, posibilităţile de defrişare se restrâng sau implică sarcini în plus. Şi apoi stăpânul feudal se foloseşte tot mai mure de dreptul său stabilit prin obicei sau prin lege de a „răscumpăra” de la iobag pământul defrişat, adică de a i-l lua, despăgubindu-i munca sau nedespăgubindu-l cu nimic când defrişarea nu s-a făcut cu învoirea lui.

Sporesc restricţiile în folosirea pădurii, a păşunii, se restrâng folosinţele comune. Dacă în prima jumătate a secolului iobagul luptă cu deosebire migrând spre locurile relativ mai rar populate şi cu condiţii mai uşoare - spre şesurile Ţării Româneşti, Moldovei, Banatului - acum şi acolo populaţia s-a îndesit, şi acolo condiţiile, sub o formă sau alta, feudală sau fiscală, s-au agravat. E mult mai greu acum de găsit condiţii „mai bune”.

Migraţia, fuga, se menţin, dar ele nu mai rezolvă pentru iobag problema, îl ispitesc acum mai puţin; spre sfârşitul secolului ele trebuie chiar să scadă în amploare. Iobagul trebuie să-şi caute acum şi alte mijloace de luptă, să recurgă şi la arma mai puternică, a răscoalei, să se gândească nu numai la uşurarea, ci chiar la sfărâmarea cătuşelor feudale.

Încercările de reglementare urbarială, de stabilire şi uniformizare a sarcinilor feudale, de adaptare a lor la pământul şi starea iobagului s-au izbit mereu de rezistenţa masivă a nobilimii, au eşuat mereu. Maria Tereza a reuşit să introducă la 1767 o reglementare urbarială, stabilind zilele de lucru ale iobagului la două pe săptămână pentru sesia întreagă, precum şi întinderea pământului care trebuia să-i revină potrivit sarcinilor sale, dar numai în Ungaria, reglementare valabilă deci numai pentru teritoriile de dincolo de graniţele Principatului Transilvaniei. Pentru Transilvania n-a reuşit să dea decât o reglementare redusă şi provizorie, sub formă de ordonanţă imperială. Ordonanţa s-a dat în termenii propuşi de guvernul Transilvaniei. Menţinea prin urmare numărul ridicat al zilelor de lucru în uz aici, îndoit faţă de cel stabilit pentru Ungaria.

În schimb cantitatea pământului de atribuit iobagului în virtutea sarcinilor sale o lăsa la chibzuinţă stăpânului feudal. Şi nici în aceşti termeni n-a fost respectată. Stăpânul feudal, chiar când i se adaptează în genere, nu renunţă la obiceiul de a-şi întrebuinţa nelimitat iobagul, adică atât cât o cer nevoile economiei sale, mai ales în timpul muncilor agricole stringente, când şi iobagul are mai mare nevoie de braţele sale de muncă pentru propria-i economie.

Reglementarea urbarială din 1780 pentru Banat a rămas şi ea o reglementare locală. Înăuntrul Transilvaniei, sub regimul arbitrarului, situaţiile sunt foarte variate. Urbariile înregistrează nu numai obligaţiile de muncă prevăzute în ordonanţă, ci şi alte multe variaţii. Dacă găsim înregistrate adesea mai puţine zile de lucru decât cele prevăzute în ordonanţa imperială (mai obişnuit 3 zile pe săptămână), practic găsim des situaţii care le depăşesc.

Şi ceea ce agravează şi mai mult situaţia, sunt posibilităţile largi de abuz pe care le îngăduie arbitrarul dreptului privat în care se menţin raporturile feudale. Domnul feudal fiind nu numai stăpânul, ci şi judecătorul iobagului său, acesta e expus la tot felul de abuzuri. Abuzează stăpânul, dregătorul său, judele său (pe lângă judele satului, stăpânul a luat obiceiul de a-şi ţine jude propriu, pus numai în serviciul său) şi iobagul are prea puţine posibilităţi de apărare.

Nu e de mirare astfel că abundă abaterile, neregulile, cazurile revoltătoare, în Ţara Haţegului, de pildă, una din regiunile cuprinse de răscoală, la 1773 împăratul Iosif însuşi descoperi printre stăpâni şi de aceia, care cele 4 zile cu palmele sau trei zile cu vitele ale ordonanţei, le .răstălmăceau în 4 zile cu palmele şi 3 zile cu vitele, adică toate zilele săptămânii. Sau şi de aceia care iarna îşi munceau iobagul 4 zile cu vitele sau toate zilele în şir cu palmele, iar vara fără întrerupere, şi nu numai pe iobag cu vitele sale, dar la nevoie şi pe soţia şi copiii săi.

În drumul său între Rupea şi Sighişoara, chiar iobagii comitelui suprem, care era chemat să impună legea, se plâng că trebuie să slujească fără întrerupere săptămâni întregi şi de multe ori cu toate braţele câte se găsesc în casă. Că asemenea abuzuri erau posibile, ne-o spune şi Gheorghe Şincai în Cronica sa: „... afară de slujbele care le făcea domnilor pământesci, începând de luni până sâmbătă sara în toată săptămână preste tot anul, duminica fiindcă alte nu se putea lucra, domnii cei pământesci, pre iobagii săi îi trimitea cu cărţi pe la alţi domni”, în culori şi mai negre putea apare starea iobagului din Transilvania în ochii străinilor: „în general, ţăranul supus sau iobagul transilvănean e, în ce priveşte starea lui, cel mai nenorocit ţăran ce se poate afla oriunde pe lume... Un adevărat sclav al domnului său... Trebuie să se istovească ca o vită... Împovărarea şi apăsarea acestor supuşi din partea domnilor lor sunt nesfârşite şi excesele săvârşite contra lor de necrezut” - se poate citi într-un manuscris german de după 1765.

Unor asemenea cauze atribuie răscoala răsculaţii înşişi. Ţăranii din Zarand, în cererile lor înfăţişate doctorului Ioan Piuariu-Molnar, trimis să-i pacifice, se plâng că stăpânii i-au încărcat cu slujbe tot mai grele, cu bucate, dijme, daruri, plăţi, „încât noi numai apa nu avem să o plătim”, rezumă ei, că toţi trebuiau să facă câte 4 zile de lucru, deşi unii abia aveau o pătrime de iugăr de pământ. „Mai mult, unii domni ne sileau să le aducem lemne chiar şi în sfânta noastră zi de Crăciun, zicând că ce le pasă lor de sărbătorile noastre”.

Femeile trebuiau să facă şi ele slujbe, să toarcă, să ţese; femeia care nu ştia să toarcă sau să ţese bine trebuind să plătească alta în locul ei. Pe văduva iobagului mort o aruncau şi la închisoare pentru a o sili să-şi declare „averea”, ca să i-o poată lua. Şi altele sunt cauze asemănătoare cu cele care au dat naştere răscoalelor din Boemia, din Ungaria, din Rusia, răscoalelor ţărăneşti din răsăritul Europei în genere din acest răstimp.

Exploatarea stăpânului feudal rămâne dublată de cea a statului. Se menţin ridicate darea, proviziile pentru întreţinerea armatei. Se menţin încartiruirile militare, muncile pentru nevoi militare sau alte nevoi publice, cărăuşiile, lucrul la drumuri, la cetăţi. sunt tot mai multe şi sarcinile faţă de comitat. Şi, fireşte, abuzurile nenumărate în legătură cu toate acestea. Imperiul e mereu în războaie, forţele lui militare mereu ridicate trebuie plătite, întreţinute; bugetul e mereu deficitar.

Cele două puteri, stăpân feudal şi stat, se găsesc într-o adevărată concurenţă în exploatarea iobagului, şi una şi alta luându-i apărarea, „ocrotindu-l” împotriva exploatării celeilalte, pentru a fi cu atât mai bună sursă de exploatare pentru sine. Spre care din ele se va îndrepta acum preferinţa iobagului exploatat? Nu era greu de întrevăzut. Exploatarea era grea, fără îndoială, din amândouă părţile.

Cea a stăpânului feudal însă era mai mare, zilnică şi nemijlocită, cea a statului apăsa doar cu intermitenţă. Iobagul căuta deci cu preferinţă apărarea puterii de stat, a puterii centrale. Pentru înclinarea balanţei în acest sens lucra, după cum am văzut, şi regimul însuşi. Absolutismul luminat ducea consecvent o politică de atragere a iobăgimii, care putea fi utilizată la nevoie şi politic, în lupta lui cu nobilimea.

Chiar dacă asemenea politică putea încuraja răzvrătiri ţărăneşti, ele se ridicau împotriva nobilimii şi puteau fi prin urmare bun prilej de intervenţie, de a-i cere noi concesii în schimbul ajutorului dat şi deci de a întări puterea centrală. Interesul puterii centrale pentru soarta iobagului producea schimbări în atitudinea şi psihologia lui, îi întărea conştiinţa de sine, îl încuraja chiar în lupta lui. Politica lui Iosif al II-lea, mai ales, îi trezi noi speranţe.

O asemenea politică se lovea, fireşte, de rezistenţa puternică a nobilimii. Hotărârile, reformele imperiale rămân mereu nerespectate, neexecutate; ele lovesc doar în prerogativele fundamentale ale nobilimii! Mai mult, ele vin nu pe cale „constituţională”, prin hotărâri dietale, ci sub formă de ordine de sus, pornind din absolutismul monarhic, nobilimea deci nici nu se simte obligată să le respecte. Iar regimul nici el nu forţează; nu riscă ruperea pactului politic cu nobilimea. Astfel, reformele îşi ating prea puţin ţinta: cele două exploatări, a stăpânului feudal şi a statului, în concurenţa lor nu se reduc una pe alta, ci se întregesc. Dar toate acestea, dacă nu reuşesc să uşureze sarcinile iobagului, reuşesc în schimb să agraveze ostilităţile.

Reglementările neaplicate trezesc în iobag conştiinţa unui drept nerespectat; neexecutarea unei hotărâri imperiale îi dă credinţa că împăratul vrea o îmbunătăţire a soartei iobăgimii, dar se opun nobilimea şi administraţia. Împăratul Iosif mai ales, dacă prin măsurile sale a reuşit prea puţin să schimbe lucrurile, prin atitudinea sa a reuşit în schimb să trezească în iobăgime credinţa că în lupta dintre ea şi nobilime împăratul se găseşte de partea ei. După călătoriile lui, ţăranii încep să nu-şi mai facă slujbele iobăgeşti, să-şi facă speranţe că iobăgia însăşi se va şterge, că împăratul aşa vrea, numai domnii îl împiedică să o facă.

Lupta se ascuţea şi mai mult prin deosebirile naţionale şi religioase dintre supuşi şi stăpâni. Mai ales pe viitorul teatru al răscoalei, iobagii sunt în masă români şi de rit ortodox, român fiind aproape sinonim cu iobag, stăpânii, dregătorii, aparatul funcţionăresc în genere unguri, protestanţi sau catolici. Aţâţară această opoziţie şi luptele confesionale, care luaseră şi aspecte sociale, mişcarea lui Sofronie mai ales, care se petrecuse abia cu 20 de ani înainte, tot în aceste părţi, avându-şi centrul tot în Munţii Apuseni.

Ascuţea lupta, fireşte, şi opoziţia în genere dintre poporul român şi „naţiunile” stăpânitoare ale ţării, veşnica repudiere a lui şi a religiei sale, lupta de emancipare din starea de inferioritate, de tolerat, în care era ţinut, lupta împotriva asupririi naţionale, care nu putea fi separată de cea socială. Lupta politică a păturii de sus s-a putut propaga uşor şi în jos. În mod firesc deci, lupta antifeudală a iobagilor români răsculaţi ia şi formă naţional-religioasă.

Prima mişcare iobăgească mai alarmantă pentru autorităţi se produse în februarie 1775 în satele de pe sub Meseş, pe văile Almaşului şi Agrişului, în Gâlgău, Racâş, Gârbou, Chendrea, dar şi în multe altele. Iobagii se ridicară mai ales din pricina robotelor excesive. Contribuiră la tulburare şi subofiţerii regimentului de infanterie Haller, care răspândiră printre iobagi credinţa că, în patenta în limba latină Norma procedendi care li s-a publicat, împăratul le-a stabilit doar o zi de slujbă cu palmele pe săptămână şi că pe toate celelalte le-a şters.

Vestea ridică unul după altul satele. Abia o comisie specială trimisă de guvern la faţa locului reuşi, cu promisiuni de îndreptare a lucrurilor, să liniştească iobăgimea şi să înlăture primejdia. Răzvrătirea grăbi, pentru un moment, lucrările în curs în vederea unei reglementări urbariale, care se împotmoliră însă iarăşi după ce primejdia trecu. În această atmosferă se pregătea răscoala care avea să izbucnească în curând în Munţii Apuseni.

Situaţia în Munţii Apuseni

În Munţii Apuseni, şi cu deosebire pe domeniul Zlatnei, care va deveni focarul principal al răscoalei, procesul ia un aspect particular. Terenul aici e muntos, solul sărac; e bogat doar subsolul. Ocupaţiile principale ale omului de aci sunt agricultura şi mineritul. În condiţiile fizice de aci însă, el trebuie să cumuleze de obicei mai multe ocupaţii pentru a-şi asigura existenţa. El mai e lemnar, cărbunar, tăietor de scânduri, ciubărar, olar, spălător de aur, cărăuş, lucrător cu ziua sau lucrător sezonier în altă parte. Mulţi moţi trebuie să-şi petreacă o bună parte din timp peregrinând prin ţară, cu meseria sau cu braţele lor de muncă.

Domeniul Zlatnei se subdiviza în trei: domeniul de jos (Zlatna, Presaca, Galaţi, Feneş, Pătrângeni), domeniul de mijloc (Abrud-sat, Bucium, Cărpiniş), domeniul de sus (Câmpeni, Bistra, Râul Mare şi Râul Mic, adică satele de pe ele, Vidra, Albac, Arada etc.). Dintre acestea mai minier era domeniul de mijloc, cel de jos era amestecat, cel de sus era agricol-forestier. Un alt domeniu minier sau semiminier era cel al Băii de Arieş (Baia de Arieş, Cioara, Muncel, Sartăş, Brăzeşti).

Domeniul Zlatnei era fiscal; de la principi l-a preluat fiscul austriac. Important sub raport minier, pentru stăpânii lui a fost mai puţin important sub raport agricol. S-au păstrat astfel până târziu vechile îndatoriri: o anumită cantitate de aur, de mercur, prestaţiile în natură, un număr de piei de animale sălbatice, de vulpe, de jder, dijmele din oi, miei, trunchi sau produse de lemn, seu, răşină şi altele.

În terenul muntos nu s-a putut constitui un „pământ alodial”, ca pe domeniile din câmpie, şi deci nu s-a dezvoltat nici o robotă agricolă ca acolo, lăsând iobagului de aici, în schimbul condiţiilor mai vitrege de trai, o mai mare libertate de mişcare, libertate de care avea atâta nevoie pentru a-şi asigura existenţa. Iar iobagului miner, pentru încurajarea mineritului, i s-au acordat mereu scutiri, „privilegii”.

Fiscul austriac, noul stăpân, e mereu nemulţumit de veniturile domeniului, caută să le ridice. Mercantilismul regimului austriac cerea ridicarea înainte de toate a veniturilor miniere, a producţiei de aur cu deosebire. Regimul face încercări de la început, din prima jumătate a secolului. Maria Tereza transpune şi aici constituţia maximiliană a mineritului. Legea din 1747, prin scutiri noi pentru mineri, avea menirea să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi să încurajeze sporirea producţiei. Ea fu completată apoi prin regulamentul minier din 1771.

Fiscul încurajează deschiderea de mine noi, intensificarea spălării aurului, încurajează mineritul în adâncime în locul celui de suprafaţă practicat în genere până acum, deschide însuşi mine model. În mineritul propriu-zis investeşte mai puţin, încurajează întreprinderea particulară, capitalistă, şi mineritul ţărănesc atât de răspândit aici. El stimulează producţia şi îşi sporeşte veniturile mai ales prin clădire de cuptoare noi în diferite puncte, prin ridicarea uzinelor din Zlatna, prin monetăria din Alba Iulia. Venitul cel mare trebuia să-l aducă monopolul schimbului de aur, trebuia deci şi acesta reorganizat, trebuiau folosite toate mijloacele pentru a îndrepta producţia de aur spre el.

Dar această intensificare a mineritului, în condiţiile raporturilor feudale de aici, aducea cu sine o serie întreagă de sarcini noi pentru locuitorii iobagi. Cuptoarele, uzinele, monetăria trebuiau clădite, întreţinute cu lemne, care trebuiau tăiate, cărate sau plutite pe apă, transformate în cărbuni. Trebuia transportat aici minereul de la minele fiscale. Fierul necesar trebuia adus de la Hunedoara. Muncile interioare, de specialitate, ale mineritului erau salariate. Nu însă şi cele auxiliare, care trebuiau făcute în condiţii iobăgeşti.

Domeniul cerea acum şi un aparat funcţionăresc mai mare. Funcţionarii sunt şi ei plătiţi, dar în plata lor intrau şi lemne de foc, fân pentru cai. Lemnele trebuiau tăiate şi cărate de iobagi; pentru fân s-au creat fineţe alodiale de pe care fânul trebuia cosit, strâns şi cărat tot de iobagi. Trebuiau sporite veniturile din monopoluri, din cârciumărit mai ales.

Sporeau iarăşi obligaţiile de transport al băuturii, al cerealelor pentru berării, sumele de răscumpărare. Nevoile minelor, cuptoarelor, uzinelor cereau ca pădurile mai bune şi mai apropiate să fie oprite pentru ele; trebuia continuat prin urmare cu reglementările în folosirea pădurii, cu restricţiile, taxele. Se introduc restricţii la defrişare, ceea ce e cu atât mai grav, cu cât populaţia e în mare creştere, e în plină roire, întemeiază noi aşezări şi aceasta se face prin noi defrişări.

Potrivit cu nevoile sale, cu intensificarea mineritului în special, fiscul începe să schimbe rânduielile de aici. Încă prin urbariile din 1745-1746, prestaţiile în natură, sporite se pare Între timp, le transformă în bani. Răscumpărarea în bani a prestaţiilor sub titlul de taxă era menită nu numai să simplifice mult raporturile, dar şi să îndrepte mai uşor mâna de lucru spre mineritul salariat.

Aceste urbarii nu mai menţineau decât doar câteva obligaţii, reduse: muncă, lemne de tăiat, fineţe de cosit pentru funcţionari, tot restul era convertit sau convertibil în bani. Dar urbariile înregistrează şi restricţii în folosirea muntelui, a pădurii, a păşunii, taxe de folosinţă. În legătură cu exploatarea monopolurilor apoi, cu cârciumăritul, măcelăritul, pescuitul, apar iarăşi restricţii, obligaţii, răscumpărări.

Cu planurile de sporire a veniturilor şi de dezvoltare a mineritului, din a doua jumătate a secolului, se făcu un pas mai mare înainte. Se găsi şi un bun pretext pentru aceasta. Încă de la conscripţia pe ţară din 1750 se dovedi că numărul real al capilor de familie depăşea considerabil pe cel al contribuabililor din conscripţiile de până atunci.

Ceea ce confirmară şi mai mult conscripţiile din 1772, 1775. Apărea evident că nu e vorba numai de un spor natural, ci şi de o evaziune din calea sarcinilor, fie prin omisiune sub motivul lipsei de avere, fie prin nedivizarea sarcinilor cu divizarea familiilor, fie numai prin omisiune pur şi simplu. Calculând din nou sarcinile pe cap de familie, ele puteau fi sporite considerabil.

Dar sarcinile trebuiau nu numai aduse la nivelul numărului real al supuşilor contribuabili, ci mai trebuiau şi reglementate şi uniformizate. Şi mai trebuiau aduse şi obligaţiile de muncă ale iobagului de la munte la nivelul celor ale iobagului de la câmpie. Reglementarea urbarială pe care regimul o încerca zadarnic în afară, aici o putea face fără piedici; stăpânul feudal era doar fiscul. Hotărî prin urmare în 1775 o reglementare, sub motivul că taxele prea scăzute, calculate după urbariul din 1761, trebuie ridicate la nivelul celor 7.583 de capi de familie descoperiţi acum. Reglementarea definitivă urma să se facă după un recensământ riguros, cu înregistrarea exactă a averii, cu măsurarea pământului. Se procedă deci la o reglementare numai provizorie.

Reglementarea schimba hotărât regimul sarcinilor dinainte, lichida definitiv acum vechile prestaţii, convertindu-le în bani şi însumându-le în taxă. Dar mai venea şi cu o însemnată inovaţie: sub pretextul uniformizării sarcinilor iobăgeşti în genere, introducea şi aici robota iobagului de la câmpie. Ea fu fixată însă nu la 3-4 zile, cât era în genere în Transilvania, ci doar la 2 zile pe săptămână, la cât se reglementase în 1767 pentru Ungaria.

Cum însă domeniul nu avea un pământ alodial, şi deci nu avea nevoie de ea, trebuia să fie şi ea răscumpărată în bani. Răscumpărarea se fixă la 3 creiţari ziua cu vitele şi la 1,5 creiţari ziua cu palmele, iar suma rezultată se adăuga şi ea la taxă. Taxa, cu toate răscumpărările, se ridică astfel de la 5.859 de florini cât fusese, la 14.769 de florini. Robota se introducea sub haina unei mari uşurări pentru iobag: era fixată la mult mai puţin decât la câmpie şi se răscumpăra cu nemăsurat mai puţin decât era preţul curent al zilei de lucru, care se ridica la peste de 10-20 de ori atâta.

Numai că robota venea peste obligaţiile de până acum. Şi nici răscumpărarea ei nu scutea pe iobag de obligaţii de muncă; îl scutea doar de muncă agricolă. Economia reorganizată şi mai ales nevoile exploatării miniere cereau tocmai sporuri considerabile de muncă. Această muncă însă trebuia acum plătită. Dar asemenea muncă era costisitoare şi, în condiţiile de aici, nu se putea asigura încă nici debitul constant al braţelor necesare. Se continuă astfel cu munca plătită dar obligatorie, care putea asigura şi constanţa, şi preţul scăzut al mâinii de lucru.

Şi cum această muncă acum cădea în afara reglementării stabilite - munca iobăgească urbarială era doar reglementată şi răscumpărată -, putea fi nelimitată, adică atât cât o cereau nevoile. Iar pentru plata scăzută se puteau invoca la nevoie cifrele foarte scăzute cu care iobagul îşi răscumpăra robota. Obligaţiile de muncă ale iobagului au putut creşte astfel mereu, plătite rău sau neplătite de loc. Trecerea la un regim bănesc, sub haina simplificării raporturilor şi a „uşurării” sarcinilor iobagului, le-a putut astfel mult agrava. Aşa actele multe, plângerile ţăranilor, cercetările de după aceea înregistrează cele mai variate munci. Să dăm şi câteva cifre.

Domeniul de jos şi de mijloc, între 1776 şi 1783, au trebuit să facă fără plată câte 118 care de fân anual pentru domeniu, aceasta drept compensaţie pentru scutirea de prestaţii a juzilor săteşti, în anii 1776-1778 s-au cărat la uzinele din Zlatna anual 13.717 măji (a 100 de fonti) de minereu, 73.679 de măji de cărbune şi 411 stânjeni de lemne, însumând împreună 4.826 de cărăuşii. Alte 2.976 de cărăuşii s-au făcut pentru şteampurile din Zlatna, 80 pentru oficiul de schimb şi de probă a aurului, 592 pentru monetăria din Alba Iulia, 116 pentru oficiul mercurial.

În total deci 8.590 de cărăuşii, pe care a trebuit să le facă domeniul de jos al Zlatnei. La acestea au mai trebuit să dea 1.740 de pălmaşi, 1.040 la transport şi 700 la făcutul sau reparatul drumurilor pentru cărbuni. Pentru transportul a 27.000 de vedre de băutură anual cerute de cârciumăritul domeniului li s-a plătit locuitorilor doar câte un creiţar de vadră, când alţii plăteau şi câte 3-4 creiţari, căci băutura trebuia adusă adesea de departe, luându-i cărăuşului uneori câteva zile, încât în medie îi veneau doar 10 creiţari pe zi. Pentru cărăuşitul fierului de la Hunedoara li s-au plătit doar câte 20 de creiţari de majă.

Domeniile de sus şi de mijloc împreună cu cel al Băii de Arieş erau datoare să facă şi să transporte pentru cuptoare şi pentru funcţionari anual 7.898 de stânjeni de lemne. Au dat de asemenea 1.466 de pălmaşi la cuptoare şi la reparatul drumurilor de cărbuni şi mai multe mii pentru fânul domeniului. Domeniile împreună făceau 13.180 de stânjeni de lemne anual. Satele domeniului Băii de Arieş au mai cărat la şteampurile din Zlatna, pe cai, 14.385 de măji de minereu. Şi altele.

Munci apăsătoare nu numai prin cantităţile lor, ci şi prin condiţiile fizice în care se făceau, precum şi prin preţurile scăzute cu care erau plătite... când erau plătite. Cu deosebire grele erau producţia şi transportul lemnului pe îngheţ, pe apă, ruinându-i omului îmbrăcămintea, sănătatea, primejduindu-i viaţa, în schimbul unei plăţi foarte reduse. „Cine face această slujbă nu câştigă mai mult decât îl costă încălţămintea pe o jumătate de an” - se exprimă un slujbaş ţăran.

Altfel, taxa menită să răscumpere prestaţiile se ridică şi ea mereu. Ridicată în 1775 de la 5.859 de florini la 14.769 de florini, în 1783 e de 19.897 de florini, în 1785 de 21.555 de florini. La această taxă se adăuga aşa-numita accrescentia, de 11-14 creiţari de florin, sub titlul salarizării funcţionarilor. Autorităţile observară şi ele anomalia, că sistemul ar putea duce la răscoală. Peste acestea veneau sarcinile publice.

Darea la 1773-1774 era de 23.247 de florini. Se ridicase şi ea tot sub motivul evaziunii fiscale. Neplata la timp atrăgea asupra locuitorilor „execuţia”, strângerea cu forţa publică sau armată, care trebuia în plus şi întreţinută. Veneau apoi prestaţiile publice, lucrările publice, obligaţiile faţă de comitat. În 1778, de pildă, comitatul a pus în sarcina domeniului transportul a 16.534 de măji de sare de la ocnele din Turda la portul din Partoş (lângă Alba Iulia). Acum nu numai statul cu domeniul, ci şi comitatul cu domeniul îşi dispută dreptul la exploatarea iobagului, îl „apără” unul împotriva celuilalt.

Situaţia se complica cu veşnica problemă a minerilor. După lege ei erau scutiţi şi de prestaţiile feudale, şi de cele publice, fiind obligaţi doar la o dare a capului, de un florin. Aceasta însă cu condiţia să fie „mineri adevăraţi”, adică să trăiască din minerit. Aici însă lucrurile se confundau mereu, erau mineri proprietari de mină, proprietari şi lucrători în acelaşi timp, numai lucrători, localnici sau străini.

Mai mult, foarte mulţi dintre ei aveau şi altă ocupaţie: erau în parte şi agricultori, aveau nu numai casă, ci şi ceva pământ, vite. La mulţi nici nu se putea hotărî care din ocupaţii prevala. De aici veşnica problemă: care sunt scutiţi şi care nu, veşnicul arbitrar, veşnicele abuzuri în înscrierea şi impunerea lor, dar şi veşnicele sustrageri posibile sub acest titlu. Minerii impuşi abuziv se apără dârz, se răzvrătesc.

În 1762, minerii din Certeje şi Topliţa au alungat cu armele pe executorii fiscali, pe doi i-au bătut îngrozitor. La 1769, cei din Abrud s-au ridicat cu furci şi cu topoare asupra gornicilor veniţi pentru dare, care abia au scăpat cu fuga. În acelaşi an minerii din Abrud, Bucium şi Cărpiniş se plâng că sunt aduşi la desperare, în stare de plâns, din pricina restanţelor, execuţiilor militare şi cheltuielilor cu ele; de frica soldaţilor, cei ai casei trebuie să se ascundă prin văgăuni, să lupte cu lipsurile şi cu foamea.

La Zlatna, în 1771, autorităţile înscriu 239 de mineri care au refuzat să plătească darea capului sporită la 2 florini. După un act din 11 martie 1774, minerii din comitatul Hunedoarei s-au împotrivit violent strângerii dării, „ba chiar au îndrăznit să alunge cu neruşinare pe strângătorii legiuiţi”. Nemulţumirilor specifice ale minerilor împotriva exploatării miniere li se suprapun deci şi cele împotriva abuzurilor aparatului de stat. Căci ceea ce revoltă aici mai mult decât orice sunt abuzurile.

La adăpostul munţilor, greu de controlat, şi în acest arbitrar al sarcinilor, abuzul, frauda vegetează luxuriant. Administratori, funcţionari, schimbători de aur, juzi, gornici comit cele mai revoltătoare abuzuri, repartizează sarcinile arbitrar, sustrag pe cei care le pot plăti lor, încarcă pe cei săraci, încasează samavolnic peste prevederile legale, nu dau socoteală de sumele încasate cu anii, amendează, bat, înşală, provocând mereu spiritul de revoltă.

Iobagii încearcă mai întâi, fireşte, căile legale. Se plâng autorităţilor domeniale, comitatului, guvernului, merg uneori până la cancelarie şi chiar la curtea imperială. Dar chiar când obţin rezoluţii favorabile, acasă ele nu se execută. Dimpotrivă, ţăranii sunt prinşi, maltrataţi, aruncaţi la închisoare, acum pentru îndrăzneală. Nici stăpânii feudali, nici comitatul nobiliar, nici administraţia domeniului nu se împacă cu această depăşire a cadrului scaunului de judecată feudal pe care o îngăduiau reformele imperiale. De la plângerile individuale se trece la cele colective, se plâng satele, câte unul sau mai multe împreună.

Satele domeniului Zlatna se asociază, trimit delegaţi care să le reprezinte pe toate. Trimit astfel câteva delegaţii la Viena, din care fac parte de obicei Horea şi Cloşca, unul iobag din Albac, reprezentând satele din domeniul de sus, celălalt iobag din Cărpiniş, reprezentând pe cele din domeniul de mijloc. Delegaţiile ţărăneşti se plâng de sporirea sarcinilor, de încasări şi munci arbitrare, de restricţii, de prestaţiile cerute de comitat, de abuzuri, de pedepsele pe care trebuie să le îndure pentru plângerile lor. Cer revenirea la vechile prestaţii; s-ar mulţumi acum şi cu prestaţiile, sporite şi ele, ale urbariului din 1746. Zadarnic însă; rezoluţiile nu se execută.

Conscripţia militară

Dar în curând un alt eveniment avea să precipite lucrurile. În timp ce Horea se găsea la Viena şi prezenta Cancelariei plângerile ţăranilor, împăratul Iosif al II-lea se găsea în călătorie prin Ungaria de sud şi prin Transilvania. Scopul călătoriei era în primul rând militar. Era în legătură cu planul Ecaterinei a II-a privind împărţirea Imperiului Otoman şi crearea regatului Daciei între Rusia şi Turcia. Urmarea fu că împăratul hotărî întărirea militară a Transilvaniei, sporind regimentele de graniţă.

Întors la Viena, cu data de 31 ianuarie 1784, şi ordonă comandei militare din Transilvania să facă o înscriere voluntară în satele din vecinătatea regimentelor. Nu se ştie din ce motive, înscrierea întârzie, desigur din pricina opoziţiei autorităţilor locale. În tot cazul, prin iunie vestea - nu ştim pe ce cale, numai indirect sau direct prin comanda militară care se decise în sfârşit să înceapă operaţiile de conscriere (ceea ce e mai probabil) - ajunse la cunoştinţa ţăranilor.

Ce prilej mai bun de a scăpa de iobăgie? Grănicerii nu erau iobagi. Ei nu aveau stăpâni, erau scutiţi prin urmare de prestaţii iobăgeşti, stăpâni pe casa şi pământul lor, făceau doar serviciu militar. Starea grănicerului a fost o veşnică ispită pentru iobagul aservit, regimentele de graniţă îi aduceau mereu aminte că ridicarea din iobăgie e posibilă. Se poate imagina fierberea în care aduse pe iobagi noua veste, acum, după ce împăratul în călătoria sa le arătase atâta bunăvoinţă, în Ungaria porniseră lucrările recensământului, iar aici tocmai se făceau pregătiri pentru o nouă conscripţie, în vederea unei reglementări urbariale, care putea să-i fixeze în starea de iobagi.

Se înscriseră astfel îndată mai întâi satele mai apropiate de Alba Iulia. Începutul îl făcu satul Hăpria. Vestea se răspândi ca focul. Satele porniră unul după altul la Alba Iulia. Comanda militară se văzu repede silită să creeze un birou special pentru a putea face faţă cererilor. În curând apoi nici acest birou nu mai fu de ajuns, trebui să împartă formulare, ca oamenii să poată fi înscrişi şi de alţii, funcţionari, preoţi, fără să mai fie nevoie să vină tot satul la Alba Iulia.

Din comitatul Albei mişcarea se propagă spre Hunedoara, Zarand, Ţara Haţegului, spre Turda, spre Târnava. În patru săptămâni, numai la Alba Iulia se înscriseră 81 de sate. Altele se înscriau acasă. În Ţara Haţegului înscria vicecolonelul regimentului de graniţă Karp. Printre iobagii români mişcarea luă cu sine şi pe alţii. În comitatul Turzii, alături de iobagii români se înscriseră şi iobagi unguri. Printre cei care veneau să se înscrie dinspre Târnava se găseau chiar şi iobagi saşi. Din satul Boian, de pildă, veneau spre Alba Iulia iobagi români şi saşi împreună.

Întrebaţi în drum de un comandant imperial de ce merg şi ei la Alba Iulia, iobagii saşi răspunseră că dregătorul stăpânului lor se poartă cu ei peste măsură de neomenos, mai mulţi iobagi au murit din bătaie, pe unul îl înmormântează - ziceau ei - poate chiar azi. Urmarea fu că iobagii înscrişi începură încă de pe acum să nu-şi mai facă slujbele iobăgeşti, să vorbească deschis că ei curând vor fi stăpâni nu numai pe pământurile lor, dar vor împărţi şi pe cele nobiliare. În aşteptarea armelor începură să-şi ameninţe stăpânii, să se dedea la neorânduieli. Şi acestea se petreceau tocmai vara, în toiul lucrului.

Nobilimea, alarmată, alergă la guvern. Guvernul, alarmat şi el, sub motivul că a fost făcută de comandamentul militar fără a-l consulta, declară conscripţia fără valoare şi ceru generalului comandant sistarea ei imediată. Văzând agitaţiile pe care le stârnise, comandamentul militar se asocie şi el la soluţie, promise chiar ajutor armat pentru liniştirea ţăranilor. Guvernul trimise astfel la faţa locului un comisar, pe Ştefan Halmagyi, să comunice ţăranilor că înscrierea lor e fără valoare, să-i liniştească şi să cerceteze originea mişcării. Ceea ce nu era deloc uşor.

În contramandarea ordinului iobagii vedeau iarăşi, fireşte, o înşelăciune a nobilimii şi nu „porunca împăratului”; în ochii lor măsura demonstra iarăşi că împăratul vrea să-i scape de iobăgie, dar se împotrivesc autorităţile locale. Nu vor prin urmare să recunoască noul ordin, ameninţă cu revolta. Trebui să se recurgă la circulare de liniştire din partea episcopilor români şi la mişcarea armatei pentru a readuce liniştea. Spre toamnă se părea că ordinea a fost restabilită. Dar tocmai atunci când guvernul şi nobilimea se autolinişteau cu acest gând, mişcarea izbucni violent în altă parte. De astă dată cu o furie care întrecea tot ce se petrecuse până acum.

În învălmăşeala cu conscripţia militară din comitate, autorităţile pierdură un moment din vedere focarul cel mai primejdios, munţii, unde se pregătea izbucnirea cea mare. Tocmai disperarea pentru nereuşita dinafară avea să precipite izbucnirea aici. Împăratul, în călătoria lui dintâi, fusese şi prin munţi, cercetase şi regiunea minieră. În călătoriile sale şi ţăranii de aici îl asaltaseră cu plângerile lor. Încurajaţi de atitudinea lui, îşi încercară încă odată norocul. În 1783, toamna târziu, Horea plecă încă odată la Viena, acum pentru a patra oară, cu gândul să se înfăţişeze împăratului însuşi.

De astă dată stătu acolo mai mult; împăratul nu era la Viena şi trebui să-l aştepte până în primăvară. Abia la 1 aprilie 1784 putu ajunge în faţa lui. Nu ştim ce a făcut Horea în acest lung răstimp la Viena şi nici cum s-a petrecut audienţa la împărat, în ce măsură a putut fi ea o încurajare pentru acţiunea lui. La Viena găsea în tot cazul şi o atmosferă luministă, iozefinistă, favorabilă maselor producătoare şi ostilă abuzurilor nobilimii, încurajatoare deci. Mai ales împăratul se va fi arătat încă odată favorabil plângerilor ţărăneşti şi, poate, revoltat de rezistenţa nobilimii şi autorităţilor Transilvaniei.

În tot cazul, din actele rezultate de pe urma audienţei reiese că Horea i s-a plâns încă odată că toate plângerile lor de până acum n-au dat nici un rezultat, că toate rugăminţile lor nu le-au adus nici o uşurare, că oamenii nu mai pot trăi pe la casele lor de răul slujbaşilor domeniului şi ai comitatului, că unii au murit din bătăi, alţii din închisori; unii sunt închişi şi acum.

Reiese că ceru încă odată poruncă să nu mai fie schingiuiţi ţăranii pentru că vin cu plângerile lor la curtea împăratului. La acestea împăratul răspunse desigur favorabil, căci un ordin al Cancelariei aulice, din 13 aprilie 1784, către guvernul Transilvaniei dispunea într-adevăr ca până ce se va termina investigaţia ordonată în munţi, ţăranii să nu mai fie supăraţi pentru plângerile lor. Dar cancelaria şi îndruma pe delegaţii de la Viena să se întoarcă acasă şi să aştepte acolo în linişte rezultatul cercetării.

Întors acasă, Horea, înarmat cu noi rezoluţii, încercă încă odată calea legală. Dar încă odată zadarnic. Trimişii ţăranilor făcură de câteva ori drumul la Sibiu, ca să fie îndrumaţi până la urmă la comitat. Îl făcură de câteva ori şi la comitat, ca la sfârşit să afle că chestiunea lor s-a cercetat, dar că din ea nu s-a ales nimic! Se spulberară deci şi ultimile speranţe în rezolvarea paşnică a lucrurilor. Acestea se petreceau în timp ce în afara munţilor se agitau lucrurile în jurul conscripţiei militare. Conscripţia eşuase şi ea. Ţăranii din munţi totuşi nu se resemnară la această încheiere.

După toate insuccesele făcură încă o încercare, acum la comanda militară din Alba Iulia. Plângându-se comisarului militar, sub autoritatea căruia se operase conscripţia, şi cerându-i sfatul, se vede că răspunsul lui le-a trezit noi speranţe. Conscripţia din vară se contramandase din pricina tulburărilor pe care le produsese, dar ordinul împăratului de extindere a miliţiei de graniţă nu se executase, conscripţia după restabilirea liniştii trebuia desigur reluată. Ceea ce se şi trată între comanda militară şi guvern.

Mărturie stă patenta imprimată a guvernului din octombrie 1784, gata pentru a fi publicată ţăranilor, în care e înscrisă cu mâna ziua de 26. Referindu-se la porunca împăratului din 31 ianuarie 1784 de a conscrie anumite locuri şi sate dinspre graniţă, însemnate de el, pentru care conscriere s-au şi numit comisari speciali provinciali, militari şi camerali, patenta porunceşte locuitorilor satelor numite să primească totul cu linişte, pace şi supunerea cuvenită, atât în cursul conscripţiei, cât şi după aceea, să fie cu ascultare către dregătorii comitatului şi cercului lor, satele iobăgeşti către stăpânii de pământ şi dregătorii lor, după obiceiul şi datoria care o au nu numai să-i asculte, dar şi să-şi împlinească toate slujbele şi prestaţiile cu care sunt datori, aşteptând în linişte, în starea lor de până acum, ceea ce va hotărî împăratul, în nădejdea deplină că dacă se vor purta potrivit cu voia lui, cum se cuvine unor iobagi credincioşi şi ascultători, va fi spre binele lor, dacă nu, să se aştepte la grea pedeapsă pentru faptele lor.

Evident, după experienţa din vară guvernul şi comandamentul militar luau noi precauţii. Care erau locurile şi satele indicate, dacă între ele se cuprindeau şi sate din munţi sau nu, dacă textul a ajuns la cunoştinţa ţăranilor, dacă el din capul locului a ajuns să se răspândească de la guvern sau nu (data patentei e prea apropiată de cea a izbucnirii răscoalei), nu ştim încă. În tot cazul Horea în preajma răscoalei porni o nouă agitaţie.

În Transilvania, spunea el, au sosit mai multe porunci ca iobagii să nu mai facă atâtea slujbe ca până acum, dar domnii şi dregătorii nu vor să le aducă la cunoştinţa iobagilor şi să le execute, şi tocmai de aceea împăratul vrea să militarizeze toată ţara, iobagii urmând să scape de iobăgie şi să primească arme; că împăratul nu ştie de o mulţime de dări pe care le-au aruncat în spinarea iobagilor numai nobilii şi funcţionarii. Şi aşa mai departe. Ca să încredinţeze pe ţărani de adevărul spuselor lui, le arăta o cruce aurită, cu chipul împăratului, pe care, spunea, chiar împăratul i-a dat-o.

Joi, 28 octombrie, era zi de târg la Brad. Crişan, ascuns sub podul de peste Criş, le ieşea ţăranilor în cale, îi chema la adunare, pe duminică, la biserica din Mesteacăn, ca să asculte noile porunci ale împăratului. Căci Horea, spunea el, a adus de la Viena porunci ca ei să primească arme şi să nu mai facă slujbe la domni. Astfel, în ziua de 31 octombrie se adunară la biserica din Mesteacăn vreo 5-600 de ţărani din Zarand, Hunedoara, Munţii Abrudului. Crişan, care veai el în locul lui Horea, le spuse că Horea a adus o nouă poruncă, să-i conducă la Alba Iulia, acolo să primească arme şi să fie grăniceri.

Le mai spuse că împăratul îi lasă liberi să aleagă dacă vor să fie militari sau să rămână şi mai departe iobagi; dar nici cei rămaşi iobagi nu vor mai face slujbele de până acum; la Alba Iulia li se scad sarcinile, ei nu vor mai trebui să facă decât o zi pe săptămână, şi aceea cu plată. Şi, în sfârşit, ca un îndemn pentru drum, le mai spuse că Horea îi aşteaptă la Zlatna, ca să meargă împreună, că la Alba Iulia vor veni şi ţăranii de pe Mureş şi că acolo li se va publica tuturor o nouă poruncă împărătească.