Împrăştierea oastei pandurilor lui Tudor Vladimirescu

Totuşi, o mică parte din armata lui Tudor Vladimirescu (o optime: 800 de panduri din 6.000, după Cioranu; vom vedea însă că cifra de 800 este exagerată) s-a alăturat eteriştilor în a doua luptă de la Drăgăşani (7/19 iunie 1821). Evenimentele s-au desfăşurat astfel: Chiriac Popescu povesteşte că, după prinderea lui Tudor, prima grijă a lui Iordache a fost să smulgă de la armata pandurilor „tacâmurile de război ale Vladimirescului”: tunurile mai mari, muniţia şi zahereaua.

Pandurii au fost zoriţi să treacă peste Olt, iar materialele lor de război şi proviziile au fost oprite de Iordache la Piteşti, cu promisiunea solemnă că vor fi aduse în ziua următoare de către ostaşii lui, pe acelaşi drum; faptul nu s-a împlinit. Pe de altă parte, „căpitan Iordache se trudea a depărta pe toţi comandirii lui Vladimirescu”, inclusiv pe Macedonschi şi Hagi Prodan, de la conducerea armatei pandurilor.

Împrăştierea pandurilor s-a produs treptat, ei neştiind ce s-a întâmplat cu Vladimirescu. În lipsa lui Tudor, armata sa, tot mai împuţinată, a pornit spre Oltenia, sub conducerea (deocamdată) a lui Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan. La trecerea Oltului, la Drăgăşani, pandurii au repurtat o victorie împotriva turcilor (29 mai 1821), dar au fost nevoiţi să se retragă spre munţi, întrucât - din cauza lui Iordache - nu dispuneau de muniţia şi de armamentul necesar unui război îndelungat, iar detaşamentul de arnăuţi călări al serdarului Diamandi Giuvara, trecând pe acolo, a refuzat să le dea ajutor. (Relatarea lui Chiriac Popescu).

După această luptă, Dimitrie Macedonschi, Hagi Prodan şi trupele lor s-au oprit la Râmnic, unde a venit, după câteva zile, şi Ipsilanti. Sus-numiţii comandanţi ai pandurilor s-au prezentat la principe şi i s-au plâns de Iordache, Farmache, precum şi de Diamandi: Turcii de la Drăgăşani ar fi fost zdrobiţi, spuneau ei, „de nu ne oprea dumnealor [Iordache şi Farmache], la Piteşti, muniţia şi tot tacâmul războiului, care avea trupul nostru (adecă al Vladimirescului)... cu cuvânt că Măria Ta ai poruncit”...; „de aveam cele două mari tunuri ale noastre şi muniţia noastră cu noi, vă încredinţăm că într-o vreme de trei ceasuri n-aveam ce bate, după râvna şi entuziasmul oştirilor noastre”...

După toate acestea, Ipsilanti a poruncit ca Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan să cedeze lui Iordache comanda asupra trupelor lor. Dorinţa Olimpiotului era - accentuează Chiriac Popescu - să înlăture pe toţi comandanţii ce fuseseră în subordinea lui Vladimirescu. Dimitrie Macedonschi, deşi în conflict cu Iordache - căruia îi reproşa, printre altele, şi tăierea lui Tudor - a acceptat totuşi ca pandurii să treacă sub comanda Olimpiotului, şi chiar i-a dat sfaturi acestuia din urmă asupra felului cum trebuie să procedeze, dacă vrea să dispună de oştirea lui Vladimirescu: „l-a povăţuit să umble binişor cu dânşii” (cu pandurii), căci altfel nu-i va putea stăpâni, „fiindcă a intrat în urechile lor că dânsul (Iordache) a fost pricina şi pierzania lui Tudor”. În cele din urmă, în ajunul înfruntării de la Drăgăşani dintre eterişti şi turci, Alexandru Ipsilanti a rechemat pe Dimitrie Macedonschi şi pe Hagi Prodan, aflaţi la episcopia Râmnicului, cerându-le să oprească risipirea pandurilor, care nu voiau să rămână sub conducerea lui Iordache. (Relatarea lui Chiriac Popescu).

Memoriul lui Dumitraehe Protopopescu din Severin conţine de asemenea lămuriri privitoare la refuzul pandurilor - după dispariţia şefului lor - de a se uni cu eteriştii, şi referitoare la dezmembrarea oştirii lui Tudor. (Protopopescu a venit la Râmnic dinspre Craiova, cu oastea lui Ioan Solomon): La Râmnic, Alexandru Ipsilanti era preocupat să răspândească zvonul că, în câteva zile, va veni armata rusească, şi încerca să-i câştige pe panduri cu bani. În timpul acesta, pandurii au constatat că Vladimirescu nu se mai iveşte, aşa cum sperau ei, şi de aceea, patruzeci de căpitani români s-au prezentat la Ipsilanti pentru a-şi cere conducătorul. Li s-a răspuns că Vladimirescu a fost chemat de împăratul Rusiei şi că, până să se întoarcă el de acolo, oastea pandurilor trebuie să meargă la luptă împreună cu eteriştii, împotriva turcilor. Căpitanii s-au întors mâhniţi de la întrevederea cu Ipsilanti, înţelegând viclenia fanariotului.

Reproducem cuvintele memorialistului: „Am plecat asupra Râmnicului, 4-5 sute de panduri... ca să ne întâlnim cu Tudor, auzind că a plecat de la Bucureşti”... „...Pe Tudor nu-l vedeam acolo la Râmnic”. „Acolo la Râmnic mergând d-nu Ipsilant, luă de la gospodaru Mihalopolu 20.000 lei, şi-i împărţi pe la oştire, sârbi, greci şi români”... „Ne zise Ipsilant că muscalii sosesc până în trei zile, dar până atunci noi să mergem la turcii de la Drăgăşani, să-i batem. Căpitanii români se strânseră toţi, 40; şi mă puseră de făcui o jalbă către d-nu Ipsilant, cerând pe slugerul Tudor, care-i luase de la casele lor. Şi merseră cu jalba la Ipsilant, unde eram şi eu acolo, mai aproape. O deteră şi o citi tâlmaciul ce-l avea şi zise: «că o trimite după el [după Tudor] la Rusia, să se întoarcă la noi, fiindcă e chemat acolo şi până atunci să nu şedem, ci să mergem la Drăgăşani la acei turci». Şi plecară căpitanii mâhniţi la locurile lor şi unii ziceau: «că dacă au luat pe Tudor, care i-a ridicat de la casele lor, ce să mai şadă la Ipsilant, un grec, călare pe cal?...»”.

În zilele următoare, trei sferturi „din cei mai voinici” panduri (care veniseră din Bucureşti şi din sudul Olteniei la Râmnic, iar acum erau mânaţi la Drăgăşani) s-au împrăştiat pe la casele lor. Grăitoare este şi atitudinea lui Ioan Solomon, comandantul pandurilor din Oltenia, chemat de Ipsilanti în rândurile armatei eteriste, după asasinarea lui Tudor Vladimirescu. Solomon se retrăsese spre Râmnic, luptând cu turcii (la Zăvideni, 26 mai). Urmărea să facă joncţiunea cu Tudor, potrivit dispoziţiilor acestuia. El se dovedise neînfricat în lupta antiotomană; dar, deşi ţinea la alianţa creştină, cu Ipsilanti n-a vrut să se unească. A urmat sfatul căpitanilor săi, de a nu da ajutor şefului Eteriei şi de a trece în Austria.

Chiar şi Dimitrie Macedonschi s-a îndepărtat de Ipsilanti din cauza omorârii lui Tudor. După istorisirea lui Liprandi, la Râmnic, „Macedonschi a aflat de la arnăuţii lui Caravia despre sfârşitul nenorocit al lui Tudor, fapt pentru care, la întrevederea sa cu prinţul Ipsilanti, a mustrat pe acesta şi i-a reproşat moartea prin viclenie a lui Tudor, pe care (după spusele lui Macedonschi) oastea poporului îl încredinţase trădătorului Iordache pentru a-l duce la judecata divanului. El a ameninţat chiar pe prinţ că va ataca pentru aceasta pe eterişti. Prinţul a jurat solemn că toate zvonurile lansate relativ la moartea lui Tudor erau false, şi a afirmat cu hotărâre că Tudor este în viaţă şi că a fost trimis de el în Basarabia, pentru că divanul ca atare nu exista. El a rugat în cele din urmă pe Macedonschi să-i scrie lui Tudor, şi s-a angajat să-i aducă din Basarabia răspunsul acestuia scris chiar de propria lui mină.

Toate acestea însă nu au putut să convingă îndeajuns pe Macedonschi şi ei s-au despărţit în termeni neamicali. Între timp Macedonschi i-a promis să-l ajute în măsura posibilităţii”. Dar ceea ce a sporit neînţelegerea dintre Macedonschi şi Ipsilanti a fost, mai ales, încercarea făcută de acesta din urmă şi de Iordache de a lua comanda pandurilor din mâinile fostului colaborator al lui Vladimirescu. Apoi, fiindcă pandurii nu consimţeau să urmeze pe şeful Eteriei, cu toate încercările acestuia de a-i cumpăra, Ipsilanti a însărcinat pe boierul C. Herescu să implore pe Macedonschi pe tot ce putea să aibă mai sfânt, într-un cuvânt, să întrebuinţeze toate mijloacele pentru a îndupleca pe acest comandant de panduri să participe la cauza eteriştilor”. Între timp, Macedonschi trimisese o bună parte din panduri la mănăstirea Tismana şi la Cloşani, pe alţii i-a lăsat la Râmnic, iar el s-a dus la cartierul lui Ipsilanti fără oaste.

În declaraţia sa dată în Rusia, după evenimente, Dimitrie Macedonschi îşi exprimă revolta împotriva lui Ipsilanti şi Iordache, precum şi împotriva „trădătorului serdar Iamandi”: „Ipsilanti ar fi putut observa cu uşurinţă nemulţumirea mea şi a oştirii mele împotriva canaliilor lor, pentru trădarea lui Iamandi şi pentru înşelătoria lor. D. Ipsilanti spera să cumpere cu bani oastea mea şi a dat oştirii mele, în ascuns, o sumă de bani, cu condiţia să nu recunoască alţi stăpâni decât pe Ipsilanti şi pe Iordache. Şi în speranţa acestei cumpărări, ci au plecat spre Drăgăşani. Prinţul Ipsilanti şi Iordache, văzând că oastea mea, care luase de la ei bani, mi-a dezvăluit această taină, şi că ea nu merge fără mine şi că pe ei nu-i ascultă, mi-au scris atunci ca să-i urmez cu oastea”.

Check Also

Feţele boierimii în timpul Revoluţiei din 1821. Ostilitatea ei faţă de caracterul social al revoluţiei pandurilor şi faţă de căpetenia ţărănimii

Iată faptele, dezvăluind una din feţele boierimii care colabora cu Tudor Vladimirescu: La 1 aprilie, …

Întâlnirea de la Goleşti din 1821

Retrăgându-se spre mănăstirile întărite din Oltenia, cu gândul de a rezista turcilor până va obţine …

Poziţia prinţului Gheorghe Cantacuzino în timpul Revoluţiei din 1821

Mai înainte de înfrângerea lui Alexandru Ipsilanti, cneazul Gheorghe Cantacuzino-Deleanu, căpetenie eteristă, s-a întors din …

Rolul lui Tudor Vladimirescu în Revoluţia de la 1821

Conducătorul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu, s-a născut pe la 1780 în satul Vladimiri …

Alexandru Ipsilanti şi Tudor Vladimirescu

Renunţând la proiectul său iniţial de a proclama desfiinţarea tuturor privilegiilor de clasă şi, prin …