Începutul acţiunii revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu. Legăturile cu Eteria

În interpretarea mişcării pandurilor, unii istorici iau ca document de bază (pe lângă cuvântarea lui Tudor Vladimirescu de la Slatina) convenţia încheiată la Bucureşti, înainte de răscoală, între Tudor şi şefii eterişti Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache - comandanţi ai gărzii domnitorului Alexandru Suţu -, prin care ei se angajau să promoveze acţiunea revoluţionară în Ţara Românească, colaborând în lupta împotriva turcilor.

Actul acesta, descoperit de Andrei Oţetea, în copie germană, în arhivele din Budapesta (1955), a fost intitulat de d-sa „legământul lui Tudor faţă de Eterie”. Andrei Oţetea socoteşte că acordul militar încheiat la începutul lui ianuarie 1821 dă cheia întregii interpretări a acţiunii lui Vladimirescu, aducând, odată cu „dovada irecuzabilă a afilierii lui Tudor la Eterie”, „confirmarea decisivă” a tezei că ridicarea pandurilor şi pornirea lui Ipsilanti reprezintă două acte ale aceleiaşi revoluţii greco-române, cu caracter antiotoman.

Iată şi opinia lui Nestor Camariano, în legătură cu semnificaţia „legământului”: „Documentul este de cea mai mare valoare istorică, deoarece în urma acestei convenţii s-a putut da semnalul răscoalei [eteriste] din 1821”... Cercetătorul susţine că „încrederea fruntaşilor eterişti în şeful pandurilor era aşa de mare, încât lui i s-a dat sarcina principală de a da semnalul răscoalei pentru «obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre» şi să uşureze astfel sarcina lui Alexandru Ipsilante”. Acestor teze li se opune însă constatarea că din ansamblul documentelor revoluţiei pandurilor reiese că Vladimirescu, punându-se în fruntea Adunării Norodului, a mers pe calea lui proprie, şi n-a fost deloc un executant al hotărârilor luate de asociaţia eteriştilor.

E adevărat că înscrisul în discuţie - dacă reprezintă un act autentic - consemnează un fapt de importanţă deosebită: la începutul anului 1821 (când propaganda eteristă vorbea de iminenţa războiului ruso-turc), Tudor şi ofiţerii eterişti Iordache şi Farmache, stând pe picior de egalitate, au format o asociaţie militară, angajându-se prin jurământ să colaboreze, pentru că „prin puterea armelor noastre să ne eliberăm de sub jugul apăsător al barbarilor şi să ridicăm semnul biruitor al crucii izbăvitoare”..., şi şi-au promis chiar a nu lua hotărâri separate.

Rezultă oare de aici că Tudor s-a subordonat programului eterist, când toate actele sale din timpul revoluţiei evidenţiază o orientare politică aparte? Socotim că „legământul” nu e nicidecum o dovadă că Vladimirescu a îmbrăţişat întreg programul Eteriei şi nici că a fost mandatarul ei. De altfel, trebuie să menţionăm că această societate nici n-a dezvăluit căpeteniei pandurilor toate scopurile şi tainele ei. Precizarea o face, printre alţii, Naum Râmniceanu, şi faptul e recunoscut şi de Andrei Oţetea.

După G.G. Gervinus, Iordache Olimpiotul l-a iniţiat pe Tudor numai „pe jumătate” în proiectele Eteriei. Cercetătorul N.A. Constantinescu observă, cu drept cuvânt: „Un lucru însă ni-l confirmă toţi istoricii Eteriei: că lui Tudor nu i s-a destăinuit niciodată ce este Eteria şi care e adevăratul scop urmărit de dânsa”; prin urmare, el nu poate fi socotit, de fapt, părtaş al Eteriei. În ceea ce-i priveşte pe ţăranii români, ei nu se puteau înregimenta în Eterie, câtă vreme aceasta nu milita pentru un program social şi câtă vreme fanarioţii erau susţinătorii ei. Nicolae Iorga pune întrebarea: „Cum se putea oare ridica cu arme ţărănimea olteană pentru beizadeaua Ipsilanti şi pentru grecii care-i erau cunoscuţi ca împlinitori nemiloşi ai birurilor?”

Cronicarul Naum Râmniceanu afirmă că Tudor nici n-a comunicat răsculaţilor legătura lui cu Eteria: „n-a spus-o nici măcar la simplii lui panduri”, care au răspuns cu entuziasm chemării sale („alergau la el orbi”), fiind atraşi nu de programul Eteriei, ci de proclamaţiile antiboiereşti şi antifanariote. În acest caz, poate fi socotită lupta antiotomană trăsătura dominantă a mişcării lui Tudor, aşa cum susţin I.C. Filitti, Andrei Oţetea şi alţi istorici? Cercetarea documentelor răscoalei (a tuturor proclamaţiilor, memoriilor şi scrisorilor elaborate de Tudor, ieşite din cancelaria lui, sau scrise de divan sub influenţa lui) ne încredinţează că lupta cu turcii a fost prevăzută de Tudor doar ca o posibilitate.

De la începutul şi până la sfârşitul mişcării, căpetenia ţărănimii s-a pronunţat numai împotriva regimului intern, declarând Porţii nu război, ci supunere (adică recunoscându-i suzeranitatea) şi căutând să obţină înţelegere din partea ei. Desigur, regimul fanariot era patronat de turci - precum şi de Gurtea ţaristă -, însă el putea fi atacat fără a face război cu sultanul, şi credem că, dacă nu se ţine seama de această distincţie, nu se poate înţelege mişcarea pandurilor, care a fost socială, antifanariotă şi numai în subsidiar antiotomană.

Prin natura ei, răscoala ţăranilor nu era îndreptată împotriva împărăţiei turceşti, dar ea ar fi putut deveni antiotomană, în momentul când factori exteriori (o întreagă conjunctură) ar fi împins-o în această direcţie. Tudor a avut necontenit în vedere eventualitatea unei schimbări a direcţiei de luptă. Nu se putea ca el să nu deducă, din activitatea Eteriei - sprijinită, după cât se părea, de autorităţile imperiale ruseşti -, că izbucnirea unui război ruso-turc era, dacă nu foarte probabilă, cel puţin posibilă.

Aceste considerente l-au determinat pe comandantul pandurilor, care avea legături cu consulatul rusesc, să stabilească o înţelegere cu unele căpetenii eteriste. Linia luptei lui politice, dictată de interesele poporului român şi urmată de Tudor cu consecvenţă în revoluţie, prevedea însă abolirea regimului fanariot, şi nu neapărat războiul cu turcii, pe care el n-avea motive să-l pornească. Negreşit, în eventualitatea unui război, Vladimirescu ar fi fost de partea armatelor creştine, năzuind la câştigarea independenţei ţării sale.

Ca atare, constatarea că a existat o convenţie militară iniţială, ce vorbeşte despre o acţiune comună - a pandurilor şi a eteriştilor -, nu trebuie să ne ducă la neglijarea specificului revoluţiei lui Tudor şi a opoziţiei dintre ea şi Eterie. A trece pe primul plan, în prezentarea mişcării pandurilor, caracterul ei antiotoman, încadrând-o astfel în Eterie, înseamnă a confunda posibilitatea cu realitatea, şi, prin aceasta, a nesocoti latura esenţială şi specifică a acţiunii conduse de Tudor.

I.C. Filitti şi Andrei Oţetea au avut ideea de a defini mişcarea nu atât prin felul cum s-a manifestat, cât prin felul cum s-ar fi putut manifesta, dacă situaţia politică europeană ar fi corespuns cu previziunile şi proiectele eteriştilor. Pentru că Tudor, în preajma revoluţiei, a convenit să dea sprijin acţiunii eteriste (după cum vom vedea: în condiţii anumite, care însă nu s-au creat), Andrei Oţetea ia proiectul drept realitate împlinită, defineşte mişcarea lui Tudor în primul rând ca antiotomană şi o contopeşte cu Eteria, de la care Adunarea Norodului ar fi primit, potrivit susţinerilor sale, nu numai impulsul ridicării la luptă, dar chiar şi şeful, programul, tactica de luptă etc. Cursul posibil al evenimentelor ia astfel locul adevăratei realităţi, ale cărei note caracteristice au fost: lupta antifeudală, ridicarea maselor împotriva statului boieresc şi fanariot, şi, pe de altă parte, starea de profundă nemulţumire a poporului român faţă de invazia trupelor lui Ipsilanti.

Prin considerarea - ne justificată obiectiv - a faptului posibil (lupta cu turcii) drept fapt real, şi a faptului cu adevărat real (lupta antiboierească şi antifanariotă) drept stratagemă sau mască a scopului crezut autentic, realitatea se deformează. Din convenţia încheiată între Tudor, Iordache şi Farmache - la Bucureşti, la începutul anului 1821 -, s-ar putea deduce că la origine, cel puţin, mişcarea pandurilor s-a identificat cu mişcarea eteristă.

Sau, altfel spus, în ianuarie 1821, Vladimirescu a fost, în orice caz, adeptul eteriştilor, părtaş la planurile lor, dacă nu chiar membru în organizaţia secretă a Eteriei. Această teză a fost formulată şi de Emil Vârtosu, pe baza Istoriei revoluţiei greceşti, publicate în 1832, la Londra, de Thomas Gordon, un englez filo-eterist. Vârtosu a susţinut-o însă fără convingere deplină şi n-a argumentat-o îndeajuns.

Pentru Andrei Oţetea, faptul originii eteriste a mişcării din Ţara Românească e indubitabil: „Revoluţia din 1821 [a lui Tudor] a început ca o mişcare antiotomană, în cadrul general al Eteriei”. „Legământul lui Tudor faţă de Eterie” e o dovadă decisivă în sprijinul tezei că „insurecţiunea din 1821 s-a produs în cadrul luptei generale de emancipare a popoarelor creştine din Turcia europeană, organizată de Eterie”: Împreună cu memorialiştii Ştefan Scarlat Dăscălescu şi Naum Râmniceanu, Andrei Oţetea crede că Tudor a pornit mişcarea „condus de sistema complotului grecesc”.

Comandantul pandurilor - arată Andrei Oţetea - a ridicat masele populare „cu arme, după planurile Eteriei”. Potrivit „planului de război” întocmit de conducătorii acestei organizaţii, Vladimirescu a primit „sarcina de a da semnalul insurecţiei generale împotriva dominaţiei otomane”; „el trebuia... să înlesnească lui Alexandru Ipsilanti trecerea Dunării pentru a ajunge pe pământul Greciei”. Acţiunea lui Tudor a fost plănuită ca o primă fază a mişcării eteriste în Balcani. În realitate - credem noi, şi prezentul capitol îşi propune să demonstreze acest fapt - acordul militar al lui Tudor cu eteriştii Iordache şi Farmache nu e definitoriu pentru originile şi caracterul revoluţiei româneşti din 1821. El nu face decât să confirme observaţia mai veche, că Tudor a întrevăzut şi posibilitatea unui război cu turcii, provocat de factori externi.

Andrei Oţetea ne propune o imagine romantică a Eteriei, sub egida căreia, la 1821, „popoarele creştine din Turcia europeană s-au unit pentru ca, printr-un efort comun, să răstoarne dominaţia otomană”. Această concepţie este însă rectificată chiar de autorul ei, când declară, nevoit să recunoască faptele, că „nici bulgarii, nici sârbii nu s-au mişcat” şi că „masele populare din Moldova n-au răspuns la chemarea lui Ipsilanti”, care nu se atingea de stăpânirea boierilor.

Chiar şi în Grecia - după cum se rosteşte răspicat prinţul Gheorghe Cantacuzino (citat pentru unele observaţii şi de Andrei Oţetea, care adoptă însă, în ansamblu, o altă interpretare) -, nu planurile Eteriei, ci masacrele turcilor, ameninţând cu exterminarea întreaga naţiune, au ridicat poporul la lupta de eliberare naţională: Numai în faţa furiei unui duşman necruţător, ţăranii şi marinarii Greciei, care nici nu auziseră de Eterie, au ridicat armele pentru a-şi apăra viaţa, cinstea şi agoniseala.

Criticând Eteria cu asprime (şi poate puţin pătimaş) şi definind-o ca pe o societate formată dintr-un număr restrâns de indivizi, ce nu trebuie confundată cu naţiunea, Gheorghe Cantacuzino (cumnatul lui AI. Ipsilanti şi însoţitorul acestuia în campania eteristă din ţările române) a accentuat că Grecia n-a fost răsculată de eterişti. Şefii acestei societăţi, lipsiţi de capacitate organizatorică, s-au distins prin procedee demagogice, prin înşelarea bunei credinţe a concetăţenilor şi prin acţiuni afaceriste. După Gheorghe Cantacuzino, a fost un noroc că Grecia n-a ajuns la pieire din cauza lor. Ei au provocat urgia turcească, fără ca în prealabil să fi pregătit ţara pentru luptă.

Alexandru Ipsilanti, „greşit informat de apostolii Eteriei”, a pornit o acţiune pripită şi nechibzuită, riscând să sacrifice naţiunea greacă propriei lui ambiţii. Astfel, când Grecia nu se aştepta să fie lovită şi era lipsită de arme, s-a văzut deodată ameninţată cu distrugerea de un duşman implacabil. Ea s-a ridicat „la zgomotul masacrului fiilor săi”. A fost o reacţie spontană, nedirijată de un plan de ansamblu, fiecare district ridicându-se pentru apărarea sa, fără a avea cunoştinţă de Eterie. Într-atât era ţara de nepregătită pentru luptă, încât, „dacă turcii n-ar fi fost obligaţi să-şi îndrepte toată atenţia spre Moldo-Valahia, crezând că lovitura pleacă de la Rusia..., dacă ei ar fi trimis mai multe forţe în Peloponez, s-ar fi sfârşit cu Grecia”.

Din povestirea unui alt martor contemporan, cronicarul armean din Constantinopol Avedis Berberian, reiese de asemenea că provinciile greceşti din împărăţia turcească nu s-au răsculat la chemarea şefilor eterişti, ci mersul evenimentelor a fost altul: Omorârea turcilor din Moldova de către oamenii lui Alexandru Ipsilanti şi Mihai Vodă Suţu (februarie 1821) şi scrisorile trimise de şeful Eteriei notabililor greci din Constantinopol, îndemnându-i să facă pregătirile prevăzute pentru incendierea şi cucerirea capitalei Imperiului otoman (scrisori ce au fost interceptate), au declanşat urgia turcească: „Oraşul s-a transformat într-o mare cu valuri, şi toţi creştinii erau expuşi la pericolul de moarte, şi cereau ajutor de la Dumnezeu”. Atrocităţile săvârşite de turci au culminat cu spânzurarea patriarhului Grigorie de uşa Patriarhiei, în ziua de Paşti, din ordinul marelui vizir. Aceste masacre au îndurerat poporul grec, determinându-l să se ridice la luptă.

Ce valabilitate are teza că organizarea mişcării din Ţara Românească este opera Eteriei? Documente peste care nu se poate trece, fac să se clatine construcţia lui I.C. Filitti şi Andrei Oţetea, după care acţiunea lui Tudor şi a lui Ipsilanti sunt două ramificaţii ale aceleiaşi revoluţii eteriste şi s-au desfăşurat în conformitate cu un plan general, ce prevedea, întâi, ridicarea lui Tudor Vladimirescu în Oltenia, apoi, incursiunea lui Ipsilanti în Moldova şi Ţara Românească.

Dând crezare unei ipoteze formulate, printre alţii, de Naum Râmniceanu (că „înclinarea lui Teodor va fi fost cu Ipsilant şi cu Mihai Vodă”), Andrei Oţetea afirmă că Tudor, când a pornit lupta, era în înţelegere cu Alexandru Ipsilanti şi cu domnitorul Mihail Suţu, susţinător al Eteriei în Moldova; de asemenea, că eforia eteristă din Bucureşti, înainte de a-l trimite pe Tudor în Oltenia, l-a pregătit pentru acţiunea sa revoluţionară, din noiembrie până în ianuarie, trasându-i planul de activitate, organizându-i cancelaria, redactându-i primele proclamaţii, dându-i bani etc.

Însă Gheorghe Cantacuzino denunţă, fără înconjur, ca pe o susţinere mincinoasă a propagandei eteriste, teza că „revoluţia lui Tudor în Valahia s-a iscat din ordinul şi prin combinaţiile societăţii eteriste”. Presupunerea lui Naum Râmniceanu despre „relaţia” lui Tudor cu domnul Moldovei se dovedeşte fără temei, căci Mihai Suţu, ţinut la curent cu planurile Eteriei, privea evenimentele din Ţara Românească ca pe o „dramă” şi îşi lua măsuri de apărare.

Postelnicul Iacovachi Rizo Nerulos, fruntaş eterist, intim al domnitorului Mihai Suţu şi sfătuitor al lui Alexandru Ipsilanti - pentru care era „prea dulcele meu frate Iacovachi Rizos” şi cu care întreţinea o corespondenţă neîntreruptă - îl informează pe şeful Eteriei (printr-o scrisoare din februarie 1821) despre începutul răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în următorii termeni: „În Ţara Românească sunt foarte mari tulburări. Un anume Tudor Vulturescu [Vladimirescu], având gradul de sluger şi care a fost în timpul ruşilor comandant de panduri, adunând peste patru sute de panduri, a răsculat până alaltăieri toate judeţele de peste Olt, proclamând libertate, egalitate şi desfiinţarea privilegiilor boierilor...; el cheamă prin proclamaţii întreg norodul dac sub arme... Acest comandant român a trimis o jalbă Porţii, scriind multe împotriva stăpânirii...”. Autorul scrisorii notează în încheiere: „Nu ştiu dacă Frăţia poate să tragă foloase din această împrejurare. Această răscoală a izbucnit în vecinătatea Serbiei”.

Revoluţia lui Tudor nu era deci prevăzută în planul general al Eteriei, la a cărui înfăptuire îşi dădeau concursul Mihai Suţu şi I. Rizo Nerulos. Această concluzie se desprinde şi din cercetarea proiectelor de răscoală elaborate şi discutate de căpeteniile eteriste la sfârşitul anului 1820 (planuri ce au fost publicate în istoria lui Ioan Filimon). S-au formulat trei programe de acţiune mai importante: Unul, purtând numele de planul general, stabileşte ridicarea popoarelor din sudul Dunării la lupta cu turcii. (Alexandru Ipsilanti să meargă în Moreea şi să ia conducerea operaţiilor).

Alt proiect (planul de campanie al lui Sava, purtând data de 25 septembrie 1820) este o variantă a celui dintâi, cu prevederi speciale privind desfăşurarea operaţiunilor militare în Peninsula Balcanică. Al treilea este un plan cu totul nerealist, fixând ca obiectiv, pentru corăbierii greci, să atace şi să incendieze Constantinopolul, să captureze arsenalul şi flota otomană, să ia ca prizonier pe sultan. E demn de remarcat că nici unul dintre aceste proiecte nu preconiza răscularea poporului român.

Ipsilanti şi-a dat aprobarea pentru „planul general” şi pentru „planul parţial privind Constantinopolul”. Articolul al XIII-lea din planul general menţionează că „Principatele, rămânând liniştite, vor putea da un mare ajutor financiar”. Totodată, se precizează că trupele de arnăuţi, precum şi pandurii lui Tudor, vor trebui, la nevoie, să apere aceste ţări de turci. De altfel - specifică actul -, dacă turcii vor trece Dunărea, ei vor încălca tratatele, şi atunci Rusia le va declara război. Planul mai special, de campanie, al lui Sava concordă în unele privinţe cu planul general.

El acordă sârbilor un rol militar esenţial în desfăşurarea campaniei antiotomane („cei care trebuie să se răscoale mai întâi sunt sârbii”..., - se afirmă la punctul I), şi rezervă Principatelor un rol mai mult sau mai puţin pasiv, cerând ca aici să se menţină ordinea. La punctul al III-lea se arată importanţa iniţierii în Eterie a domnitorilor fanarioţi, pentru a li se putea cere,,să supravegheze aprovizionarea răsculaţilor (din sudul Dunării) şi să formeze o trupă de cavalerie care să vegheze la menţinerea ordinii în Principate”.

Reproducem o parte din comentariul lui Notis Botzaris: „Analizând cu atenţie aceste planuri se observă imediat anumite fapte izbitoare: 1. Cooperarea Serbiei era considerată ca esenţială, de vreme ce în Serbia trebuia să înceapă revolta. Trupele sârbeşti trebuiau să joace un rol de prim ordin... 2. Cooperarea Principatelor nu era aşa de importantă pe plan militar.

În general, ele nu trebuiau să furnizeze decât alimente, muniţii, un mic număr de trupe şi, mai ales, un ajutor financiar. Ele trebuiau să formeze însăşi baza operaţiilor. Această concepţie cu privire la rolul Principatelor era realistă, mai ales dacă ne gândim la ceea ce s-a petrecut acolo în realitate, la 1821, şi la puţinul sprijin pe care l-au primit eteriştii de la populaţia românească”... În sfârşit, „un lucru este cu deosebire demn de remarcat: revoluţia (adică acţiunea condusă de Alexandru Ipsilanti) nu avea să înceapă în Principate” (după aceste planuri).

Aprecierile lui Al. Despotopoulos sunt asemănătoare: „Planul general” şi „planul parţial privind Constantinopolul”, aprobate de Ipsilanti, „atestă convingerea acelora care le-au redactat că victoria va putea fi realizată prin forţele naţiunii greceşti şi prin activitatea grecilor, care vor împinge la revoltă şi pe celelalte popoare balcanice, mai ales pe sârbi şi pe muntenegreni, şi vor profita de diversiunea cauzată inamicului de insurecţia lui Ali-Paşa de Ianina”.

Alexandru Ipsilanti a modificat de mai multe ori planul general de răscoală, transmiţând ordine categorice pentru începerea acţiunii, apoi revocându-le. Cum observă postelnicul eterist Iacovachi Rizo Nerulos: „Totul era dezordine în consiliul lui Ipsilanti (marele consiliu al Eteriei); nici un plan sistematic, nici o organizare, nici prevedere, nici măsuri eficace”.

Consfătuirea conducătorilor eterişti ţinută la Ismail, la începutul lui octombrie 1820, s-a încheiat cu hotărârea ca răscoala să înceapă în Moreea, peste şase săptămâni, iar semnalul ei să fie dat de Alexandru Ipsilanti, care urma să se deplaseze acolo, prin Triest. Dar, la 24 octombrie, Ipsilanti a dat alte dispoziţii. La 15 noiembrie să înceapă o răscoală generală, din Grecia până la Dunăre, cuprinzând şi Constantinopolul, aşa cum, de altfel, se preconizase. Însă el, Ipsilanti, nu va mai merge în Peloponez, prin Triest: „Am schimbat deci planurile, şi să nu aştepţi să viu de la Triest. Voi ataca provinciile înaintate şi prin mijlocul duşmanilor îmi voi deschide drum spre d-voastră”, - precizează şeful Eteriei, în epistola către Perrevos, comandant al armatei din Epir.

De interes deosebit este scrisoarea trimisă, tot atunci, din Chişinău, lui Iordache şi Sava (la Bucureşti). Ipsilanti pretindea că „onorata conducere”, adică ţarul, „mi-a ordonat să grăbesc cât mai repede executarea planurilor noastre sfinte şi să pornesc pe uscat, fiindcă prin Triest nu mai este posibil, deoarece Anglia şi Austria au declarat război Italiei şi Neapolului”.

El anunţa că va străbate în grabă Principatele şi va coborî în sudul Dunării, cu ajutorul trupelor de arnăuţi ai celor doi „generalisimi” (titlu dat de el lui Iordache şi Sava), cărora le ordona ca în noaptea de 14 noiembrie să-l aresteze pe domnitorul Alexandru Suţu, ce nu aderase la Eterie, şi să instituie la Bucureşti un guvern provizoriu compus din boieri eterişti. La sfârşitul scrisorii, Ipsilanti accentua că „armata de aici [a ţarului] a primit ordin secret să fie gata, ca să pornească la primul ordin, şi se adună pe ascuns. Eu am primit ordin să încep mai repede”.

Şeful Eteriei l-a încunoştinţat în aceeaşi zi, 24 octombrie, şi pe Milos Obrenovici că se va aprinde focul unei răscoale generale în provinciile europene ale Imperiului otoman şi va izbucni războiul între Rusia şi Turcia. Lăsând să se înţeleagă că vorbeşte ca împuternicit al ţarului, el îi cerea lui Milos să ridice Serbia: „Potrivit ordinelor onoratei conduceri, am trimis poruncă în tot cuprinsul Greciei, din Moreea până la Dunăre, ca la 15 noiembrie să izbucnească răscoala la Constantinopol şi în întreaga Grecie”... „Eu până la 20 sau cel mult la 25 noiembrie voi sosi, prin Moldova şi Ţara Românească, în mijlocul prea iubiţilor mei sârbi cu armată, provizii, bani şi muniţii”... „Să înarmaţi pe vitejii d-voastră sârbi şi să curăţaţi patria d-voastră de barbari”.

De notat că, nici în noua variantă a planului eterist, expusă în scrisorile lui Ipsilanti din 24 octombrie, Principatele nu erau cuprinse între provinciile care urmau să se răscoale. Deşi Ipsilanti preciza, în amintita scrisoare către Iordache şi Sava, că ordinele sale ultime trebuie executate, „fără cea mai mică întârziere” - „nici măcar cu întârziere de o oră” -, căci „a sosit momentul”, totuşi, după o săptămână, el a contramandat aceste dispoziţii, sub influenţa - pare-se - a unor ştiri primite de la Xanthos.

La 2 noiembrie, şeful Eteriei i-a scris lui Xanthos, la Ismail: „Am primit scrisoarea ta şi am meditat bine asupra celor cuprinse în ea. Prin urmare... să scrii îndată lui Perrevos şi Dicheos [în Grecia], ca din partea mea, să nu execute ultimele mele ordine, ci să continue precum am vorbit acolo personal” (adică aşa cum s-a hotărât la consfătuirea de la Ismail). (Indirect, aceasta constituia o dezminţire a pretenţiei lui Ipsilanti că ţarul îi ordonase să-şi înceapă grabnic acţiunea, traversând Principatele).

Lipsit de hotărâre, şeful Eteriei a oscilat o vreme între proiectul descinderii sale în Moreea şi intenţia de a porni mişcarea atacând Turcia, din Principate. Atanasie Xodilos notează în memoriul său despre Eterie că „întreg anul 1820 a trecut în corespondenţe pentru pregătirea spiritelor în diferite părţi, în conversaţii pentru stabilirea cum, când şi unde trebuie să înceapă revoluţia”.

I. Rizo Nerulos povesteşte că la întrevederea secretă pe care a avut-o cu Ipsilanti la carantina de la Sculeni (pe malul stâng al Prutului), la sfârşitul lui octombrie 1820, acesta şi-a anunţat plecarea apropiată în Peloponez, pentru a începe acolo insurecţia. Prinţul Gheorghe Cantacuzino afirmă de asemenea că „planul prinţului Ipsilanti fusese, la Odesa şi chiar la Chişinău, de a se îmbarca pentru Moreea, de unde trebuiau să înceapă toate operaţiunile”.

La o lună după izbucnirea revoluţiei lui Tudor, Ipsilanti era încă aşteptat de eteriştii din Grecia, în vederea pornirii răscoalei, aşa cum se stabilise la consfătuirea de la Ismail. Arhimandritul Grigore Dicheos din Peloponez scria lui Xanthos şi altor eterişti din Basarabia, la 22 februarie 1821: „Mă mir de unde provine întârzierea principelui Alexandru Ipsilanti, de n-a venit până acum în Peloponez, deşi era aşteptat demult, precum a promis şi a ordonat la Ismail”... „Grăbiţi plecarea lui Ipsilanti, şi rămânem aşteptând nu răspunsurile d-voastră, ci pe Ipsilanti însuşi”.

Însă şeful Eteriei era acum decis să înceapă insurecţia prin Moldova şi Valahia. Motivele acestei alegeri au fost explicate de el într-o scrisoare justificativă trimisă ţarului Nicolae I, în ianuarie 1828, cu 7 zile înainte de moarte: „...Presat din toate părţile de înştiinţări sigure că Poarta era instruită asupra complotului şi că pericolul devenea iminent, am fost silit a da semnalul, aruncându-mă în Principate, pentru motivul că, atrăgând asupra acestora atenţia Porţii, provinciile Greciei se puteau mai uşor pregăti”. El îşi defineşte mişcarea ca fiind cu totul străină, principial, de revoluţia „spiritelor turbulente” din Neapole şi Piemont, vrând să spună, cu alte cuvinte, că nu urmărea răsturnări sociale.

Printre motivele care l-au determinat pe Ipsilanti să schimbe planul insurecţiei eteriste, declanşând-o în Principate, e de reţinut şi faptul că şeful Eteriei a mizat pe imposibilitatea în care se găseau turcii de a trece Dunărea fără a încălca tratatele. El credea că Rusia nu-şi va da consimţământul la ocuparea ţărilor române de către trupele otomane. Turcii trebuiau totuşi să vină, negreşit, să reprime insurecţia.

Astfel, avea să se producă un război ruso-turc. În plus, el s-a gândit că în Principate va beneficia de concursul guvernanţilor fanarioţi. Aşadar, nu Tudor, ci Ipsilanti şi-a asumat misiunea de a produce în Principate o acţiune diversionistă care să înlesnească răscoala Greciei. Pornirea acestuia din urmă era aşteptată de eterişti ca un semnal al insurecţiei generale.

În scrisoarea şefului Eteriei către Iordache şi Sava, din 24 octombrie 1820 - menţionată şi mai sus -, în care se schiţează planul creării unei diversiuni în Principate, Ipsilanti a stabilit pentru aceşti doi comandanţi de arnăuţi sarcina de a asigura trecerea armatei eteriste peste Dunăre: „Dumneavoastră, cu armatele d-voastră viteze, trebuie să deschideţi drumul glorios şi să mă duceţi în braţele celorlalţi concetăţeni ai noştri”. În loc de a da indicaţii pentru răscularea românilor, Ipsilanti se arăta îngrijorat de eventualitatea producerii unor tulburări la venirea sa: „...Să trimiteţi cam două sute de oameni în întâmpinarea mea la Buzău, sau şi mai înainte, iar ceilalţi să păstraţi ordinea în oraş, ca să nu aibă loc... tulburări din partea mulţimii”.

Intrând în Moldova la 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti lansează (după două zile) un manifest către grecii de pretutindeni, chemându-i să lupte pentru eliberare: „Răsune, dar, toţi munţii Eladii de glasul oştineştilor noastre trâmbiţi”... El numeşte ca aliaţi pe sârbi, sulioţi şi pe epiroţi, care „înarmaţi ne aşteaptă” (deşi conducerea Eteriei fusese prevenită de bimbaşa Sava că sârbii nu „au toate cele trebuincioase războiului” şi nu „aşteaptă semnalul unora ca să se răscoale”: „iată care este adevărul şi să vă gândiţi bine cum stau lucrurile, ca să nu fim duşi de nişte lucruri închipuite”).

La 24 februarie, Ipsilanti s-a adresat - în mod special - şi membrilor Eteriei cu cuvintele: „Fraţi eterişti... astăzi a început să se desfăşoare planul urmărit prin activitatea şi străduinţele noastre de atâţia ani!”. În aceeaşi zi, Ipsilanti a mai lansat un apel către bărbaţii greci aflaţi în Moldova şi Ţara Românească, îndemnându-i să se înroleze în armata sa; el aducea argumentul că „Moreea, Epirul, Tesalia, Serbia, Bulgaria, Insulele din Arhipelag, într-un cuvânt Grecia toată a luat armele, ca să scuture greul jug al barbarilor”. Răscoala din Ţara Românească este omisă.

Raportat la aceste acte, manifestul şefului Eteriei către poporul moldovean, lansat la 23 februarie, din Iaşi, apare deosebit de semnificativ: „Eu - declară Ipsilanti -, împreună cu compatrioţii mei, mă duc unde mă cheamă trâmbiţele norodului patriei mele”... „Fieşcare să-şi caute... de datoriile şi ocupaţiile sale, fără să se turbure cât de puţin de mişcările mele; pentru că stăpânirea acestui Principat rămâne ca şi până acum, supusă la aceleaşi legi”... „Domnul ce vă cârmuieşte astăzi”, Mihai Vodă Suţu, este „protector zelos al drepturilor patriei voastre, părinte şi binevoitor al vostru. Fiţi încredinţaţi că Măria Sa este astfel precum îl numesc, şi uniţi-vă cu Înălţimea Sa pentru paza fericirii voastre. Iar dacă din întâmplare nescaiva desperaţi turci ar năvăli în ţara voastră, nu vă temeţi nicidecum; căci o putere tare e gata să pedepsească îndrăzneala lor”. Izbit de conţinutul acestei proclamaţii, Gervinus o comentează astfel: „Ipsilanti declară că nu e decât în trecere spre Grecia şi îndeamnă stăruitor populaţia să-şi vadă în linişte de ocupaţiile ei paşnice şi să asculte de stăpânul (suveranul) ei”. În felul acesta, „el excludea ideea participării acestei populaţii la întreprinderea sa”.

N-avem deci motive de a susţine că Eteria a plănuit, înainte de toate, să provoace o răscoală românească, prin care să se dea semnalul ridicării antiturceşti a tuturor popoarelor din Peninsula Balcanică şi să se înlesnească lui Alexandru Ipsilanti trecerea Dunării. Neîntemeiată pe documente este şi afirmaţia că în hârtiile trimise de Ipsilanti lui Milos, la 7/19 ianuarie 1821, prin preotul eterist Aristide Papas - scrisori ce invitau pe Milos să se răscoale şi schiţau planul viitoarelor operaţii militare antiturceşti - „răscoala lui Tudor Vladimirescu era prezentată ca semnalul şi sâmburele insurecţiei generale, care avea să înceapă în Moreea, în insule şi în toată Grecia, chiar şi la Constantinopol”.

Despre misiunea lui Aristide Papas ne dă lămuriri Iacovachi Rizc Nerulos: „Ipsilanti m-a înştiinţat din luna decembrie [1820] că doreşte să trimită un comisar în Serbia şi că mă însărcinează să-i înlesnesc trecerea spre această provincie. I-am scris imediat că pot răspunde de siguranţa acestuia până la graniţele Moldovei”. La 1 ianuarie s-a prezentat la Nerulos, în Iaşi, „tesalianul Aristide, unul din principalii agenţi ai asociaţiei”, venind din Basarabia şi îndreptându-se spre Serbia. Nerulos s-a îngrijit de călătoria lui până la Focşani. Mai departe însă, „măsurile ce s-au luat ca [emisarul lui Ipsilanti] să ajungă la destinaţie au fost atât de rele, încât nefericitul, în momentul când traversa insula Ada-Kaleh, pe Dunăre,... a fost arestat, ca spion, de garnizoana otomană”.

Prin Aristide Papas, Ipsilanti voia să încheie o alianţă cu Milos Obrenovici, cooperarea Serbiei la insurecţia antiotomană fiind indispensabilă. Cele două acte cu semnătura lui Ipsilanti pe care le ducea agentul eterist ne sunt cunoscute. E vorba de un proiect de tratat de alianţă greco-sârbă (stipulând, la art. 8, ca „în termen de trei luni din ziua semnării convenţiei să fim gata a porni la război contra inamicului, cu toate mijloacele militare posibile”) şi o scrisoare prin care i se recunoştea lui Milos titlul de principe legitim şi ereditar al Serbiei şi se promiteau „mijloace financiare”, „dacă Serbia este gata să combată inamicul, când circumstanţele vor fi considerate ca propice”.

În aceste acte nu se vorbeşte de răscoala lui Tudor; de altfel, ele au fost redactate la sfârşitul lui decembrie sau începutul lui ianuarie. Conchidem că în nici unul din planurile de acţiune comunicate de Alexandru Ipsilanti nu se prevedea o răscoală a românilor, ci numai a vapoarelor din sudul Dunării, pentru că Principatele nu erau înglobate Imperiului otoman, iar ridicarea românilor nu se putea să nu lovească, înainte de toate, în regimul fanariot, împiedicând, implicit, acţiunea Eteriei, susţinută de fanarioţi. Eteriştii voiau să profite de cârmuirea fanariotă din ţările române, pentru a organiza aici o bază de aprovizionare şi de rezistenţă.

Intenţia aceasta reiese clar din consideraţiile lui Iacovachi Rizo Nerulos, pe marginea planului lui Ipsilanti de a-şi începe acţiunea în Principate: „Dacă acest prinţ generos ar fi fost călăuzit de oameni înţelepţi şi pricepuţi în politică, planul de a începe insurecţia prin atacarea celor două principate ar fi fost funest Turciei. Aceste ţinuturi bogate în produse de toate felurile sunt capabile să întreţină o armată de 200.000 de oameni. Ipsilanti putea să reunească aici, sub drapelul său, 30.000 de greci, bulgari sau sârbi căliţi în război”.

Cu drept cuvânt, cercetătorul bulgar N. Todorov, examinând planurile de răscoală ale eteriştilor, ajunge la concluzia că ele prevedeau ridicarea popoarelor din Balcani, a grecilor, sârbilor şi bulgarilor, rezervând Principatelor rolul de a servi mai ales ca „bază de aprovizionare şi de finanţare a insurecţiei”. Faptul acesta explică, într-o măsură, furia devastatoare a trupelor eteriste, în campania lor din ţările române.

La sfârşitul anului 1820 şi începutul celui următor, Eteria se întărea, ca forţă dominantă, în Principate, ajungând să dispună de întreg aparatul de stat al stăpânirii fanariote. Domnitorul Mihai Suţu mărturisea „grija” sa „pentru planul general”, cerând de la Ipsilanti aprobarea de a conduce personal organizarea administraţiei şi armatei din Moldova, în vederea insurecţiei eteriste. El argumenta că nu-i posibil ca „într-o conducere să existe o altă conducere” şi că pregătirile trebuie făcute în taină, pentru a nu fi observate de pământeni. A luat măsuri ca toate posturile administraţiei fanariote să fie ocupate de persoane devotate Eteriei. La 15 februarie, îl informează pe Ipsilanti despre arnăuţii recrutaţi şi puşi în serviciul Eteriei.

La rândul său, Ipsilanti a trimis în Moldova „şefi militari greci pentru a câştiga în secret trupele albaneze care se găseau în serviciul acestui principat”. Pe de altă parte, Mihai Suţu şi eforii Eteriei din Iaşi i-au comunicat lui Ipsilanti, prin Lasanis, îngrijorările lor: „Dacă armatele greceşti vor trece în Grecia, cine va apăra aceste ţinuturi? Credem că vor veni ruşii; dar aceştia cum se vor purta cu domnitorul? şi veniturile ţării ce se vor face?” „Domnitorul gândeşte şi doreşte să rămână domnitor al ambelor principate sub protecţia Rusiei”, dar se teme ca nu cumva să rămână „descoperit” după plecarea armatelor greceşti.

În Ţara Românească, punerea aparatului de stat în slujba Eteriei constituia preocuparea consulului Pini. Trupele de arnăuţi erau comandate de căpeteniile eteriste Sava, Iordache şi Farmache. Astfel, în Principate, Eteria, ajungând să se confunde cu stăpânirea fanariotă, nu putea fi decât stânjenită de izbucnirea unei mişcări populare. Pe de altă parte, alcătuirea unei armate româneşti care să stea sub ascultarea Eteriei ar fi fost, desigur, necesară pentru succesul războiului cu turcii.

Contrazisă de documente (de acelea pe care le socotim esenţiale), precum şi de logica faptelor, este susţinerea lui Andrei Oţetea că, din noiembrie până la 18 ianuarie, eforia eteristă din Bucureşti a organizat „în toate amănuntele” răscoala românească, pregătindu-l pe Tudor: primindu-l în Eterie (unii istorici cred că intrarea lui Vladimirescu în Eterie era mai veche), stabilindu-i planul de acţiune, punându-i la dispoziţie fondurile necesare, cancelaria şi chiar o parte din actele răscoalei, gata redactate, în fond, Tudor n-ar fi făcut altceva decât să aplice planul eterist.

La eforia din Bucureşti domnea însă, în luna ianuarie, o stare de dezorientare şi neîncredere în succesul mişcării eteriste, descrisă într-o scrisoare a lui Anagnostopulos - datată 15 ianuarie 1821 -, trimisă lui Xanthos (din conducerea Eteriei), la Chişinău: „Ne aflăm în întuneric mare cu privire la lucrurile d-voastră şi faptul acesta cere o întâlnire personală”. „Aci s-au văzut câteva ordine ale lui Kalos (numele conspirativ al lui Alexandru Ipsilanti), care nu numai că au fost amânate şi se amână, dar încă există şi judecători ai acestor ordine”..., iar „motivele care le dau acest drept, precum spun ei, sunt multe”. „Ei spun că n-au fost deloc prevederi cu privire la Bulgaria şi Serbia... şi că noi nu putem şi nici nu socotim util, spun ei, să deschidem târgul” (adică să pornim mişcarea)... Ei „se vaită de vreo eventuală şi neprevăzută pagubă” şi „pare să aibă oarecare dreptate”. „Aştept cu nerăbdare să-mi spuneţi ce trebuie să fac; eu socot că, până să ne întâlnim, să nu hotărâm nimic, ca să vă prezint în faţa ochilor unele lucruri”.

Punctele de vedere ale eteriştilor din Bucureşti nu erau unitare. De rău augur erau neînţelegerile dintre Iordache şi Sava - supranumiţi de Ipsilanti „generalisimi ai armatei de la Dunăre” -, neînţelegeri determinate de temperamentele lor diferite şi de concepţiile în mare măsură divergente cu privire la organizarea şi pornirea mişcării. Iordache, având firea mai aventuroasă, mai impetuoasă şi mai optimistă, se arăta nerăbdător să înfrunte pe turci şi îl îndemna pe Ipsilanti să înceapă grabnic mişcarea. El susţinea că dacă eteriştii vor porni insurecţia, va intra în acţiune şi mişcarea Serbiei. Dimpotrivă, Sava, fiind mai prudent şi chibzuit, întrevedea dificultăţile luptei cu turcii şi cerea ca insurecţia să nu pornească mai înainte de a se ajunge la un aranjament sigur cu Milos Obrenovici şi de a se face toate preparativele în Grecia şi Bulgaria; de asemenea, el condiţiona începerea insurecţiei de ajutorul Rusiei.

La 9 ianuarie (odată cu Iordache), Sava a trimis o scrisoare lui Ipsilanti, arătându-şi neîncrederea în succesul mişcării, câtă vreme aceasta se bazează numai pe garda domnească din Bucureşti, comandată de el şi de Iordache, şi câtă vreme lipseşte alianţa sârbească. Sava îi atrăgea atenţia şefului Eteriei că forţele lor sunt prea mici pentru întreprinderea proiectată, că cei mai mulţi dintre eterişti n-au experienţă militară, iar entuziasmul lor e facil, şi că, deocamdată, sârbii nu se lasă antrenaţi într-un război cu turcii. El insista asupra necesităţii unei mai bune pregătiri a provinciilor din sudul Dunării şi făcea propuneri în legătură cu atragerea lui Milos.

În ceea ce priveşte Valahia, Sava afirma că lui Iordache îi stă în putere să pună această ţară în slujba Eteriei; nu se referea însă la răscularea maselor, ci la înlăturarea domnitorului neeterist şi, pare-se, la posibilitatea „cumpărării” unor căpetenii valahe: „Să nu aveţi nici o îndoială că noi după puterea noastră ne vom pregăti. Dar ce speranţe puteţi să aveţi numai în propriile noastre puteri, puteţi s-o aflaţi de la Gheorghe Leventis, care vine acolo şi sper că n-are să vă spună minciuni”... „Sârbii au trimis la Constantinopol o deputaţiune formată din şase notabili şi, până ce nu vor obţine vreun rezultat nu se vor mişca”... „Stăpâne, să nu daţi ascultare unor sofisme. Zău, am cercetat cele mai multe părţi de dincolo şi sunt precum vi le prezint”... „Cât puteţi să îmbărbătaţi pe Iordache; el poate să sacrifice, numai să vrea, şi pe cel de aici (adică să aresteze pe domnitorul Alexandru Suţu, care nu intrase în Eterie). Ţara Românească o are în stăpânirea sa, şi dacă va vrea, poate să ne-o alieze fie cu bani fie cu fapte. Să fiţi sigur că barba guvernatorului de aici este în mâna lui”.

Boala domnitorului Alexandru Suţu şi apropiata vacanţă a tronului sporeau agitaţia antifanariotă în rândurile societăţii româneşti. La 18 ianuarie, un grup de boieri îl înştiinţează pe consulul Pini că, în urma morţii domnului, „s-ar putea să aibă loc vreo izbucnire neaşteptată”..., căci sunt „oameni care... au drept scop să turbure spiritele, să provoace dezbinări şi să paralizeze cârmuirea”... Noi - declară aceşti boieri - „respingem orice punere la cale turburătoare liniştei ţării”.

A doua zi, 19 ianuarie, Pini, temându-se de o mişcare populară, a scris marelui negustor craiovean Hagi Ianuş, prin intermediul eteristului I. Nicolopulos, cerându-i să vegheze să nu se producă uneltiri, şi să se menţină liniştea şi ordinea: „Excelenţa sa [consulul] general mi-a poruncit să vă scriu într-adins această scrisoare. El vă salută şi spune ca domnia voastră, dacă se va întâmpla să moară domnitorul,... să-i sfătuiţi [pe locuitori] ca nu cumva să uneltească”... „Ca un vechi şi cinstit om, preţuit de lume şi de boieri,... domnia voastră să nu neglijaţi să daţi sfaturi atât boierilor, cât şi tuturor oamenilor de rând, negustorilor etc. Îi veţi sfătui să stea liniştiţi şi să nu caute nimic, iar cei care se vor arăta cei mai vrednici, vor fi cinstiţi la timpul cuvenit, şi excelenţa sa [consulul Pini] le va arăta recunoştinţa sa”... „Comitetul de aici întocmit de domnitor, care este format din prea sfinţitul mitropolit, cei patru bani şi marele postelnic, le va trimite poruncile sale”... „Pentru tot ce se întâmpla, [consulul Pini] mi-a spus să-l înştiinţaţi zilnic prin mine, fără să ştie acest lucru altcineva, şi să trimiteţi scrisorile acasă la mine”.

Eteria înţelegea, prin urmare, să-şi alieze ţările române ţinându-le sub ascultarea guvernanţilor de la Bucureşti şi Iaşi, şi nu îndemnându-le la răzvrătire. E cert că eteriştii, atât de preocupaţi de alianţa cu sârbii, ar fi vrut să dispună şi de o armată românească în războiul cu turcii. Dar calea de realizare a ei nu putea fi chemarea norodului la răscoală. Într-un memoriu al unui eterist din Iaşi, înaintat marelui consiliu al Eteriei la 20 ianuarie 1821, se exprimă un punct de vedere în legătură cu felul cum Eteria ar putea „să tragă mare folos de pe urma diversiunii din Principate”. Se fac aceste propuneri: 1. Toate forţele militare din amândouă ţările române să fie comandate de căpitanul Iordache Olimpiotul. 2. Pentru ca în armata eteristă să se înroleze şi români, e necesar să se efectueze o schimbare în modul de cârmuire a ţării.

Acest lucru (deducem din text) nu trebuie să se înfăptuiască printr-o mişcare naţională românească, ci îl vor întreprinde tot grecii, din motive tactice: „Îndată după izbucnirea revoluţiei [greceşti], un bărbat cu talente diplomatice ar trebui trimis [în Principate] ca să pună capăt puterii principilor cârmuitori, să alcătuiască o cârmuire provizorie populară, să linguşească pe boierii tineri şi să aleagă din această clasă pe membrii guvernului. După ce se va fi întâmplat aceasta, în răstimp de 20 de zile se poate aduna o forţă de 20.000 de oameni, care trebuie să fie comandată de tineri moldoveni şi munteni”. Bineînţeles, „comanda supremă îh Principate” urma să revină lui Iordache Olimpiotul: „El este cel mai potrivit pentru apărarea acestor ţări, chiar dacă nu ar reuşi să treacă peste Dunăre”.

Însă societatea românească, ce nu voia să mai suporte despotismul fanariot, îşi avea propria ei mişcare socială şi naţională. E demna de notat, în această privinţă, mărturia lui D. Macedonschi: „În anul 1820, în luna iunie, marele ban Barbu Văcărescu mi-a declarat mie, Dimitrie Macedonschi, că răul înrădăcinat în patria noastră nu poate fi dezrădăcinat altfel, decât numai prin înarmarea poporului împotriva nedreptăţii”; spre sfârşitul anului, „Vladimirescu vorbea în mod deschis prin Bucureşti şi la consulate că de nu vor înceta abuzurile, va fi răscoală în Muntenia”.

Diverse izvoare menţionează însă fie pe căpitanul Iordache Olimpiotul, fie pe marele vornic Constantin Samurcaş, fostul caimacam al Craiovei, fie pe Gheorghe Leventis, dragomanul consulatului rus, şi mai ales pe consulul Pini - greci de origine, cu un rol de frunte în administraţia fanariotă -, ca sfătuitori ai lui Tudor Vladimirescu în preajma răscoalei. Slugerul i-a întâlnit pe aceşti fruntaşi eterişti la consulatul rus. Discuţiile lor nu se cunosc, dar putem reconstitui poziţiile de principiu. Amintiţii demnitari aveau nevoie să se asigure de ajutorul comandantului pandurilor, să şi-l facă prieten. Se-nţelege că ei nu se gândeau să-l împingă pe Tudor la o răscoală socială şi antifanariotă. Ei au încercat chiar să evite acest pericol.

Astfel, rapoartele consulare austriece şi prusiene descriu lupta diplomatică dusă de Pini la începutul anului 1821, intervenţiile sale pe lângă Poartă, în vederea prelungirii domniilor fanariote prin Nicolae Suţu, beizadeaua răposatului Alexandru Suţu, şi, implicit, pentru creşterea autorităţii sale proprii. Interesul său personal era să dispună de cârmuirea Ţârii Româneşti, ceea ce se putea realiza prin aducerea pe tron a unui domn slab, incapabil de a conduce principatul fără protecţia consulului. Cunoscut prin nulitatea sa, Nicolae Suţu ar fi fost un astfel de domn, dacă alegerea Porţii s-ar fi oprit asupra lui şi ţara l-ar fi acceptat. Până la numirea noului domnitor, Pini şi boierii din partida lui s-au îngrijit să nu se producă „turburări obşteşti”, „vreo izbucnire neaşteptată” care „să paralizeze cârmuirea”.

Scrisoarea lui I. Nicolopulos, omul lui Pini, către Hagi Ianuş, din 19 ianuarie 1821 (citată şi mai sus), vădeşte preocuparea consulului pentru menţinerea ordinei şi liniştii în principat. Aşadar, Pini n-avea interesul ca masele populare să se răzvrătească împotriva administraţiei fanariote, pe care, în realitate, tocmai el o guverna. Confruntată cu aceste fapte, părerea unor contemporani ai răscoalei (C. Izvoranu, Iordache Golescu, Ştefan Scarlat Dăscălescu etc.) după care Tudor a pornit mişcarea în înţelegere cu consulul Pini - părere înregistrată de Fleischhackl ca un zvon -, trebuie interpretată în sensul că, dacă, iniţial, Pini s-a declarat de acord cu o anume acţiune a lui Vladimirescu în Oltenia, el a urmărit nu răscularea poporului român, ci numai organizarea vechilor panduri, ce luptaseră cu turcii în 1806-1812, pentru ca, la nevoie, să poată fi folosiţi de Eterie”.

Dragomanul Gheorghe Leventis ne este prezentat într-o scrisoare a lui I. Caragea către baronul Stroganov ca fiind „amicul intim, consilierul favorit, într-un cuvânt, un factotum al d-lui Pini”. Iar rapoartele consulare austriece relatează (în august 1818) fapte ce ni-l arată pe Leventis ataşat de Ioan Caragea, pe care l-a ajutat să-şi treacă averea în străinătate. Mai târziu, în toamna anului 1822, îl aflăm pe Leventis în Transilvania, uneltind împotriva înscăunării Iui Grigore Ghica, manifestându-se deci ca duşman al domniilor pământene. Ce a aşteptat sau a pretins acest eterist de la Tudor, se poate deduce din critica făcută de el mitropolitului Dionisie Lupu, după răscoală. În perioada când oastea pandurilor s-a aflat în capitală, Dionisie, în calitate de preşedinte al divanului, a trebuit să accepte colaborarea cu conducătorul mişcării, ajuns şef al statului.

Platforma lor comună, impusă de Tudor, a fost aceea afirmată în proclamaţia de la Padeş; ea prevedea: răsturnarea regimului fanariot, dar recunoaşterea suzeranităţii Porţii (în virtutea tratatelor). Această orientare se opunea programului eterist. Căutarea înţelegerii cu turcii, în detrimentul fanarioţilor, era o poziţie care supăra pe Gheorghe Leventis. De aceea, el va spune despre Dionisie Lupu, în iulie 1821 (într-o scrisoare către Al. Villara): „Înalt prea sfinţitul mitropolit... mai mare nevoie are să se justifice în faţa creştinilor (adică a eteriştilor şi a guvernului ţarist), decât în faţa oamenilor de altă religie” (adică în faţa Porţii). El va putea însă găsi înţelegere - adaugă Leventis - retractându-şi greşelile şi „semnând scrisoarea obştească către împărat” (ţarul Alexandru).

Cu privire la Iordache Olimpiotul, documentele ne sugerează printre altele, următoarele observaţii: Ţinând seama de „planul general” al Eteriei - ce prevedea, la art. 13, ca el (Iordache), împreună cu bimbaşa Sava şi cu Tudor Vladimirescu („comandant al oştilor [de panduri] din Craiova”), „cu trupele lor compuse din bulgari, sârbi, români şi albanezi, să stăpânească Vlahobogdania” (adică să apere Principatele de turci)” - şi conducându-se după principiul că „pentru planul nostru sânt necesare mai multe alianţe cu fiecare naţiune”, acest ofiţer eterist a stabilit (pare-se) un acord militar cu Tudor Vladimirescu.

Din desfăşurarea evenimentelor ni se lămuresc motivele speciale ce au determinat apropierea între cele două părţi: Pentru succesul mişcării sale sociale şi naţionale, ce urmărea înlăturarea administraţiei fanariote, Vladimirescu avea nevoie să cadă la înţelegere cu eteriştii; acestora, în schimb, le era necesar ajutorul comandantului de panduri pentru a putea susţine războiul cu turcii. Vladimirescu a putut făgădui să înlesnească eteriştilor trecerea Dunării; dar eteriştii voiau mai mult: să dispună de armata de panduri.

Textul convenţiei militare pe care arnăuţii Iordache şi Farmache au încheiat-o cu Tudor Vladimirescu, la Bucureşti (în ipoteza că actul este autentic), ilustrează încercarea celor doi eterişti de a-l îngrădi pe comandantul pandurilor. Actul nu prevede răscularea ţăranilor români împotriva boierilor şi a fanarioţilor de la conducerea ţării, ci vorbeşte despre provocarea de „dezordini,... complicaţii interne şi externe” (punctul 3), şi despre evitarea conflictelor dintre români şi arnăuţi (greci, sârbi, macedoneni etc.). Se deduce din text că aceştia aveau să formeze o viitoare armată creştină. Punctul 5 pare concludent pentru intenţiile eteriştilor. Aici se cere - în conformitate cu programul eterist - să fie armonie intre panduri („românul de baştină”) şi arnăuţii aflaţi în slujba regimului fanariot: Nimeni să nu îndrăznească a semăna zâzanie prin vorbe sau fapte, a pretinde că, de exemplu, „românul de baştină nu trebuie să se supună arnăutului...; ci toţi să lucreze de comun acord şi unitar”...

Pentru interpretarea corectă a sensului pe care l-a avut înţelegerea intervenită în ianuarie 1821 între Tudor şi Iordache, asociat cu Farmache, actul trebuie confruntat şi cu informaţiile oferite de Liprandi. E drept că acest autor neagă (sau n-are cunoştinţă de) faptul stabilirii unei convenţii între Vladimirescu şi Olimpiotul, mai înainte de începerea acţiunii revoluţionare în Ţara Românească. În schimb, el dă relaţii preţioase despre evoluţia raporturilor personale dintre aceşti şefi militari, arătând că, după războiul ruso-turc încheiat în 1812, poziţiile lor faţă de regimul fanariot au fost diferite, actele lor, în această privinţă, nu s-au armonizat. E de presupus că ei n-au avut concepţii identice nici în ajunul evenimentelor din 1821, în ciuda vreunei învoieli pe care (poate) au semnat-o.

Memoriile lui Liprandi ne atrag atenţia că Iordache nu trebuie socotit organizator al mişcării pandurilor, care a urmat o linie diferită de cea eteristă. Făcând legătura intre „legământul” în discuţie şi relatările lui Liprandi, ajungem la aceste constatări: 1. Aşa-zisul „legământ” al lui Tudor faţă de Iordache şi Farmache (în eventualitatea că documentul păstrat în copie germană corespunde unui act real) nu constituie, cum s-a afirmat, „dovada irecuzabilă a afilierii lui Tudor la Eterie”. 2. Conţinutul vag al înscrisului (care nu se referă la lupta social-politică - antifeudală şi antifanariotă - ce avea să se dezlănţuie, ci dimpotrivă, vădeşte încercarea de îngrădire a unei astfel de lupte) nu probează stabilirea unei înţelegeri depline între semnatari.

Din expunerea lui Liprandi reiese că intre Tudor şi eterişti nu era unitate de vederi (fapt cu atât mai plauzibil, cu cât chiar şi intre căpeteniile eteriste existau disensiuni). Ba chiar mai mult, memorialistul dă informaţia că, înainte de răscoală, Tudor şi Iordache erau certaţi, fiindcă acesta din urmă înlesnise fuga lui Caragea. Liprandi subliniază însă că, după izbucnirea răscoalei în Oltenia, Iordache „a căutat să profite de ea şi a luat-o asupra sa” (cu alte cuvinte, şi-a asumat faţă de Eterie răspunderea pentru:această mişcare, căutând s-o dirijeze).

El a dat asigurări lui Ipsilanti, înşelându-l, „că va convinge pe Tudor să se alăture cu pandurii săi cauzei comune a eteriştilor”, întrucât Tudor ascultă de el (Iordache), şi că Eteria va putea dispune de comandantul pandurilor ca de un instrumental ei. Iar eforia eteristă din Bucureşti răspândea zvonul fals că Vladimirescu este omul lui Ipsilanti. Pe de altă parte, înţelegând că cele două mişcări „erau cu totul opuse în ceea ce priveşte cauzele lor”, o serie de căpetenii eteriste „au socotit pe Iordache vinovat de răscoala lui Tudor”, deoarece se învoise cu ea.

Relatarea lui Liprandi - ca şi copia după acordul militar din luna ianuarie 1821 - îndreptăţeşte deducţia că răscoala ţăranilor împotriva jugului boieresc şi fanariot n-a fost iniţiată de Eterie, ci dimpotrivă, într-o privinţă, ca a stânjenit Eteria. Dacă Iordache Olimpiotul s-a declarat de acord cu acţiunea lui Tudor în Oltenia, el spera s-o afilieze la mişcarea grecească. El a încercat acest lucru, dar n-a reuşit. Celelalte căpetenii eteriste i-au adus reproşuri: „au socotit pe Iordache vinovat de răscoala lui Tudor”, fiindcă au văzut că aceasta nu aducea Eteriei foloasele garantate de Iordache.

Tratativele dintre Vladimirescu şi Olimpiotul - şi ceea ce Liprandi neagă sau nu ştie: probabila înţelegere militară intervenită în ajunul răscoalei pandurilor între cei doi comandanţi - nu sunt dovezi că revoluţionarii români şi eteriştii au îmbrăţişat, în momentul iniţial, un program identic. Mişcarea antifeudală izbucnită în Oltenia s-a manifestat cu alte ţeluri decât Eteria, şi de aceea Iordache n-a putut fi urzitorul ei. Iordache a fost comandantul gărzii domnitorului Alexandru Suţu şi, apoi, ofiţerul eterist care a căutat să şi-l subordoneze pe Vladimirescu, adică să-i dirijeze acţiunea pe făgaşul mişcării greceşti, să abată răscoala ţăranilor din drumul ei firesc).

Cronicarul Mihai Cioranu (influenţat pe alocuri de scrierea lui Ilie Fotino) consemnează rolul pe care vornicul Constantin Samurcaş l-ar fi jucat în producerea mişcării pandurilor: Tudor ar fi fost rugat, în primul rând de Samurcaş, să se ridice, dimpreună cu pandurimea ce va putea”, dându-i-se încredinţarea că vine şi armia rusească pentru războiul cu turcii. Desigur, vornicul Samurcaş, căpitanul Iordache, dragomanul Gheorghe Leventis, atât de legaţi de regimul fanariot (mai ales cel dinţii), urmăreau să utilizeze pe Tudor şi pe panduri, dar nu să-i răscoale contra căpeteniilor ţării.

Eteriştii amintiţi acţionau conform cu planul general, care cerea ca trupele lui Iordache şi Sava, în acord cu pandurii lui Tudor, să apere Principatele. De la aceste ţări se aştepta o considerabilă contribuţie financiară. Tudor avea să rămână comandant la Craiova (aşa se deduce din planul general), şi nicidecum să lupte împotriva guvernanţilor de la Bucureşti. „Taxiarhii - ofiţerii - noştri de la Bucureşti” să cadă „de acord cu Tudor Vladimirescu, comandant al oştilor din Craiova”. Eteriştii care stăpâneau Ţara Românească nu puteau dori o răscoală a poporului român împotriva statului condus de ei, ci voiau să se folosească de forţa locală a pandurimii pentru succesul propriei lor mişcări antiotomane.

C.D. Aricescu a formulat cu limpezime, în spiritul documentelor, tactica eteriştilor în legătură cu Principatele: „Ei se bazau pe această dilemă: dacă turcii intră în Principate ca să sugrume revoluţia (campania eteristă), Rusia le declară război că au călcat tratatele, şi grecii capătă independenţa lor luptând sub steagurile ruseşti; dacă turcii nu intră în Principate de frica ruşilor, grecii trag mari foloase din Principate pentru triumful cauzei lor. Acestea erau socoteli străine de obiectivele urmărite de Tudor.

Deoarece diversiunea pusă în practică de Ipsilanti - venirea lui în ţările române, în scopul de a atrage asupra acestora atenţia Porţii (aşa cum a dat explicaţii el însuşi în scrisoarea către ţarul Nicolae) - alarma pe moldoveni şi pe munteni, şeful Eteriei a încercat să liniştească populaţia. Însă în declaraţiile lui transpare intenţia de a preface Principatele în teatru de război: „Dacă... nescaiva desperaţi turci vor năvăli în ţara voastră, nu vă temeţi nicidecum; căci o putere tare e gata să pedepsească îndrăzneala lor” - spune Ipsilanti moldovenilor în proclamaţia din 23 februarie. Asigurarea că puterea protectoare va pedepsi pe turci, dacă vor năvăli aici - ceea ce însemna război pe teritoriul românesc -, a fost dată şi muntenilor, la 5 martie.

Pe scurt, se poate spune că, după consfătuirea de la Ismail a căpeteniilor eteriste (octombrie 1820), încheiată cu stabilirea „planului general”, care prevedea începerea insurecţiei antiotomane în Moreea. Sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti, şeful Eteriei a schimbat parţial tactica şi strategia mişcării (a pornit o acţiune diversionistă în Principate, urmărind să implice şi Rusia în lupta cu turcii), dar n-a modificat prevederile planului în legătură cu poporul român. De la acesta, fanarioţii-eterişti aşteptau un substanţial ajutor financiar şi, în mai mică măsură, un sprijin militar, cereau supunere, iar nu o răscoală împotriva sistemului de guvernământ. Vladimirescu nu s-a ridicat pentru a juca un rol în diversiunea plănuită de eterişti în Principate.

Cu nici un preţ, el nu voia să provoace venirea armatelor turceşti în nordul Dunării şi un război pe teritoriul românesc; cerea respectarea tratatelor, care garantau inviolabilitatea graniţelor Munteniei şi Moldovei; totodată, urmărea să împiedice pe eterişti a face „ce vor din ţara asta” (cum se va exprima mai târziu, într-o scrisoare către Alexandru Ipsilanti, din 14 aprilie).

Dacă, la începutul anului 1821, a acceptat să încheie o înţelegere militară cu ofiţerii eterişti Iordache şi Farmache, el nu şi-a definit prin această convenţie poziţia revoluţionară, n-a precizat obiectivele specifice ale mişcării pandurilor, pe care avea s-o pornească. Un acord cu eteriştii se impunea din motive de conjunctură politică, întrucât aceştia dădeau ca sigure pregătirile de război ale guvernului ţarist şi venirea trupelor ruseşti (după cum atestă, printre alţii, Mihai Cioranu).

De altfel, Tudor pregătise mai de mult răscoala, fapt ce reiese din repeziciunea cu care a acţionat, imediat după moartea lui Alexandru Suţu. În noaptea de 18 spre 19 ianuarie, a plecat din Bucureşti (în legătură cu ceata de soldaţi ce l-a însoţit pe Tudor la plecarea sa din capitală); vineri, 21 ianuarie, seara, a ajuns la Târgu Jiu şi a arestat pe ispravnicul judeţului Gorj, Dinicu Oteteleşanu; sâmbătă a luat în stăpânire mănăstirea Tismana; duminică, 23 ianuarie, căpitanul Dumitru Gârbea, om de încredere al lui Tudor (vechi colaborator al comandantului pandurimii, fost ajutor al acestuia la vătăşia plaiului Cloşani, judeţul Mehedinţi, şi coasociat în negoţ cu el), a adus la Padeş 100 de plăieşi, înarmaţi şi pregătiţi pentru răscoală.

Cronicarul I. Dârzeanu scrie că Vladimirescu, ieşind din mănăstirea Tismana, „s-au coborât la satul Padeş din plaiu Cloşanilor sud Mehedinţi, unde chemând pe căpitanu Dumitru Gârbea, ce [pe care] îl avea vechil de vătaf... au strâns pe toţi pandurii ce era în plai şăzători de i-au împreunat cu dânsul, făgăduindu-le leafă şi slobozenie” („de sub supunerea domnilor şi a boierilor”).

După lansarea proclamaţiei de la Padeş împotriva regimului fanariot, a abuzurilor săvârşite de Domni şi de boieri („Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi...”), alături de Tudor au venit „numai din plaiul Cloşanilor şase sute de panduri, tot unul şi unul” (M. Cioranu). În afară de Padeş, unde s-au strâns pentru răscoală „toate satele plaiului Cloşani”, adică pandurii din satele de la munte (majoritatea compusă din moşneni), un alt centru de adunare a forţelor revoluţionare a fost localitatea Podu-Grosului. Aici s-au concentrat, din primele zile ale mişcării, pandurii satelor din vale (majoritatea compusă din clăcaşi), alcătuind un detaşament sub conducerea căpitanului Simion Mehedinţeanu, care a făcut joncţiunea cu „adunarea” lui Tudor, la sfârşitul lui ianuarie.

E grăitor faptul că deja în arzul pe care boierii munteni l-au trimis Porţii la 30 ianuarie 1821, găsim exprimată părerea că Tudor trebuie să fi pregătit din vreme răscoala, împreună cu unii locuitori ai Olteniei: „Temerea cea mai mare ne este că acest Theodor, avându-şi lăcuinţa şi casa în judeţul Mehedinţului, s-au ajuns [s-a înţeles] de mult cu vreunii din lăcuitorii acelui judeţ, sau şi cu alţii din alte vecine judeţe”, şi astfel „să întinde acest rău...”.

Consulul austriac Fleischhackl, referindu-se la pornirea mişcării revoluţionare de către Tudor Vladimirescu, notează în raportul său din 28 ianuarie / 9 februarie: „Omul acesta îndrăzneţ este foarte preţuit şi iubit de panduri, al căror număr se ridică la câteva mii, în cele cinci judeţe oltene”. Intenţia lui Tudor - adaugă raportul - este să elibereze pandurimea de povara impozitelor la care a fost impusă de către răposatul principe, în ciuda privilegiilor ei şi a constituţiei ţării, şi să pună capăt stoarcerilor efectuate de ispravnici.

La 5/17 februarie, agentul austriac comunică lui Metternich date noi despre participarea entuziastă a ţărănimii la răscoală: şi ugerul Tudor înaintează mereu, iar „ţărănimea îl întâmpină pretutindeni ca pe un mântuitor şi un zeu ocrotitor”. Numărul partizanilor săi creşte în fiecare zi. „El linişteşte norodul, făgăduindu-i că-l va scăpa de apăsarea tiranilor săi, boierii, şi că în viitor nu se vor mai percepe biruri”.

Acţiunea revoluţionară a lui Vladimirescu nu derivă din planul general al Eteriei, iar semnarea unei convenţii militare cu sens antiotoman între el şi eteriştii Iordache şi Farmache, la începutul anului 1821, pact decurgând din posibilitatea izbucnirii războiului ruso-turc, nu-l putea împiedica pe Tudor să se ridice cu hotărâre împotriva domniei Fanarului şi să urmeze o politică proprie faţă de Turcia, căreia, în condiţii de pace, el nu-i disputa calitatea de putere suzerană, nevrând să ofere armatelor otomane pretextul de a trece Dunărea. Pentru Ipsilanti a fost o lovitură apariţia în Ţara Românească a partidului naţional, neafiliat Eteriei.

Deşi pregătirile eteriştilor au putut fi un îndemn pentru Tudor - în alţi termeni: deşi conducătorul mişcării româneşti şi-a dirijat acţiunea concomitent cu a luptătorilor greci din Principate, acceptând chiar să colaboreze cu ei, în împrejurări anumite -, din ansamblul documentelor ni se lămureşte faptul că Vladimirescu nu s-a identificat nici un moment cu eteriştii şi că este o eroare a nesocoti deosebirile dintre cele două mişcări, gradul cu totul diferit al opoziţiei lor faţă de Turcia, măsura în care ele pot fi calificate drept ridicări antiotomane. Istoricul V.A. Urechiă a subliniat acest lucru de importanţă primordială: „El [Tudor] tiu urmărea acelaşi scop [pe care-l aveau eteriştii], şi din ţoale vorbele şi făpturile lui, domirit răsare, că el mai puţin ura pe turci decât pe fanarioţi şi mai ales pe ciocoi”. De altfel, „însuşi Gervinus recunoaşte că alt scop urmărea Tudor decât eteriştii”.

Ţelul şefilor eterişti privind înlocuirea Imperiului otoman printr-un Imperiu bizantin, ţel utopic, născut din dorul de mărire al aristocraţiei greceşti, era foarte departe de scopul lui Tudor, legat de aspiraţiile de eliberare socială şi naţională ale românilor asupriţi. De aceea, alianţa lui Vladimirescu cu eteriştii nu putea fi decât condiţionată de împrejurări. Pe comandantul pandurilor nu-l interesa nimicirea Imperiului otoman.

El avea de luptat cu turcii numai în măsura în care aceştia se opuneau instaurării unui regim naţional şi popular într-o provincie neîncorporată împărăţiei lor. Totodată, el se pregătea să reziste oricărui duşman din afară. Fanarioţii trimişi de Poartă să stăpânească Principatele îi erau vrăjmaşi. Dar fanarioţii înregimentaţi în Eterie puteau fi trataţi ca aliaţi; în măsura în care înţelegeau să lase Ţara Românească liberă, să n-o prefacă în provincie bizantină („Nouă Grecie”).

Tudor a chemat pandurimea la arme spre a împiedica venirea în ţară a unui nou domnitor fanariot şi, în acelaşi timp, „spre zdrobirea şi încetarea a vericăruia jaf şi nedreptate”; el s-a declarat „gata a să război spre dobândirea dreptăţilor obştii norodului”, „împotriva vericăruia vrăjmaş să va arăta călcătoriu acestor dreptăţi”. (Precizări esenţiale, făcute în proclamaţia către ţară din 20 martie).

Vladimirescu a pornit mişcarea în înţelegere cu câţiva boieri patrioţi. La 15 ianuarie, trei boieri pământeni din guvernul provizoriu, instaurat la moartea domnitorului Al. Suţu - marii bani Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu -, i-au încredinţat lui Tudor, la cererea sa, misiunea de a chema poporul la arme: „[Pe] dumneata sluger Teodore te-am ales să rădici norodul cu arme şi să urmezi precum eşti povăţuit”. Semnatarii actului precizează că hotărârea s-a luat „cumpănind [noi] această madea [chestiune] după cererea dumitale”.

Intenţiile numiţilor boieri se pot deduce, în special, din înscrisul dat de ei a doua zi. 16 ianuarie, lui Dimitrie Macedonschi, pe care l-au desemnat să secondeze pe Tudor Vladimirescu în răscularea poporului (în alcătuirea unei oştiri de panduri), pentru „aducerea în ordine a cârmuirii acestui principat”:..Neamul românesc” nu mai poate suferi „jugul neamului strein, de subt care, cu toate că au încercat unii din patrioţii noştri de a mântui nenorocita provincie, dar fu în zadar”. Considerând că, acum „vremea dorită sau aşteptată a sosit şi este cu putinţă... a ne mântui”, semnatarii scrisorii îi recomandă lui D. Macedonschi să urmeze „întocmai după îndrumările date de noi slugerului Theodor”. Scrisoarea se încheie cu promisiunea - făcută lui D. Macedonschi - că „după aducerea în ordine a cârmuirii acestui principat, vi se va da leafă continuă...”

Boierii urmăreau deci, în primul rând, înlăturarea fanarioţilor de la conducerea ţărilor române. Ei se aşteptau, de altfel, şi la intrarea în ţară a trupelor ţarului, ceea ce putea duce la înlăturarea definitivă a asupririi otomane, şi, în acelaşi timp, la stăvilirea acţiunii revoluţionare a roaselor, odată cu întărirea dominaţiei mărilor proprietari de pământ.

E cert că boierii care au semnat aceste înscrisuri ţineau seama de eventualitatea izbucnirii unui război ruso-turc, şi că ei erau la curent cu mişcarea eteristă, de vreme ce caracterizează momentul spunând (în scrisoarea din 15 ianuarie) că acum „este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre”. Cu această afirmaţie nu se poate însă susţine afilierea acţiunii boierilor pământeni la Eterie, când chiar actele aici în discuţie atacă pe fanarioţi („jugul neamului străin”), stabilind obiective de luptă în afara intereselor mişcării greceşti.

Împuternicirile date de cei trei bani lui Vladimirescu şi lui Macedonschi, la 15 şi 16 ianuarie, îşi precizează înţelesul, când sunt confruntate cu destăinuirile de mai târziu ale lui D. Macedonschi, precum şi cu mărturiile prinţului Gheorghe Cantacuzino şi ale lui Liprandi. Din aceste documente rezultă că înţelegerea intervenită în ianuarie 1821 între boierii amintiţi şi comandantul pandurilor nu avea sens eterist.

Într-o plângere scrisă la Chişinău, în 1828, Dimitrie Macedonschi şi fratele său Pavel Macedonschi, referindu-se la atitudinea boierilor munteni implicaţi în evenimentele revoluţionare de la 1821, fac această precizare: Boierii care s-au învoit cu Tudor Vladimirescu în privinţa înarmării norodului, nu l-au îndemnat să acţioneze pe linie eteristă, ci dimpotrivă, să se opună Eteriei, scopul lor fiind să scape de fanarioţi. „Dumnealor boierii valahi încă cu multă vreme în urmă au căutat în taină felurite mijloace ca să înlăture din Ţara Românească pe cârmuitorii fanarioţi de frunte”, urmărind ca această ţară „să fie pusă sub cârmuirea lor personală, hrăpăreaţă şi egoistă”.

La 1821, ei au procedat viclean. Cei care au dat jurământ de credinţă către Eteria grecească n-au aderat cu adevărat la planul de acţiune al acestei societăţi, ba chiar au fost duşmanii ei. Apoi, spre a-şi atinge ţelul, ei „au jurat faţă de un sluger Tudor Vladimirescu pe care... l-au împuternicit în scris... ca să înarmeze norodul românesc”, fără să se amestece cu Eteria grecească. După aceea, „prin al treilea jurământ, ei au convins pe turci cum că nicidecum nu ar fi cunoscut şi nu ar fi fost amestecaţi în complotul Eteriei greceşti sau al lui Vladimirescu”.

În cele din urmă, boierii „şi-au atins ţelul lor de a avea cârmuirea asupra principatelor româneşti şi s-au îmbogăţit, iar acum, fiind scăpaţi de pericolul turcesc, ei nu găsesc de cuviinţă nici să se gândească a ne mulţumi pe noi cei lipsiţi de linişte şi de avere...”. E semnificativ faptul că eteristul Gheorghe Cantacuzino, în însemnările sale din 1828, a dezminţit afirmaţia (făcută de propaganda eteristă) „că dl. Brâncoveanu şi mai mulţi boieri din Valahia ar fi solicitat protecţia prinţului Alexandru Ipsilanti ca reprezentant al Eteriei, pentru a reclama vechile lor drepturi”.

Şi memorialistul I.P. Liprandi a arătat că participarea banului Grigore Brâncoveanu şi a boierilor din grupul său la pregătirea insurecţiei pandurilor nu trebuie interpretată ca o acţiune eteristă. De interes deosebit sunt explicaţiile (nuanţate) date de Liprandi, în legătură cu conflictul dintre boierii pământeni şi fanarioţi şi cu rostul intrării în Eterie (mai mult de formă) a unora dintre pământeni. El relatează că, încă din timpul domnitorului Caragea, unii boieri s-au gândit să provoace un război civil împotriva fanarioţilor.

Calculul lor era că „răscoala poporului român împotriva jefuitorilor lui, domnitorii greci, va spori şi mai mult indignarea şi neîncrederea Porţii faţă de aceşti fanarioţi”. Drept urmare, Poarta va admite „ca domnul să fie ales din sânul boierilor băştinaşi ai Ţării Româneşti”. După Liprandi, boierii pământeni ce au dat impuls mişcării lui Tudor erau în curent cu treburile Eteriei (în special banul Gr. Brâncoveanu), fără a fi însă aderenţi sinceri ai acestei mişcări, în a cărei victorie nu credeau. Ba chiar, ei sperau să tragă foloase pentru dânşii din înfrângerea eteriştilor. Aceşti boieri au acţionat numai aparent în cadrul Eteriei; în fond, întreprinderea lor a fost separată.

În esenţă, din relatările lui Liprandi reiese că răscoala pandurilor, cu sens antifanariot, a fost pregătită independent de mişcarea grecească, cu care intra în contradicţie. Boierii pământeni care s-au înţeles cu Tudor în privinţa ridicării la arme a pandurilor, sperau că „vor obţine vechile lor drepturi şi privilegii”. S-a dovedit însă că ei nu aveau „nici puterea, nici curajul de a sprijini” cu consecvenţă „o răscoală populară împotriva abuzurilor, cu care ei înşişi se obişnuiseră şi la care erau cei mai zeloşi părtaşi”.

În legătură cu începutul mişcării, Liprandi ne-a păstrat, printre altele, un amănunt preţios: De unde a luat Vladimirescu ceata de soldaţi cu care s-a dus în Oltenia? „Brâncoveanu, fiind atunci spătar, i-a dat [lui Tudor] 27 de arnăuţi aleşi, pe care i-a pus să jure că vor îndeplini orbeşte totul ce le va porunci Tudor”. „Aceşti arnăuţi - adaugă Liprandi - care au servit în detaşamentul meu de partizani voluntari în anul 1829, şi dintre care cu mulţi am avut ocazia să vorbesc, au afirmat că Brâncoveanu le-a dat personal instrucţiuni şi le-a poruncit să plece noaptea afară din oraş, unde să se alăture lui Tudor”.

Trebuie să menţionăm că mai mulţi istorici (în primul rând Andrei Oţetea) au adoptat o altă interpretare: actul de împuternicire dat de boieri lui Vladimirescu constituie o dovadă că acţiunea revoluţionară din Ţara Românească a fost organizată de Eterie, întrucât Gr. Brâncoveanu era iniţiat în secretele acestei societăţi (cum reiese dintr-o scrisoare a lui Sava către Xanthos, din 29 octombrie 1820), iar amintirile unui boier moldovean (Nicolae Rosetti-Roznovanu) conţin mărturisirea că „ruşii ne făcuseră pe toţi să intrăm în Eterie”.

Teza lui Andrei Oţetea este că între boierii pământeni şi Eterie consensul a fost deplin: „Cei mai mari boieri ai ţării au aderat la Eterie şi au organizat [în cadrul ei] ridicarea lui Tudor Vladimirescu”. „Chiar şi după dezavuarea mişcării lui Ipsilanti de către ţarul Alexandru, ei au rămas [o vreme] credincioşi Eteriei”, în timp ce pe Tudor îl urau; numai eşecul Eteriei, nesprijinită de Rusia, i-a făcut pe boieri „că se lepede de orice legătură de solidaritate cu revoluţia grecească”. Credem că, la o confruntare mai largă cu documentele, acest punct de vedere nu se poate menţine. Adevărul este că interesele boierilor din Principate nu se identificau cu ale Eteriei; ei sperau însă ca prin mişcarea eteristă să se creeze o stare de lucruri favorabilă schimbării formei de guvernământ în ţările române şi scuturării jugului străin.

Încă din 1818, după fuga lui Caragea, boierii munteni s-au plâns Porţii de despotismul fanarioţilor, cerând cu supunere şi timiditate restaurarea vechilor privilegii ale ţării. Un raport din 12/24 aprilie 1819 al eteristului Teodor Negri susţine, printre altele, că românii, detestând domniile fanariote, nu vor face cauză comună cu grecii din Principate. Trebuie recunoscută, de altfel, existenţa unor partide boiereşti, chiar dacă erau instabile.

Nicolae Rosetti-Roznovanu (în documentul citat de Andrei Oţetea) vorbeşte de pe poziţia tinerilor care, aderând la Eterie, au ocupat posturi importante sub domnia lui Mihai Suţu. El mărturiseşte că în 1820 a fost numit ministru de finanţe, la 24 de ani, deşi era lipsit de orice experienţă în domeniul finanţelor, şi că boierii mai în vârstă, care nu împărtăşeau convingerile eteriste, erau destituiţi din posturi: „Ils [les h’etairistes] avaient ecarte des emplois les vieux boyards, qui ne parta-geaient pas ces idees”.

Fleischhackl dovedeşte - relatând fapte precise - că principalii membri ai comitetului de regenţă instituit la 15 ianuarie (mitropolitul şi marii bani) nu făceau parte din partidul lui Pini. O vie ciocnire de interese a opus pe Gr. Brâncoveanu, Grigore Ghica, D. Lupu etc. (care, după Fleischhackl, aveau în vedere „binele patriei”) lui Pini şi lui Alecu Suţu, la sfârşitul domniei acestuia, cu ocazia - spre exemplu - a însuşirii abuzive de către domnitor a pământurilor oraşului Târgovişte.

De asemenea, boierii citaţi au luptat împotriva planurilor lui Pini de a se prelungi domniile fanariote, după moartea lui Al. Suţu. Spre a-şi subordona comitetul de oblăduire, Pini i-a sporit componenţa prin doi favoriţi ai săi (Gr. Filipescu şi I. Rizo), introducând în comitet, odată cu aceştia, „sămânţa discordiei”, necesară pentru ca el (Pini) să poată juca „rolul unui dictator”.

F.G. Laurencon afirmă că la moartea principelui Al. Suţu, o parte considerabilă dintre marii boieri munteni a manifestat hotărârea fermă de a face demersuri pe lângă Poartă pentru a obţine restaurarea domniilor pământene. În acelaşi timp, fanarioţii (şi boierii grecizaţi) „umblau cu intrigi în sens invers, cuprinşi de o frică de moarte, văzând că le scapă din mână o pradă atât de bogată, cum era guvernarea celor două provincii”. Din scrierile lui Naum Râmniceanu (Scrisoarea Munteanului ca răspuns la scrisoarea Moldoveanului şi Istoricul Zaverei în Valahia) se deduce un punct de vedere asemănător cu privire la boierime: Cu toate oscilaţiile boierilor pământeni la 1821, acţiunea lor politică a urmat o linie separată de cea eteristă.

Conflictul dintre boierii pământeni şi eterişti a fost consemnat şi de I. Rizo Nerulos. E lămuritoare o scrisoare pe care acesta a trimis-o lui Alexandru Ipsilanti, la sfârşitul lui ianuarie 1821: aici se exprimă temerea că boierii moldoveni, observând pregătirile militare ale eteriştilor, nu îndeajuns de secrete (se trecuse la constituirea armatei lui Ipsilanti, prin concentrări de arnăuţi), vor putea să le împiedice, căci ei au început deja să-şi manifeste opoziţia, şi nu e exclus să se adreseze turcilor.

Sunt citaţi dintre boierii pământeni: Roznovanu-senior, logofătul Sturza, vornicul Balş etc., care „sunt împotriva organizării poterilor, spunând că aceasta înseamnă distrugerea ţării”. „Dacă nu se va face îndată îndreptarea cuvenită din partea d-voastră” - avertizează Nerulos -, planurile noastre „vor fi descoperite de pământeni, care neîncetat spionează şi cercetează. Deci, este nevoie de o pauză temporară, până să dispară bănuielile...”. „Ne aflăm în pericol. În numele lui Dumnezeu, preîntâmpinaţi şi îndreptaţi lucrurile”.

În cartea sa din 1828, Nerulos notează că „şefii militari trimişi de Ipsilanti în Moldova se comportară într-un mod atât de imprudent că toţi boierii ţării luară cunoştinţă de misiunea lor. Totuşi, graţie aparentei absurdităţi a întreprinderii, am înşelat cu uşurinţă pe boierii moldoveni. Neconcepând că poporul grec ar putea să se ridice împotriva formidabilei naţiuni turce, aceşti moldoveni crezură că era la mijloc vreun plan misterios al Rusiei şi, în consecinţă, sperau să-şi schimbe în curând stăpânul şi forma de guvernământ”. Autorul precizează însă că „nici un moldovean nu s-a alăturat lui Ipsilanti” (Pas un Moldave ne se rangea sous sa banniere).

Un eterist din Iaşi scrie într-un memoriu adresat marelui consiliu al Eteriei, la 20 ianuarie 1821 (citat şi mai înainte), că boierimea din Principate „urăşte pe greci, pentru că timp de un veac a trebuit să asculte de voievozi din acest neam”. Aceeaşi observaţie o face colonelul rus I.P. Pestel (decembrist), într-un raport înaintat generalului Kiseleff la 8 martie 1821: „Trebuie, în general, să remarcăm că moldovenii urăsc pe greci [fanarioţi] mai mult chiar decât pe turci, deoarece ei au avut întotdeauna de cârmuitori ai ţării lor prinţi greci, şi de aceea ei atribuie acestora, mai mult decât guvernului turcesc, toate cauzele nemulţumirilor lor...”.

„Din acest motiv moldovenii nu au participat cu nimic la răscoala grecilor...” „Ei au fost conduşi mai mult de dorinţa de a-şi separa total soarta lor de aceea a grecilor. Ei nutresc această dorinţă nu numai pentru prezent, ci şi pentru viitor”. Mărturiile citate sunt concludente pentru poziţia boierimii pământene faţă de Eterie. Semnificative ni se par mai ales destăinuirile fruntaşilor eterişti Gheorghe Cantacuzino şi Iacovachi Rizo Nerulos, despre divergenţa intereselor şi conflictul dintre cele două părţi.

Check Also

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Legăturile lui Tudor Vladimirescu cu turcii

Legăturile cu turcii, principalul cap de acuzare formulat de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu, se …

Extrase din actele lui Tudor Vladimirescu

„Eu numai cu pandurii ţării, făr’ de nici un ostaş străin, voi face de nu …

Poziţia lui Mihail Suţu în timpul Revoluţiei din 1821

Ideea că fanarioţii n-au opus nici o rezistenţă lui Tudor Vladimirescu, ci, dimpotrivă, s-au solidarizat …

Figuri de boieri din timpul Revoluţiei din 1821: Grigore Brâncoveanu, Dionisie Lupu, Grigore Băleanu şi Alexandru Filipescu-Vulpe

Despre unii dintre marii boieri, precum Grigore Brâncoveanu (refugiat la Braşov la începutul lui martie), …