Începuturile absolutismului luminat în Transilvania

Semnele unui absolutism luminat apar încă sub domnia Mariei Tereza. Nu atât din iniţiativa ei - ea era o catolică ferventă şi se conducea, în genere, de idei conservatoare - cât din a sfetnicilor săi. Mai ales după ce s-a înfiinţat organul central, Consiliul de stat (Staatsrat), organul politic principal care a jucat un rol atât de mare în conducerea imperiului, apoi şi mai mult după ce împărăteasa şi-a luat de coregent pe fiul său, Iosif (1765). Spiritul nou îl anunţa înainte de toate reforma importantă, care a fost reglementarea urbarială pentru Ungaria din 1767, urmată de încercările insistente de reglementare urbarială în Transilvania. Îl anunţau încercările de impunere a nobilimii ungare, din dieta de la 1764-1765.

În ţările sale ereditare, coroana reuşise să impună şi nobilimea. În Ungaria şi Transilvania însă încercarea era temerară. Aici cuceririle regimului se întemeiau pe pactul încheiat cu nobilimea, pe garantarea complexului de privilegii şi prerogative nobiliare. Neimpozabilitatea nobilimii, adevărat, nu-şi mai avea justificarea. Ea nu mai putea fi justificată nici măcar feudal, prin obligaţia de apărare a ţării cu armele, necum în faţa ideilor luministe.

Dar nobilimea tocmai în ea vedea atributul fundamental al nobleţei, elementul principal care deosebeşte pe nobil de nenobil şi care, dacă i-ar fi smuls de sub picioare, ar putea atrage după sine prăbuşirea întregului său edificiu de privilegii şi prerogative, primejduindu-i însăşi dominaţia de clasă. Aceeaşi nobilime, care în momente solemne îşi oferă cu grandilocvenţă „vitam et sanguinem”, practic nu e dispusă la nici o jertfa în interesul statului, nici măcar la cea ostăşească, la care chiar privilegiile sale o obligau.

Drept consecinţă a dezvoltării noilor relaţii de producţie, capitaliste, acum începe o politică mai insistentă de ridicare a producţiei, de ameliorare a sistemelor agricole, cu încercări de a introduce noi plante de cultură, de a constitui o societate agricolă etc., o politică mercantilistă preocupată nu numai de schimb, ci şi de producţia însăşi. O politică însă care se izbeşte de condiţiile feudale de producţie şi de nivelul tehnic scăzut la care acestea o condamnau. Reformismul începe să pătrundă şi în alte domenii.

În justiţie caută să impună codul civil terezian (Codex Theresianus), codul penal (Constitutio criminalis Theresiana), să şteargă din instruirea proceselor tortura, să reglementeze avocatura, în 1764, în Transilvania instituie aşa-numitele „table continue” pentru comitate şi scaune, menite să dea o continuitate justiţiei, să o separe de administraţie şi să o pună sub controlul statului. Iobagului chiar, îi deschide posibilitatea de apel împotriva judecăţii stăpânului său, posibilitatea de a se plânge de abuzurile lui forurilor administrative superioare, comitatului, guvernului, Cancelariei, îi deschide scara lor până sus, la Curtea imperială. De acum încep să apară şi iobagii, individual sau în delegaţii, la Curte.

Grija aceasta pentru iobăgime pornea, am văzut, din interese economice şi fiscale. Dar ea îşi mai avea şi rostul politic. În lupta pe care o ducea pentru supunerea nobilimii, regimul putea folosi la nevoie şi masele producătoare şi contribuabile, şi în primul rând iobăgimea. Aceasta putea constitui nu numai baza producţiei şi veniturilor statului, dar şi ameninţarea cu care putea fi constrânsă la supunere şi fidelitate nobilimea stăpână. Regimul îşi arată în consecinţă tot mai făţiş interesul pentru lupta iobăgimii împotriva nobilimii.

Deschizându-i drumul spre forurile superioare, spre Curtea imperială chiar, puterea centrală caută contactul direct cu iobagul, şi cu intenţia de a-i îndrepta situaţia, dar şi cu gândul de a-l transforma şi pe el în instrument politic în tot cazul, atrăgând pe iobag de partea puterii centrale, nobilimea, fără el, nu va putea întreprinde nimic serios împotriva regimului. Curtea e mereu preocupată, prin urmare, de a-şi asigura popularitatea, simpatia ţărănimii. Fireşte, fără intenţia de a tulbura în fondul lor raporturile feudale.

Aceasta cu atât mai puţin, cu cât nici măcar operaţia de reducere a servitutilor feudale nu era deloc uşoară. Reformele se impuneau obişnuit prin ordo- nanţe sau prin patente imperiale şi se izbeau de rezistenţa puternică a nobilimii, în faţa lor se ridicau principiile consacrate ale codurilor ei de legi, Tripartitum, Aprobate, Compilate, recunoscute şi de diploma leopoldină. Ba ele sunt invocate, tocmai din acest motiv, chiar mai des decât înainte.

Tripartitumul, mai ales, e ridicat în toată litera lui la rang de normă juridică indiscutabilă. Tocmai acum, când instituţiile feudale încep să se clatine, simte nobilimea mai mult nevoia să se sprijine pe temeiurile lui. Dezbrăcată de rol politic de sine stătător, pierzând sau părăsind armele militare - nobilii îngroaşă acum doar rândurile ofiţerimii imperiale - nobilimea se compensează deprinzându-se tot mai temeinic în mânuirea armelor juridice.

În faţa cuceririlor puterii centrale, a pătrunderii ei tot mai adânc şi în tot mai multe sectoare ale vieţii, nobilimea cu instituţiile ei se retranşează tot mai mult în comitate, durându-şi din ele adevărate bastioane de rezistenţă. Faţă de nobilimea mare, de „magnatul aulic”, cucerit de puterea centrală, atras în orbita capitalei, a strălucirii Curţii imperiale, această rezistenţă o reprezintă mai mult nobilimea de rând, rezistenţa pe care ea, sub stăpânirea noilor idei, a putut-o îmbrăca în haină naţională.

În insuficienţa unei burghezii naţionale, destul de dezvoltate ca să le poată purta, purtătoarea principală a ideilor naţionale a devenit această nobilime de rând. În aceste condiţii, noile reforme se impun cu greutate sau se eludează. Ele încep totuşi să spargă carapacea instituţiilor feudale, să deschidă porţile imixtiunii statului, să pregătească terenul pentru inovaţii în genere.

Sub Maria Tereza se iniţiază şi politica de protecţie socială, instituţiile sociale de care am vorbit, o politică sanitară. Sub ea se face şi reforma învăţământului, prin Ratio Educationis (1777). Toate acestea sunt nu numai mijloace de modernizare a statului, ci în acelaşi timp şi mijloace de afirmare tot mai hotărâtă a centralismului politic. Dieta Transilvaniei e convocată ultima dată în 1762. Ultimele articole de lege votate de ea şi inserate în Corpus Juris sunt din 1755. Se guvernează prin decrete şi prin aparatul de stat, ceea ce favorizează creşterea birocratismului.

Guvernatorii ţării sunt acum generalii comandanţi, şi apoi omul Curţii, baronul Samuil Brukenthal. Statul separat al Transilvaniei nu numai că se menţine, dar i se afirmă şi mai mult separaţia prin titlul de Mare Principat (1765). Doar Banatul e alipit Ungariei şi împărţit în comitate, la 1778, prin ceea ce nu încetează totuşi de a constitui o provincie aparte. Separaţiile însă nu însemnau şi slăbirea centralismului politic, ele se accentuau doar tocmai pentru a putea impune cu atât mai bine în fiecare ţară în parte puterea centrală şi a le putea stăpâni mai uşor.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …