Începutul regimului comunist în România

Prin înţelegerile dintre Aliaţi, România a fost abandonată de anglo-americani sferei de influenţă sovietice: la Conferinţa de la Moscova (noiembrie 1944) Iosif Stalin şi Winston Churchill au realizat o împărţire a Balcanilor cunoscută sub numele de acordul procentajelor. Sovieticii urmau să aibă un procent de influenţă de 90% în România, 50% în Iugoslavia şi 10% în Grecia, restul revenind britanicilor. Era semnalul extern al începutului sovietizării ţării.

Tranziţia către totalitarism

Pentru că, după înlăturarea lui Ion Antonescu, PNŢ condus de Iuliu Maniu a refuzat puterea, regele Mihai a apelat la guverne formate din militari şi tehnicieni, conduse între 1944 şi 1945 de generalii Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu, care urmau să pregătească alegeri libere. Dar cursul de revenire a României la democraţie a fost curmat la 6 martie 1945, când trimisul lui Stalin, Andrei Vîşinski, a impus ca prim-ministru un om al Moscovei: Petru Groza. Guvernul acestuia era dominat de comunişti, deşi partidul comunist număra sub 1.000 de persoane în preziua lui 23 august 1944.

Pentru a spori popularitatea guvernului Groza, sovieticii i-au încredinţat administraţia Transilvaniei eliberate, solicitată în repetate rânduri de România. Politica lui Groza a fost în întregime îndreptată spre comunizarea ţării. El a realizat o reformă agrară cerută de soldaţi şi ţărani, mai mult din dorinţa de a-şi spori popularitatea la sate. Apoi a trecut la epurarea şi schimbarea radicală a componenţei aparatului de stat şi la crearea primelor lagăre de deţinuţi politici. Au fost create sovromurile, au fost suprimate ziarele de opoziţie şi au fost înfiinţate tribunalele populare.

În aceste condiţii, regele a refuzat să mai semneze actele guvernamentale şi a cerut guvernului Groza să demisioneze. Dar primul-ministru a ignorat această „grevă regală”, deşi populaţia şi-a manifestat sprijinul faţă de monarh la 8 noiembrie 1946, de ziua onomastică a acestuia. În ciocnirile izbucnite între comunişti şi anticomunişti în acea zi, s-au înregistrat morţi şi răniţi. Marile puteri au trimis la Bucureşti o comisie care i-a solicitat lui Groza să includă doi reprezentaţi, din partea PNL şi PNŢ, ca miniştri fără portofoliu în guvernul său.

După îndeplinirea acestei cerinţe, Occidentul a recunoscut „legitimitatea” guvernului Groza, iar greva regală a încetat. Primele alegeri parlamentare postbelice au avut loc în noiembrie 1946. Ele au fost însă departe de a fi libere: campania electorală a reprezentanţilor PNŢ şi PNL a fost sistematic obstrucţionată; armata sovietică de ocupaţie şi-a făcut apăsat simţită prezenţa; forţele de poliţie şi jandarmerie, subordonate ministrului de interne comunist, au asistat la evenimente fără să intervină. În final, rezultatul votului, exprimat în măsură covârşitoare pentru partidele istorice, a fost trucat pentru ca partidul comunist şi aliaţii acestuia să obţină victoria.

Tratatul de pace semnat cu România în februarie 1947, la Paris, recunoştea drepturile ţării asupra Transilvaniei de Nord, însă legaliza raptul sovietic al Basarabiei din 1940 şi prezenţa trupelor sovietice în România. Comuniştii au trecut apoi la înlăturarea adversarilor politici. După ce au înscenat ţărăniştilor fuga unor lideri ţărănişti din România, PNŢ a fost interzis. Au fost înlăturaţi apoi din guvern şi parlament şi liberalii, PCR rămânând partid unic. Ultimul obstacol rămas în calea comuniştilor spre putere deplină era monarhia. Dar la 30 decembrie 1947, regele Mihai I este silit să abdice şi este proclamată Republica Populară Română, în frunte cu un prezidiu alcătuit din cinci persoane.

În toată această perioadă, PCR creşte numeric, în special cu minoritari (maghiari, evrei), dar şi cu numeroşi legionari care doreau să scape astfel de închisori. Gheorghe Gheorghiu-Dej era prim-secretar al PCR, dar forţa reală în partid au deţinut-o până în 1952 comuniştii veniţi de la Moscova: Ana Pauker, Vasile Luca, Iosif Chişinevski, Leonte Răutu.

Greva regală

Considerând că guvernul Groza este ilegitim, întrucât nu rezultase în urma alegerilor, ci fusese impus de sovietici în martie 1945, regele Mihai a rupt legăturile cu acesta. Ceea ce s-a numit „grevă regală” a fost de fapt singura încercare a unui şef de stat din Europa de Est de a opri comunizarea ţării sale, prin mijloace constituţionale.

Monarhia, scurtă retrospectivă

De la întemeierea statelor medievale româneşti şi până în secolul al XIX-lea, românii au cunoscut monarhii de tip voievodal cu un sistem mixt, ereditar şi electiv, de transmitere a puterii. Adevărata instituţie monarhică apare însă în 1866, o dată cu instaurarea dinastiei de Hohenzollern şi a monarhiei constituţionale modeme. În cei 81 ani de monarhie, România a avut patru regi. Carol I a avut cea mai lungă domnie din istoria românilor. A condus efectiv armata în Războiul de independenţă şi a realizat modernizarea ţării. Ferdinand I şi-a legat numele de participarea la primul război mondial, de unirea din 1918 şi de consolidarea statului naţional unitar.

Carol II, ajuns rege în 1930, trebuind să facă faţă ascensiunii mişcării legionare, a scos partidele din viaţa politică şi a instituit un regim dictatorial. A fost însă şi un mare sprijinitor al culturii române. Cel de-al patrulea rege, Mihai I, a luat decizia actului de la 23 august 1944, un act de mare curaj, urmat însă, în ciuda opoziţiei sale, de sovietizarea ţării.

Înlăturarea sa printr-o lovitură de stat a pus capăt monarhiei în România. Bilanţul monarhiei constituţionale româneşti este în esenţă pozitiv: deşi în ultima sa perioadă ea n-a reuşit să stăvilească ascensiunea forţelor de dreapta, mai întâi, şi apoi ale celor de stânga, ea a rămas un factor de echilibru în agitata viaţă politică românească, reprezentând cu fidelitate interesul naţional.

Check Also

Represiunea politică în regimurile totalitare interbelice

Mecanismul terorii Statele totalitare de tip comunist ori fascist s-au remarcat prin cele mai mari …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Regimul stalinist

Stalinismul economic sau „a doua revoluţie bolşevică” (1928-1941) După moartea lui V.I. Lenin, survenită în …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …