Începutul mişcării revoluţionare din 1821 în Oltenia

În noaptea de 18 spre 19 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a plecat din Bucureşti cu o ceată de arnăuţi din garda domnească puşi la dispoziţia lui de Grigore Brâncoveanu, care era mare spătar, şi la 21 a fost la Târgu Jiu, unde a ridicat pe Dinicu Oteteleşanu, unul din ispravnicii judeţului Gorj. Prin el, Tudor şi-a asigurat aprovizionarea mănăstirii Tismana, din care şi-a făcut o bază de rezistenţă împotriva unui eventual atac turc.

Duminică 23 ianuarie, Tudor era la Padeş, în plaiul Cloşanilor, unde-l aştepta vechilul său Dumitru Gârbea cu o sută de panduri. Prima etapă a acţiunii a fost străbătută fără nici un accident. Chiar şi boierii care calificaseră mişcarea lui Tudor drept o „faptă tâlhărească”, recunoscură în adresa lor către Poartă că Tudor n-a făcut nimănui nici o pagubă sau supărare. Tot ce a luat de la locuitori pentru hrana cetei sale a plătit „în ducaţi imperiali de Austria”.

De la Padeş, Tudor a trimis în toate satele plaiului şi în plăşile vecine emisari ca să strângă plăieşi, „făgăduindu-li leafă şi slobozenie”. El a făcut în primul rând apel la panduri, care, „în ciuda privilegiilor lor şi a constituţiei ţării”, fuseseră supuşi la dajdie. El le-a promis că-i va scăpa de aceste sarcini şi de stoarcerile ispravnicilor. Apoi, când s-a strâns în jurul lui o ceată destul de numeroasă, a lansat către „tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelante oraşe şi sate ale Ţării Rumâneşti” o proclamaţie care a produs asupra ţăranilor efectul unei declaraţii de război stăpânirii boierilor şi întregii orânduiri feudale.

Proclamaţia lui Tudor se adresa tuturor locuitorilor ţării, fără deosebire de naţionalitate, limbă şi religie, şi era îndreptată împotriva tuturor asupritorilor, atât mireni cât şi clerici. Ea excepta pe aceia care aderaseră la Eterie, care vor urma mişcării pornite de el „cum sunt făgăduiţi”. Dar ţăranii n-au înţeles această distincţie. Pentru ei toţi boierii erau tirani, averea tuturor era „rău agonisită” şi de aceea toate averile boiereşti şi bisericeşti trebuiau jertfite.

Proclamaţia de la Padeş, redactată la Bucureşti, înainte de începutul mişcării, prevesteşte viitorul conflict între Tudor şi boieri. Toate pasajele care fac procesul vechiului regim şi justifică mişcarea - imaginile populare ar ajunge s-o dovedească - sunt incontestabil de la Tudor. „Nici o pravilă nu opreşte pre om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viiaţa... Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?... Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie noaă bine!”. Prin aceste cuvinte, Tudor lansa un adevărat manifest de război, care avea să trezească dorul răzbunării în miile de ţărani strânşi în jurul lui.

În arzul lor către Poartă, boierii ocârmuitori au dat aceeaşi interpretare proclamaţiei de la Padeş. Ei acuză pe Tudor că a arătat norodului „cum că cugetul lui priveşte spre a-i ocroti de a rămânea slobozi de subt supunerea domnilor şi a boierilor”. Caracterul revoluţionar al mişcării din Oltenia a fost recunoscut de la. Început şi la Iaşi. Tudor Vladimirescu, scrie Iacovachi Rizos-Nerulos lui Alexandru Ipsilanti, „a răsculat până alaltăieri toate judeţele de peste Olt, proclamând libertate, egalitate şi desfiinţarea privilegiilor boierilor, răzbunând pe cei care au fost nedreptăţiţi şi înapoind lucrurile jefuite; el cheamă prin proclamaţii întreg norodul dac sub arme”.

Cuprinşi de „entuziasmul răzbunării”, ţăranii alergau sub steagul lui Tudor. În câteva zile focul răscoalei a cuprins toată Oltenia şi ţăranii „au început cu toţii a se scula şi tot Principatul a se clăti”. Pe unde trecea, Tudor era salutat de popor ca „un mântuitor şi ca un zeu ocrotitor”. Poporul nu-l numea decât „domnul Tudor”. Participarea miilor de panduri în războiul din 1806-1812 şi însuşirea artei militare i-au furnizat lui Tudor cadre calificate şi i-au înlesnit organizarea mişcării. S-a reprodus astfel ceea ce, în 1514, s-a întâmplat cu cruciaţii lui Toma Bakocz: de îndată ce ţăranii s-au văzut înarmaţi, în jurul unui şef al lor, şi-au întors armele împotriva asupritorilor şi exploatatorilor lor.

Sătenii care nu s-au înrolat în „Adunarea norodului”, au atacat conacele şi moşiile boiereşti şi mănăstireşti. „La ciocoi, le ia ce găsesc”. Moşiile mănăstirilor Cozia, Nucet - judeţul Vâlcea, Arnota, Motru au fost prădate de produsele lor. Locuitorii din Constantineşti au ars casele şi acareturile lui Hagi Ianuş, au spart pătulele şi pivniţele şi au stricat stupii. Locuitorii moşiei Radovanu au rupt gardul viei biv-vel-comisului Ion Ghica şi au prefăcut via în izlaz, de au ros-o vitele până la pământ.

Pretutindeni sătenii năvălesc în păduri şi le taie. Distrugând viile şi golind pivniţele, ei lovesc în odiosul monopol boieresc; tăind pădurile, ei protestează împotriva confiscării de către stăpânii de moşie a unui drept colectiv. La Bârca (Olt), „rumânii s-au răsculat ca să-şi ia livezile pe care le-au avut înainte”. Dar furia distrugerii loveşte mai ales în centrul puterii moşiereşti, în conacele unde se păzesc, pe lângă roadele muncii clăcaşilor, registrele socotelilor strâmbe şi asupritoare pe care le ard.

În toată Oltenia, duhul revoltei transformă pe supuşii locuitori de altădată în răzbunători neînduplecaţi ai împilărilor şi jarurilor îndurate. Mai mulţi ţărani din Albeni (Gorj), globiţi pe nedrept de zapciul plăşii, s-au înrolat în ceata lui Ion Magheru şi, după ce zapciul a fugit în Transilvania, i-au atacat casa şi i-au luat vite, porci „şi altele, drept gloaba ce le luoase când era zapciu”. Scutelnicii refuzară să mai verse boierilor „banii câştiului”, „zicând că ţara s-au iertat de bir”.

Fiul lui Hagi Ianuş, care se ocupa de moşia Ianuşeşti, scrie tatălui său: „Rumânii au mari rumuri şi nu ne putem vedea de nici o treabă, deoarece nimeni nu ne ascultă”. Peste câteva zile, el adaugă: „Nu pot să poruncesc rumânilor şi scăunaşilor, deoarece nu sunt cei dinainte, aşa cum îi cunoşteaţi, acum ei sunt stăpâni, şi eu mă tem mai mult de ei”.

Din Oltenia mişcarea s-a întins în toată Ţara Românească, chiar şi în unele părţi ale Moldovei. Caracterul cel mai general, mai organizat şi mai conştient l-a prezentat mişcarea în judeţul Buzău, unde numărul satelor moşneneşti era cel mai mare din Muntenia. Ispravnicii înştiinţează la 3 aprilie vistieria că „s-au răzvrătit tot judeţul” deci, împreună cu moşnenii, şi clăcaşii, şi cer ajutor.

Satul Moşeşti refuză să dea conace şi să facă transporturi, zicând „că este porunca să dea boierii conace, iar nu ţara”. Pogonarii din Sărata refuză să se prezinte la lucru şi ameninţă pe cei ce s-ar supune că le vor tăia mâinile. Sătenii dimprejurul moşiei Maxenu a episcopiei Buzăului au intrat în pădure şi au tăiat a treia parte din ea. Multe sate s-au împrăştiat „pin prejur”. Ispravnicii au încercat să oprească câteva sate, dar oamenii nu s-au supus, „sărind cu zurba asupra noastră”.

În judeţele din câmpia Dunării, unde aproape totalitatea sătenilor erau clăcaşi, mişcarea a avut un caracter local, fără o idee de ansamblu. Locuitorii din Merişani şi din alte sate ale judeţului Teleorman au devastat casele slugerului Matei Păucescu. Satul Clăcaşii de pe moşia Slobozia (Vlaşca) a căminarului Barbu Ştirbei „nu s-au strămutat, ci au arat, au cosit, strângându-şi fiecare rodurile lor, făr’ de a da la nimeni nimic. Încă şi alte pagube mari i-au făcut, vânzând însuşi ei vin şi rachiu pe acel an”. La Urziceni (Ialomiţa), locuitorii au luat „toate bucatele ce avea strânse din alţi ani” arendaşul. Locuitorii din Oinac şi din alte sate ale raialei Giurgiului au intrat în viile banului Constantin Filipescu din judeţul Vlaşca „cu 44 cară cu câte 4 boi” şi au ridicat butoaiele cu vin.

Cazuri de „apostasie” s-au produs şi în Moldova. La moşiile Trifeştii şi Cornii (Roman), locuitorii au golit hambarele de porumb. La Ţaţomireşti, sătenii au atacat curtea biv-vel-pitarului Cuza. Locuitorii din Paşcani, Dămieni şi Cuca (Covurlui) au ridicat toate produsele de pe moşia postelnicului Grigore Ventura. Asemenea întâmplări s-au produs şi pe moşiile Ruginoasa (Roman) şi Cucuteni (Iaşi). Mărturiile documentare confirmă aprecierea generală a unui contemporan asupra mişcării din 1821: „Aproape toată Ţara Românească s-a tulburat şi s-a împrăştiat şi a fost despuiată mult de răsculaţi; cei mai mulţi boieri au fost despuiaţi şi negustorii au suferit destule pagube”.

În acelaşi timp, pentru a adormi vigilenţa turcilor şi pentru a preveni intervenţia lor imediată, Tudor adresă sultanului un arz, în care îşi afirma fidelitatea sa faţă de Poartă, susţinea că mişcarea era îndreptată împotriva domnilor fanarioţi şi a marilor boieri, uniţi cu ei, şi cerea sultanului să trimită un om împărătesc care să cerceteze jalnica stare a ţării şi s-o îndrepte.

Arzul a fost trimis la Constantinopol prin Derviş paşa de Vidin, faţă de care Tudor repetă că „arădicarea noastră” nu e decât împotriva boierilor „care ne-au mâncat dreptăţile noastre”. De asemenea Tudor a informat printr-un curier expres, pe împăraţii Rusiei şi Austriei despre motivele pentru care poporul s-a răsculat împotriva asupritorilor săi. În răspunsul lor, aceştia aveau să-l acuze că în proclamaţiile sale, a insinuat că „răscoala sa este încuviinţată de curtea de la St. Petersburg şi nu este dezaprobată de cea de la Viena”.

În câteva zile, toate satele din plaiul Cloşanilor s-au adunat la Padeş, gata de răscoală. În faţa acestei adunări, Tudor proclamă desfiinţarea birului şi făgădui că, după ce va fi restabilit drepturile şi privilegiile de care se bucura ţara din vechime şi va fi întemeiat dorita dreptate şi libertate, va face să se restituie fiecăruia ce i s-a luat pe nedrept şi va extermina pe asupritorii poporului, iar averile lor le va împărţi acelora care au suferit năpăstuiri şi nedreptăţi.

Într-o săptămână (23-28 ianuarie), trecând de la Padeş spre Strehaia, prin Baia de Aramă, Broşteni şi pe lângă Cerneţi, Tudor a încorporat în adunarea sa 1.500 de panduri, pregătiţi de mai înainte de căpitanii săi Ioniţă Creţescu, D. Gârbea, Barbu Urleanu, N. Zoican, V. Moangă şi alţii. La panduri se adăugau şi alţi ţărani, care „veniau cu miile de se înrolau la Vladimirescu”.

La Strehaia, oastea lui Tudor s-a unit cu ceata lui Dimitrie Macedonschi, care venea de la Ciovârnăşani, şi cu aceea a lui Simion Mehedinţeanu, care, pornind de la Podul Grosului spre Strehaia, se ciocnise la Tâmna cu detaşamentul vistierului C. Crăiniceanu şi îl încorporase în ceata sa. La Strehaia, care se predase la simpla somaţie a lui Dimitrie Macedonschi, Tudor a instalat o garnizoană de 200 de oameni, sub comanda fratelui său Papa, apoi s-a îndreptat spre mănăstirea Motru, apărată de cei doi ispravnici ai judeţului Mehedinţi, căminarul Şt. Bibescu şi stolnicul Barbu Viişoreanu, cu 40 de oameni. Tudor Vladimirescu împresură mănăstirea şi o sili să se predea. Ceata trimisă de divanul Craiovei în ajutorul mănăstirii a trecut, cu căpetenia ei cu tot, de partea răsculaţilor. După ce şi-a asigurat stăpânirea celor trei mănăstiri întărite - Tismana, Strehaia şi Motru - Tudor şi-a aşezat tabăra la Ţânţăreni.

Autorităţile locale, neinformate de caracterul şi scopul mişcării, au încercat uneori să reziste. Când, la 29 ianuarie, Tudor a apărut la Târgu-Jiu, ispravnicul judeţului Mehedinţi a chemat în grabă ceata de 300 de panduri care slujea la Bucureşti. Aceştia au încercat să taie la Tâmna drumul lui Tudor spre Strehaia, dar au fost împresuraţi de panduri şi de arnăuţi „de ai zaverei” şi somaţi să se predea, că „au firman”. Unul dintre căpitani a vrut să li se împotrivească, dar pandurii lui au întors armele către el, zicând că „şi acum ţiu cu ciocoii?”.

Divanul Craiovei a trimis pe Ioan Solomon cu o ceată de „ostaşi buni” să potolească nişte sate răzvrătite şi să le împiedice a se alătura la Adunarea lui Tudor. El a izbutit să silească pe sătenii răzvrătiţi să se întoarcă la vetrele lor. Dar a fost de ajuns ca Tudor să-i trimită prin Iordache Olimpiotul o scrisoare explicativă, pentru ca atitudinea lui să se schimbe. Iordache şi Solomon au jurat, împreună cu oştenii lor, să fie fraţi şi să lupte până la ultima picătură de sânge pentru lege şi pentru patrie.

Ce a putut să schimbe aşa de brusc şi de radical atitudinea lui Solomon? E lămurirea pe care Tudor a dat-o şi Adunării sale, când Alexandru Ipsilanti a intrat în Ţara Românească, anume că „pornirea aceasta e din porunca ţarului Alexandru al Rusiei şi priveşte nu numai mântuirea noastră, ci şi a întregului neam grecesc… Noi vom înlesni trecerea prinţului Ipsilanti peste Dunăre, ca să meargă spre mântuirea patriei sale. Ruşii ne vor ajuta ca să cuprindem cetăţile turceşti de pe marginea Dunării ce cad în partea noastră şi apoi ne vor lăsa liberi şi independenţi”.

Astfel, făgăduind pandurilor restabilirea privilegiilor, clăcaşilor împărţirea „averilor rău agonisite ale tiranilor boieri” şi încetarea năpăstuirilor dregătorilor, tuturor slobozenie şi uşurare de sarcini, Tudor a izbutit să ridice în picioare toată Oltenia şi să-şi constituie o oaste căreia nici o forţă locală nu i-a putut rezista. Dar, înainte de a se simţi stăpân pe situaţie, Tudor mai avea să înfrunte opoziţia ocârmuirii de la Bucureşti, care, deşi înţeleasă cu el, trebuia să păstreze aparenţele unei perfecte lealităţi faţă de Poartă, şi prin urmare, să se prefacă a combate mişcarea revoluţionară izbucnită în Oltenia. În al doilea rând, el trebuia să facă faţă primejdiei unei intervenţii a trupelor turceşti.