Începuturile luptei revoluţionare din 1848 în Transilvania

Frământările din rândurile burgheziei, muncitorimii şi ţărănimii au izbucnit în martie 1848 ca adevărate manifestaţii revoluţionare. În oraşele mai mari, Arad, Timişoara, Oradea, Cluj, Târgu Mureş, Braşov etc., au avut loc manifestaţii de stradă. În fruntea manifestaţiilor revoluţionare erau intelectuali înaintaţi, urmaţi de studenţi, meseriaşi, calfe şi muncitori. Ţărănimea a intensificat protestele sale împotriva apăsării feudale.

Presa dădea mereu ştiri despre succesele mişcării revoluţionare, care cuprindea o parte tot mai mare a Europei, salutând cu entuziasm ideile revoluţiei. Publicaţiile româneşti - „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, din Braşov, redactate de George Bariţiu, şi „Organul luminării”, din Blaj, de sub redacţia lui Timotei Cipariu - au început o campanie perseverentă pentru libertăţile democratice, accentuând totodată importanţa celor naţionale.

„Organul luminării”, relatând despre înfăptuirile revoluţiei din Ungaria, saluta înlăturarea privilegiilor feudale şi scria: „Geniul timpului au mai bine violenţa evenimentelor, suflă de pre calea libertăţii popoarelor, ca pulvere toate stavilele, catenele [lanţurile] şi încuietorile ce-i conteneau [opreau] paşii înfieraţi de sute de ani”.

Sprijinind conlucrarea revoluţionară româno-maghiară, cele două publicaţii ale lui George Bariţiu scoteau în evidenţă ideile comune antifeudale pe care le îmbrăţişau atât românii, cât şi maghiarii, tratând separat însă problema alipirii Transilvaniei la Ungaria, înscrisă în programul revoluţiei maghiare. Referindu-se la revendicările democratice ale programului revoluţiei maghiare, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” scria că românii transilvăneni „vor ţinea numai cu aceia care vor apăra şi vor realiza aceste drepturi sfinte, omeneşti şi politico-sociale...”.

În comitatele de vest ale Transilvaniei, care făceau parte din regatul Ungariei, revoluţia se desfăşura fără nici o piedică. La 27 martie / 8 aprilie, românii aflaţi în număr destul de mare la Pesta, împreună cu masele populare maghiare, au eliberat din închisoare pe democratul revoluţionar Eftimie Murgu, devenit curând conducătorul luptei pentru drepturi naţionale ale românilor din Banat. Printre românii din comitatele de vest ale Transilvaniei a început să circule un manifest în limba română care vestea: „Nu mai sunt astăzi iobagi şi nobili, nu mai sunt domni [stăpâni] şi robi, fără numai oameni slobozi, toţi deopotrivă...”.

Nobilimea maghiară şi patriciatul săsesc din Transilvania, întemeiate pe vechile lor privilegii feudale şi sprijinite de casa de Habsburg, nu înţelegeau să cedeze în faţa presiunii revoluţionare a maselor, caţe încă nu erau organizate. Ambele pături ale feudalităţii transilvane, aristocraţia conservatoare şi nobilimea mijlocie şi mică liberală, care până atunci erau în conflict, s-au înţeles în grabă, de teamă că masele ţărăneşti gata de răscoală ar fi putut să le ia moşiile, şi la 9/21 martie au publicat o declaraţie comună în care insistau asupra alipirii principatului Transilvaniei la regatul Ungariei, singurul mijloc prin care credeau că-şi puteau menţine atât proprietăţile, cât şi dominaţia în stat.

Burghezia maghiară din Transilvania, slabă economic şi numeric, s-a grăbit să se ralieze acestui program care frâna lupta revoluţionară. Şi patriciatul săsesc a căutat să opună rezistenţă valului revoluţionar. Chiar şi în prima decadă a lunii aprilie el se opunea în unele oraşe să împartă cu românii conducerea, din care cauză la Braşov 400 de români, în frunte cu Ioan Bran, au pătruns cu forţa în clădirea magistratului, cerând egalitate în drepturi cu saşii, noi alegeri pentru magistrat, dreptul românilor de a numi jumătate din funcţionarii oraşului şi de a avea o gardă naţională proprie. Magistratul a evitat însă de a trata cu numeroasa delegaţie românească, iar conducătorul acesteia, Ioan Bran, a fost ameninţat cu spânzurătoarea.

Întrucât guvernul principatului Transilvaniei rămânea neclintit în apărarea vechii orânduiri, între unii români, maghiari şi saşi au început să se ducă discuţii pentru stabilirea unui program revoluţionar comun, dar contradicţiile dintre ţărani şi nobili şi dintre burghezia română, maghiară şi săsească constituiau o frână în calea unei înţelegeri. La 13/25 martie a avut loc la Târgu Mureş o întrunire la care au participat intelectuali români, maghiari şi saşi, majoritatea tineri „cancelişti” - absolvenţi în drept care făceau practică pe lângă cel mai înalt for judecătoresc din Transilvania.

S-a redactat o petiţie în care se cereau diferite drepturi burgheze, între altele libertatea tiparului şi egalitatea în faţa legilor. Tinerii intelectuali maghiari, cei mai mulţi fii de nobili, au impus cererea alipirii Transilvaniei la Ungaria, formulată şi în legile votate de dieta maghiară din Pojon, şi se împotriveau ca revendicarea desfiinţării imediate a iobăgiei să fie trecută în petiţia ce se elabora. În acelaşi timp, cum scria tânărul cancelist român Alexandru Papiu-Ilarian în corespondenţa trimisă „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, românii participanţi la întrunire s-au declarat însă pentru desfiinţarea imediată şi totală fără nici o despăgubire a iobăgiei, pentru egalitatea deplină în drepturi civile şi politice şi pentru respectarea şi asigurarea feluritelor naţionalităţi şi limbi.

Discuţiile de la Târgu Mureş au fost relatate şi de memorialistul şi istoricul maghiar Kovari Laszlo. „Într-una din serile lunii martie, scrie acesta, tinerii maghiari şi români erau împreună. Un tânăr deşirat, cu o barbă roşiatică, urmărea dârz discuţia în jurul deziobăgirii şi deodată a spus răspicat: desfiinţarea robotelor fără despăgubire sau moarte”. Tânărul care rostise cuvintele acestea, scrie Kovari, era Iancu; îşi fixa ca ţintă a vieţii sale eliberarea poporului.

Cu toate contradicţiile sociale şi naţionale ivite, tinerii intelectuali români din Târgu Mureş, ca şi alţii din alte localităţi, erau însufleţiţi de dorinţa conlucrării revoluţionare cu maghiarii, aşa cum scria Alexandru Papiu-Ilarian într-o altă corespondenţă, trimisă de astă dată „Organului luminării” la Blaj. „Noi - scria el - ... ca să nu mai înverşunăm ura,- spun ce e adevărat, nu e de tot stinsă, între unguri - nobili şi români nenobili... am subscris”. Cu alt prilej, Papiu-Ilarian arăta că a subscris, ca român, petiţia în speranţa că se va ajunge fără întârziere la răscumpărarea totală şi fără nici o despăgubire din partea ţăranilor a servituţilor iobăgeşti, la „egalitate deplină în drepturi civile şi politice, respectarea şi asigurarea feluritelor naţionalităţi şi limbi din Transilvania şi Ungaria”.

Exponent al burgheziei române transilvănene, care aspira să cucerească prin revoluţie rolul conducător în principatul Transilvaniei, dar şi al maselor ţărăneşti, Simion Bărnuţiu, student la o vârstă înaintată la Academia germană de drept din Sibiu, după ce fusese îndepărtat din postul său de profesor la Blaj de către episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, a alcătuit la 12/24 martie o proclamaţie în care chema pe românii transilvăneni la luptă pentru drepturi naţionale. El a trimis copii manuscrise ale proclamaţiei tinerilor intelectuali din Blaj, Cluj, Târgu Mureş şi Braşov, cu îndemnul de a le multiplica şi răspândi în toate localităţile ţării.

„Astăzi - scria el - este ziua învierii popoarelor celor moarte. Ascultaţi români! Voi aţi fost până acum morţi politiceşte... voi, un milion trei sute de mii şi mai bine de români, nu existaţi pe lume ca naţie... astăzi este ziua învierii dreptului nostru”. Mai departe, el îndemna pe ţăranii români să ceară „să se şteargă iobăgia” pentru că au muncit destul pe moşiile nobililor pe degeaba, căci pământul a fost cucerit de strămoşii romani. Bărnuţiu izola astfel cauza iobagilor români de aceea a iobagilor maghiari, pe care-i ignora. Proclamaţia se încheia cu aceste cuvinte: „încă odată, fraţilor! Fără naţionalitate pentru noi şi republică e numai un despotism afurisit. Ştergerea iobăgiei naţiei române, congres naţional, în care să ne înţelegem mai înainte despre dobândirea acestora”.

Proclamaţia lui Simion Bărnuţiu, exprimând aspiraţiile burgheziei, dar fiind grefată pe lupta de veacuri a ţărănimii române pentru pământ şi libertate, a avut o largă răspândire şi a produs o puternică impresie atât asupra maselor, cât şi asupra intelectualilor. De unde până atunci revendicările românilor se mărgineau la desfiinţarea iobăgiei, egalitatea în drepturi şi recunoaşterea naţionalităţii lor, de aici înainte românii au revendicat cu putere recunoaşterea lor ca naţiune de sine stătătoare, cu participare la conducerea statului în proporţie cu numărul lor în ţară. Bărnuţiu nu refuza colaborarea cu maghiarii, ci, aşa cum a subliniat Karl Marx în însemnările sale din septembrie 1856, el spunea: „Nici o uniune cu ungurii înainte ca noi să avem dreptul de a trata cu ei de la naţiune liberă la naţiune liberă”.

Înainte de a cunoaşte proclamaţia lui Bărnuţiu, la 16/28 martie s-au întrunit la Cluj şi au elaborat o petiţie Alexandru Papiu-Ilarian, Ioan Buteanu, Francisc (mai târziu Florian) Micaş şi alţii. Petiţia, trimisă prin Timotei Cipariu şi episcopul Lemeni guvernatorului Teleki, cuprindea revendicări naţionale moderate şi ridica problema emancipării iobagilor şi a împroprietăririi lor cu sesiile sau cu părţile de sesii pe care le aveau în folosinţă, stăpânii de moşii urmând să fie despăgubiţi de stat.

Pentru sprijinirea revendicărilor formulate în petiţia din Cluj la începutul lunii aprilie, Ioan Buteanu şi Simion Balint au organizat mai multe adunări populare în Munţii Apuseni, la Câmpeni, Bistra, Abrud şi Zlatna, care au îngrijorat autorităţile feudale. Şi românii din Banat şi Crişana se rosteau pentru conlucrare cu revoluţionarii maghiari pe baza egalităţii naţionale. Bănăţenii revendicau în plus reînfiinţarea banatului Timişoarei şi înlocuirea episcopilor sârbi cu episcopi români.

Ridicându-se împotriva conservatorismului patriciatului, intelectualii înaintaţi saşi - în frunte cu Anton Kurz, Maximilian Moltke şi Stephan Ludwig Roth -, grupaţi în jurul publicaţiei Siebenburgisches Wochenblatt, s-au pronunţat pentru sprijinirea ideilor revoluţionare. Silită de mişcarea acestora şi pentru a atrage burghezia română la colaborare, „universitatea săsească” din Sibiu - organizaţia scaunelor săseşti - a făcut la începutul lui aprilie câteva concesii românilor, declarând că-i acceptă în consiliile comunale, în bresle etc.

Faţă de creşterea mişcării revoluţionare a românilor, coaliţia aristocraţiei conservatoare şi a nobilimii liberale a căutat să realizeze alipirea Transilvaniei la Ungaria înainte ca ele să fie înlăturate de la conducere de către masele populare. Burghezia maghiară transilvană urma de aproape nobilimea liberală. Exista un mic număr de intelectuali maghiari, ca de exemplu Medgyes Lajos, care susţineau că poporul pretindea mai mult decât ceea ce îi ofereau nobilii.

În gazeta maghiară din Cluj „Ellenor”, care se declara ziar al radicalilor, se demasca atitudinea antiţărănească a unor stăpâni de moşii, dar apăreau şi articole de nuanţă şovină. Se poate spune că, în general, elementele revoluţionare maghiare erau şi în oraşele Cluj, Târgu Mureş, Aiud etc. copleşite de cele zise „moderate”, nobilimea proprietară păstrându-şi aici aproape toate posturile de conducere. Ţărănimea maghiară iobagă, duşmană a asupririi feudale, se arăta indiferentă în problema alipirii Transilvaniei la Ungaria.

Temându-se de masele ţărăneşti şi socotind insuficiente forţele armate de care dispunea, nobilimea a luat măsura să-şi organizeze gărzi proprii, pe care le numea „naţionale”, compuse din administratori, vătafi, paznici plătiţi şi diferiţi oameni cu avere. Gărzile maghiare din principatul Transilvaniei au devenit astfel în bună parte instrumente de terorizare a maselor. Românii erau însă împiedicaţi să-şi organizeze gărzi naţionale şi guberniul urmărea cu cea mai mare străşnicie ca nu cumva iobagii, jelerii şi sărăcimea oraşelor să-şi procure arme.

Check Also

Participarea Transilvaniei la Războiul de 30 de ani

Domnia lui Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) a început sub auspicii nu prea favorabile. Nobilimea, împărţită …

Populaţia Transilvaniei în secolul al XVIII-lea

Secolul al XVIII-lea, mai ales în cea de a doua jumătate, reprezintă în general, în …

Prima intervenţie otomană pentru înăbuşirea Revoluţiei din 1848

Revoluţia din Ţara Românească a rămas, aşadar, să se apere singura împotriva ameninţărilor din afară, …

Continuarea luptei revoluţionare în ţară şi în emigraţie între 1848 şi 1853

Nici perioada de reacţiune începută în Ţara Românească în septembrie 1848, nici măsurile opresive luate …

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …