Importanţa luptei lui Inochentie Micu

Inochentie Micu este iniţiatorul luptei politice programatice românilor din Transilvania. El e primul care luptă pentru ridicarea poporului român din stare de „tolerat” numai, la naţiune politică, pe lângă celelalte trei, care cere egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni, care sprijină egalitatea revendicată pe dreptul naturii, pe ideile democrate ale numărului poporului întreg şi proporţiei sarcinilor purtate de el, care cere drepturi şi beneficii pentru poporul său în raport cu ele, în formula lui ultimă în proporţie „geometrică” - nu numai în proporţia „aritmetică” de unul la patru deci, la care i-ar fi dat dreptul recunoaşterea lui ca a patra naţiune în stat.

Inochentie Micu e cel care face saltul de la privilegiile preoţimii unite la drepturile naţiunii, de la diplomele imperiale la a patra naţiune politică. Primul care transformă romanitatea în armă de luptă politică, care concepe o luptă naţională. Cu el se deschide lupta împotriva asupririi naţionale. Unirea menită de regim să fie calea care duce spre conştiinţa catolică şi supunere, el o schimbă în calea care duce spre conştiinţa naţională şi emancipare politică; menită de împărat să fie instrument de dominaţie a popoarelor sale, o schimbă în instrument de ridicare politică proprie.

El e cel care întrevede nu numai consecinţele politice care se pot trage din unire pentru propriul popor, dar şi perspectivele ridicării lui politice în genere. El e cel care trage cu adevărat, pentru propriul popor, şi consecinţele culturale ale unirii, care întrevede că cultura nu e numai o necesitate în sine, ci şi condiţie a ridicării politice, că o ridicare politică proprie cere şi o cultură proprie. El transformă Blajul dintr-un sat în centrul politic şi cultural al românilor.

Inochentie Micu nu numai întrevede toate acestea, dar şi înţelege nevoia acţiunii imediate; înţelege că el e acum singurul în situaţia de a putea deschide drumul, de a se putea pune în fruntea unei asemenea acţiuni, că, în condiţiile date, numai funcţia lui şi sinodul pot întruni o reprezentanţă a naţiunii, că ea îl obligă prin urmare să fie şi capul politic al poporului său, ca şi patriarhul „ilirilor” din sud, sau patriarhul de la Constantinopol.

Înţelege că naţiunea transformată în naţiune politică trebuie să aibă neapărat şi o conducere politică, o conducere politică înainte de toate, şi, pentru aceasta, înainte de a-şi putea crea alte posibilităţi, trebuie folosite toate posibilităţile existente, în lipsa altui organism de luptă trebuie folosită biserica, trebuie folosit sinodul ei, care dă posibilitatea chemării şi a mirenilor, şi a ţărănimii, şi chiar a ţărănimii iobage.

Lupta lui o concepe ca a poporului român însuşi, „naţiunea română” în gândul lui cuprinde întreg poporul român. Programul politic conceput îl meni să fie programul lui. În programul său de luptă împletind şi revendicări directe pentru ţărănime, el e primul intelectual român luptător pentru îmbunătăţirea soartei iobăgimii, pentru scăderea sarcinilor ei, anticipând asupra încercărilor de reglementare urbarială şi de îndreptare a raporturilor feudale în genere.

Ştergerea iobăgiei pe Pământul Crăiesc, egalitatea de drepturi a locuitorilor lui, scăderea şi stabilirea robotei şi a sarcinilor iobăgeşti pe moşiile nobiliare, dreptul iobagului la pământ, la pădure, dreptul lui de a-şi testa bunurile, dreptul la meserii, la şcoală, dreptul lui la mutare, atenuarea servituţii în genere, care se schiţează în programul de luptă al lui Inochentie Micu, vor apare doar în preocupările absolutismului luminat, ale reformismului lui Iosif al II-lea de după 40-50 de ani.

Inochentie Micu e deci primul care cuprinde într-un ansamblu problema poporului român din Transilvania, care îi concepe obiectivele politice şi argumentele fundamentale. Deschizând marea luptă, o duce fără răgaz, cu un curaj temerar, cu o dirzenie neaşteptată. Nu foloseşte numai, dar şi caută însuşi prilejurile de luptă. Încrezător în evidenţa dreptăţii cauzei, înfruntă toate împotrivirile. În dietă, luptând unul împotriva tuturor, e expus la jigniri, la ameninţări, la violenţe chiar.

În dieta din 1744, după istoria lui Samuil Micu, la un răspuns al lui că „pentru neamul românesc pre nimene nu vede, nici aude, carele să grăiască, sau măcar un cuvânt să puie spre uşurarea lui, şi rămâne fără dreptate asuprit”, au început unii a striga: „Dar un Oprea român păcurariu să ne ocărească pe noi, şi să ne înveţă dreptate!” şi de nu i-ar fi împiedicat cei mai înţelepţi din dietă, „pe fereastră era să-l arunce jos” Totuşi nu se lasă învins. Luptă şi cu armele diplomaţiei, dar mai ales cu cele ale pasiunii. Asaltează cu îndrăzneală Curtea, toate forurile, toate personalităţile politice care socoteşte că pot să-i servească în vreun fel. Pentru clerul şi naţiunea sa asuprită - spune el - e gata să meargă oriunde, să lupte chiar cu „vărsarea sângelui său”.

Fire războinică, nedesmin-ţindu-şi originile rustice, în focul luptei, sub săgeţile provocărilor, uită adesea stilul, formulele reverenţioase, atacă direct, tăios, în limbaj cotidian; impulsiv, nu arareori dă cuvânt indignării, revoltei, izbucneşte în expresii, ameninţări imprudente, care pot servi de arme şi adversarilor. (în dieta din 1737, la învinuirea că românii nu sunt uniţi cu adevărat, ci numai condiţionat, ar fi ripostat că dacă nu li se satisfac revendicările sunt gata să se unească şi cu turcii). La începuturile luptei pentru emancipare naţională stă deci figura lui dârză, neînfricată, ridicată proaspăt din mijlocul ţărănimii luptătoare.

Lupta lui Inochentie Micu pornea din raporturile social-politice ale Transilvaniei, izvora ca o necesitate obiectivă din procesul de dezvoltare a poporului român de aici, era menită să exprime aspiraţiile lui de ridicare din starea de „tolerat”, sau „admis” doar propter regni emolumentum (pentru folosul ţării), din starea de umilit, dispreţuit de „naţiunile” stăpânitoare, la rolul care i se cuvenea potrivit greutăţii sale specifice în viaţa politică a ţării, era lupta poporului român însuşi.

Noţiunea de naţiune evident evoluase, avea acum înţeles naţional. Naţiunea şi în noua ei accepţiune rămâne totuşi concepută în raporturile sociale existente. Dacă etnic ea cuprinde acum indiscutabil întreg poporul, politic e mereu discutabilă, se restrânge la purtătorii reali ai drepturilor politice, la păturile suprapuse sau cel puţin libere ale poporului. Atunci şi exerciţiul drepturilor politice revendicate pentru naţiunea română trebuia să se restrângă mai ales la pătura ei de sus, acum în curs de ridicare sau aspirând să se ridice din marea masă a poporului tocmai prin exerciţiul drepturilor revendicate.

Aspiraţiile ei în primul rând le formulează şi programul politic conceput de Micu, pe ea caută şi el să-şi întemeieze în primul rând acţiunea, pe ea o mobilizează înainte de toate pentru a şi-o susţine. Ridicarea unei pături „conducătoare”, „conştiente”, cu o bază materială şi cu o cultură corespunzătoare, deplin înzestrată pentru exerciţiul drepturilor publice, capabilă de a constitui o reprezentanţă politică a naţiunii, îngroşarea ei continuă o urmăreşte cu deosebire şi el. De aci insistent? pentru dreptul la şcoală, la funcţii, pentru reprezentarea în instituţiile de guvernământ. De aci atâta insistenţă pentru dreptul la şcoală şi a celor de jos: mai ales din rândurile lor putea fi îngroşată această pătură conducătoare.

Această pătură în curs de formare, ce-i drept, e puţin studiată încă. Ea există însă: nobilime mică, cler, negustorime, meşteşugărime, funcţionărime mică, intelectualitate chiar, elemente diverse din care se formează cu timpul noua clasă, a burgheziei, profită de posibilităţile deschise prin unire. Arată de la început semne de conştiinţă că unirea deschide şi posibilităţi de ridicare politică.

Unirea în sine însă nu i-a împlinit nădejdile. Ivindu-se acum exponentul capabil să-i întrevadă năzuinţele, să-i conceapă şi să-i traseze programatic ţelurile, să-i formuleze şi argumentele cele mai bune posibil, să-i lumineze calea şi să-i deschidă noi perspective dc ridicare, cu atât mai mult trebuia să considere pe Inochentie Micu purtătorul său de cuvânt, lupta lui ca propria sa luptă. Cât o cunoaştem până acum însă, ea ne apare subţire încă, neândeajuns diferenţiată şi definită ca atare.

Puţin ridicată putea să fie şi intelectual - prima generaţie de intelectuali cu studii la Roma, la Viena, se ridică abia după plecarea lui. Inochentie Micu însă, am văzut, nu se întemeiază numai pe ea, se întemeiază şi pe ţărănime, pe cea liberă în primul rând, dar şi pe cea dependentă, se străduieşte să fie purtătorul năzuinţelor întregului său popor. E conştient că lupta sa nu e luptă individuală, că ea trebuie să fie a poporului însuşi; el activează ca reprezentant al naţiunii sale, memoriile sale sunt formulate în numele ei, sunt semnate clerul şi naţiunea română, în sprijinul acţiunilor sale cheamă clerul, sinodul, poporul său.

Pătura de sus desigur i-a susţinut acţiunea. Nu s-a dovedit însă destul de tare pentru a o continua cu aceeaşi hotărâre şi cu aceeaşi vigoare. În schimb, lupta maselor populare tocmai după plecarea lui izbucneşte cu mai multă tărie. Cunoaştem prea puţin încă atitudinea maselor populare faţă de programul său de luptă, prea puţin, mai ales, măsura în care au putut fi implicate şi ele în acţiunea sa.

Cunoaştem, în schimb, consecinţele acestei acţiuni, tulburările, părăsirea masivă a unirii după plecarea sa şi mai ales după abdicarea sa, dezastrul unirii care a urmat. Poporul condiţionând, ca şi conducătorul lui, unirea de satisfacerea aspiraţiilor sale, o părăseşte în masă, căutându-şi alte mijloace de luptă. Lupta politică întreprinsă de Inochentie Micu n-a dus acum la rezultatele întrevăzute.

Obiectivul ei însă, emanciparea poporului român din starea de inferi- oritate în care era ţinut, ridicarea lui la calitate de naţiune politică, odată conceput, exprimând o inevitabilă necesitate a procesului de dezvoltare, se fixează durabil şi se va contura tot mai precis pe măsură ce se va dezvolta baza socială pe care se întemeiază. Şi va constitui un punct de plecare în lupta de emancipare politică a poporului român, un moment istoric de temelie în lupta lui pentru libertate şi unitate naţională.

Lui Inochentie Micu îi revine marele merit istoric de a-i fi conceput programul şi de a fi luptat pentru el, - de a-l fi conceput şi de a fi luptat pentru el înainte de studiile istorice-filologice şi de valurile mari ale luminismului sau ale ideilor revoluţionare. Dimpotrivă, programul lui politic trasează sarcinile viitoarei ştiinţe istorice-filologice, pe temeliile aşezate de el se va ridica „Şcoala ardeleană”.

Inochentie Micu n-a ajuns până la a concepe sau formula şi unitatea politică a „naţiunii” române întregi, aşa cum vedea unitatea etnică a poporului român. Citind pe Cantemir însă, nu putea să-i scape chiar lui subtitlul operei sale: Hronicon a toată Ţara Românească (care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian împăratul Râmului, să nu-l ispitească această imagine a unei ţări româneşti unice de la început. Romanitatea însăşi, transformată de el în temei de ridicare politică, trebuia să-l întărească în conştiinţa unităţii, să fie însăşi o premisă a unităţii politice viitoare.

Unirea în tot cazul nu l-a împiedicat să privească şi peste Carpaţi. Dimpotrivă, în momente grele ameninţă nu numai cu întoarcerea la ortodoxia comună, ci şi cu plecarea peste munţi. Iar în genealogia familiei sale, cerută de poziţia sa, pe care o introduse în cererea de înnobilare a fratelui său Toma Micu, îşi deducea arborele descendenţei dintr-un (fictiv) Ion Moghilă Basarabă (1300) din Moldova, numele moştenindu-l de la fiul lui, Constantin Micul Basarabă, descendenţii căruia s-au înrudit cu timpul chiar cu Cantacuzinii. Se simţea deci nu numai fiul poporului său din Transilvania, ci fiul poporului român în genere, legându-se şi prin fire genealogice de toate trei ţările noastre.

Construcţia politică a lui Inochentie Micu, în raport cu stările timpului său, însemna un important salt înainte. Dacă ea n-a ajuns la realizare acum, a fortificat conştiinţa de sine a poporului român, conştiinţa dreptului său la viaţă politică proprie, l-a stimulat în lupta pentru el. Formulele simple aşezate de el la temelia acestui drept: suntem cei mai vechi, cei mai numeroşi, purtăm sarcinile cele mai multe, avem cel puţin acelaşi drept ca şi alţii, erau mai mult decât evidente şi pentru masa celor mulţi, au putut pătrunde uşor şi în conştiinţa lor, au putut fructifica conştiinţa de sine a întregului popor român din Transilvania.

Urmaşii. Pregătiri pentru noi acţiuni

Regimul doreşte, evident, să menţină unirea, să o întărească. Are nevoie de ea nu numai în acţiunile politice din cadrul provinciei, ci şi în politica de centralizare. Trebuie apărată cu atât mai mult, cu cât masele populare, din 1744 începând dau tot mai puternice asalturi împotriva ei. Mişcările populare, încurajate şi dinafară, din Ţara Românească, din Moldova, din Serbia, din Rusia, am văzut, se ţin lanţ, cresc mereu în intensitate. Ele silesc Curtea să-şi pună problema recunoaşterii şi a unei biserici ortodoxe, şi numirii unui episcop pentru ea.

Spre liniştirea lucrurilor, emise mai întâi un decret de toleranţă (13 iulie 1759) pentru cei care n-au primit ori s-au rupt de unire până acum. Decretul însă, dimpotrivă, stârni o ridicare şi mai mare, mişcarea lui Sofronie, care ameninţa nu numai unirea, ci chiar regimul feudal. Mişcarea fu înăbuşită de generalul Buccow, dar Curtea trebui să recunoască şi bilanţul mişcărilor populare de până aci: preponderenţa covârşitoare a ortodocşilor faţă de uniţi şi, prin urmare, două confesiuni.

Cu data de 13 iulie 1761, numi episcop ortodox pentru Transilvania pe episcopul sârb de Buda, Dionisie Novacovici. La început făcu concesia pentru a pune capăt mişcărilor populare şi a salva unirea. Dar şi cu gândul ca tocmai prin această măsură să o întărească pe urmă, atrăgând pe noul episcop şi, prin el, noi mase populare la unire. Ajungându-se însă la o refacere parţială a unirii, Curtea recunoscu definitiv două confesiuni.

Aceasta limita desigur cercul unirii, dar faptul îşi avea şi avantajul lui pentru regim. Poporul român din Transilvania, ce-i drept, nu mai putea fi despărţit cu totul acum de lumea ortodoxă dinafară, dar rămânea împărţit religios în două, reducând primejdia pe care o reprezenta ridicarea lui la conştiinţă politică. Unirea întregului popor român din Transilvania putea fi dorită de regim atâta timp cât i-a putut servi doar lui de armă politică; nu mai putea fi dorită acum, când poporul român o transforma însuşi în armă politică.

Putea fi dorită doar o unire în stare că contrabalanseze ortodoxia. În plus, numind un episcop deosebit pentru ortodocşii din Transilvania, îi separa şi de ierarhia sârbească, închizând posibilitatea de extindere a privilegiilor ilirice, care reprezentau aceeaşi primejdie naţională. Ceea ce urmărea regimul era un echilibru al puterilor, o neutralizare a unora prin altele, a naţiunilor prin ele, iar a naţiunii române prin cele două fracţiuni ale ei, pentru a le putea stăpâni mai uşor.

După Inochentie Micu, lupta politică întreprinsă de el nu mai e reluată curând, multă vreme nu se mai iveşte un conducător de energia şi îndrăzneala lui. După impetuozitatea luptei sale urmează un lung răstimp de ridicare lentă, de pregătire pentru noi acţiuni. Curtea însăşi are toată grija să nu mai repete experienţa făcută, să nu mai fie ridicate în scaunul episcopal figuri mai proeminente şi, mai ales, nu luptători politici.

Petru Pavel Aron e preocupat de şcoală, de treburile curente ale clerului şi bisericii. După el urmă Atanasie Rednic, candidatul cu cele mai puţine voturi. După ce în concurenţă cu Rednic nu reuşi, deşi a obţinut faţă de el 90 de voturi, în sfârşit, fu numit Grigore Maior, care încearcă uneori să umble pe căile deschise de Inochentie Micu, dar ca şi el trebui până la urmă să abdice. Sarcina lor principală acum e salvarea de la dezastru şi refacerea unirii. Grigore Maior, pornind cu energie, cu violenţă chiar, o salvează, o reface în însemnată măsură. Străduinţa de a mai cuprinde întreg poporul român în unire însă acum e zadarnică.

Dar dacă lupta lui Inochentie Micu n-a putut fi reluată şi continuată în programul şi în ansamblul ei, ea îşi arată roadele în detalii, în lărgirea şi adâncirea bazelor pe care urma să fie mai târziu reluată. Se lărgeşte treptat baza ei socială, creşte mereu numărul celor „conştienţi” de direcţia de dezvoltare a poporului român. În programul lui Inochentie Micu, una din premisele fundamentale ale ridicării politice era ridicarea culturală. În consecinţă, urmaşii pun accentul pe şcoală. Nu se ridică şcolile de la Alba Iulia, Haţeg şi Făgăraş, cum prevedea diploma a doua leopoldină, dar se deschid şcolile din Blaj, ale căror temelii le-a pus Inochentie, se reface tipografia din Blaj.

Blajul devine tot mai mult centrul cultural întrevăzut de el. Creşte numărul studioşilor în şcolile catolice, se înmulţeşte numărul celor care studiază la Viena, la Roma. Unirea îşi arată tot mai mult şi reversul laic, alături de clerul instruit se ridică tot mai mult şi o intelectualitate laică. Pornind de la ideea că mişcările stârnite de Visarion, de Sofronie şi de alţii sunt numai produsul inculturii, regimul însuşi încurajează şcoala.

Continuându-se lupta pentru refacerea unirii, se continua în schimb şi lupta lui Inochentie Micu împotriva „latinizării”. Şi Rednic, şi Maior iau atitudine hotărâtă împotriva oricărei intenţii de a depăşi limitele în care a fost primită unirea. Peste cele patru puncte şi câteva semne exterioare într-adevăr nu se mai face nici un pas. Grigore Maior luptă direct împotriva trecerilor la catolicism.

Pentru a le împiedeca, cere să fie satisfăcute revendicările româneşti, ca să se elimine motivele de trecere. Cere chiar hotărâre regală ca nimeni să nu poată trece fără ştirea şi încuviinţarea lui. Îşi arată teama ca chiar învăţământul limbii germane să nu devină instrument de „latinizare”. Se duce aceeaşi luptă pentru dreptul la funcţii şi chiar la funcţii mai înalte, şi fără trecerea la catolicism. Se continuă şi lupta împotriva teologului iezuit. Chiar Petru Pavel Aron se opune cu hotărâre la impunerea teologului.

Numai la intervenţia energică a Curţii şi a papei se resemnează să-l primească. Aceeaşi luptă o duce împotriva lui şi Grigore Maior, şi la Curte şi la papa, până când, în sfârşit, teologul e înlăturat. Aceasta însă numai când chiar ordinul iezuiţilor e dizolvat (1773). Cât priveşte poporul, repulsiunea lui faţă de catolicism se adânceşte mereu, pe măsură ce se înmulţesc stăpânii săi catolici, se confundă cu ura împotriva stăpânilor feudali în genere.

În lupta pentru drepturi se invocă şi numărul poporului şi cantitatea sarcinilor purtate, serviciile lui militare şi sângele vărsat. Inochentie Micu ceruse ca armata pe care trebuia să o ridice să aibă ofiţeri proprii, români, ridicarea ei însă o condiţiona de satisfacerea revendicărilor româneşti. Când şi lui Petru Pavel Aron i se ceru în 1756 ridicarea unei unităţi proprii cu cadre proprii, o oferi socotind că va face „neamului bun nume”… „De cari n-avem îndoială cum că dacă mulţi merg sub numele şi steagul altora, cu mult mai voioşi or merge sub a neamului nostru”.

Cuvântul de „neam românesc”, folosit de Inochentie Micu, reapare tot mai des şi în cele mai felurite împrejurări, şi tot aşa şi corespunzătorul său din textele latine sau maghiare de „naţiune română”. Reapare mereu şi ideea de asuprire naţională, de ură naţională ca o piedică în ridicarea românilor la drepturile cuvenite. Aron se ridică împotriva celor care duc preoţii români la „judecători mireni şi de alt neam... pizmaşii lor carii socotesc atâta să calce sub picioare neamul nostru”. Iar Grigore Maior aruncă cele mai grele blesteme asupra celor care făptuiesc împotriva neamului lor, îşi subjugă fraţii.

Se înrădăcinează tot mai mult cu deosebire argumentul vechimii şi continuităţii pe acest pământ, invocat de Mica, şi în genere, ideea romanităţii poporului român. „Valachii se numesc români sau romani (Rumuni seu Romani), limba lor e latina coruptă” - argumenta la 1754 episcopul de Oradea deosebirea dintre sârbi şi români. „Popor nenumărat, rămăşiţă a lui Traian şi Adrian, de unde se numesc şi acum în limba lor Romini seu Romani” - spune Petru Pavel Aron în 1756, într-o scrisoare către papa. Ştie şi despre teoria Flaccus-Vlachus.

Limba română e latină şi înrudită cu italiana. Ideea originilor romane se transformă tot mai mult în idee activă, în stimul pentru ridicare. Gherontie Cotorea, la 1746, nu numai constată originile romane, dar şi deplânge contrastul dintre mărirea strămoşilor şi „decăderea” urmaşilor. Un tablou întreg al gravului contrast dintre trecut şi prezent îi pune „neamului” său în faţă ca un îndemn la luptă.

Contrast, care va fi adâncit şi mai mult prin luminismul care va urma. Unirea însăşi el o socoteşte doar o reluare a firului rupt al romanităţii prin schisma grecească, o revenire la legea strămoşilor. Ideea vechimii, romanităţii, continuităţii, formulele simple - suntem cei mai vechi, cei mai mulţi, purtăm sarcinile cele mai multe, avem cel puţin aceleaşi drepturi ca şi alţii - lansate de Inochentie Micu, coboară treptat şi în mase, încep să servească de armă nu numai împotriva asupririi naţionale şi religioase, ci chiar împotriva iobăgiei.

În timpul mişcării lui Sofronie, românii din sud cerând libertate religioasă argumentează: „Că de-i trebuie cătane preaînălţatei crăiese românii merg, unde trebuie oameni tot românii merg, iar saşii nu merg şi nici celelalte neamuri nu merg, numai tot românii. Iar saşii spun că pământul e al lor şi al celorlalte neamuri, şi ne iau viile şi locurile, de nu avem unde să ne pripăşim. Porţie noi românii dăm cât celelalte neamuri din Ardeal toate laolaltă şi ei spun că pământul e al lor. Cuartire românii dăm mai multe decât celelalte neamuri, întocmai ca şi cărăuşie”.

Tot în acest timp, la 1760, românii din Hunedoara i-ar fi scris comitelui suprem şi nobilimii comitatului: „Nu ne putem mira destul care poate fi pricina că voi ungurii ne-aţi apăsat atâta şi ne-aţi aruncat şi jugul iobăgiei după cap, când noi suntem şi am fost totdeauna mult mai mulţi decât ungurii şi, ce e mai mult, suntem şi mai de mult decât voi în această ţară, căci suntem încă rămăşiţele vechilor daci”. Indiferent dacă asemenea cuvinte au fost scrise comitelui sau au fost auzite altfel, ele sunt semnificative.

Nobilimea priveşte în jur cu teamă la întinderea ortodoxiei, la vecinătatea cu Ţara Românească, cu Moldova. Priveşte cu teamă ridicarea românilor şcolile, revendicările lor. Se teme cu deosebire de numărul lor, de primejdia lor pentru nobilime. Comentând scrisoarea adresată comitelui Hunedoarei, în teama sa, Gheorghe Rettegi, îi vede mai mulţi decât erau: „Dacă cineva ia aminte mai bine aceasta, pe noi negreşit repede ne pot nimici, căci în Transilvania pe uşor sunt de zece ori mai mulţi români decât unguri”. Sau poate nu adăuga şi pe secui la unguri.

Şi în mintea ţăranilor, şi în a nobilimii, mai ales în aceste părţi, unde în genere stăpânii sunt unguri şi iobagii români, stăpânii se confundă adesea cu ungurii, iobagii cu românii, cum se va întâmpla, vom vedea, şi în timpul răscoalei lui Horea, semn şi al unui aspect naţional pe care-l iau luptele social-politice, din care nu lipsesc nici răstălmăcirile şi exagerările luptelor naţionale în genere.

Partea ortodoxă, neunită, a românilor din Transilvania, triumfătoare prin lupta de trei sferturi de veac a maselor populare, e străbătută şi ea tot mai mult de aceleaşi năzuinţe de ridicare. Îşi are şi ea acum ierarhia, intelectualitatea ei. Ea leagă pe românii din Transilvania de lumea ortodoxă, de Ţara Românească, de Moldova, de Rusia, are legături cu ierarhia bisericească sârbească, cu mitropolitul de la Karlowitz. Pe latura ortodoxă, ridicarea se întrevedea prin extinderea şi asupra românilor din Transilvania a privilegiilor „ilirice”, care cuprindeau mai mult decât promiteau diplomele leopoldine uniţilor.

Dimitrie Eustatievici se spune că le-ar fi tradus în româneşte şi le-ar fi editat la Râmnic. Locuitorii târgului Dobra, în 1749, cereau să fie puşi sub autoritatea congresului iliric, căci „destul amar avem pe lumea asta şi suntem călcaţi de toate neamurile ca nişte robi”. Exemplul privilegiilor ilirice era ispititor chiar şi pentru Inochentie Micu; ele ar fi fost binevenite şi pentru români. Spre asemenea concesii însă, Curtea putea fi şi mai puţin înduplecată. Făcuse o experienţă pe care nu mai voia să o repete. Mai mult, asemenea concesii puteau fi nimicitoare pentru unire.

Lupta pentru pivilegiile confesionale, fie unite sau „ilirice”, se dă tot mai vădit cu ochii aţintiţi spre finalitatea ei naţională. Cu procesul general de dezvoltare, cu luminismul se ridică tot mai hotărâtor primatul drepturilor naţionale comune, conceput de Inochentie Micu. Ideile lui au prins rădăcini, care pătrund tot mai adânc şi care de acum nu vor mai putea fi smulse. Precauţiile regimului s-au dovedit zadarnice.

Lupta politică, înăbuşită, s-a refugiat în pregătirea lentă a condiţiilor pentru reluarea ei pe baze lărgite. Din rândurile studioşilor se ridică şi primii învăţaţi, apoi figurile mari ale Şcolii ardelene, care nu numai vor relua lupta deschisă de Inochentie Micu, dar, întemeiaţi pe vaste cunoştinţe istorice şi pe o mai largă bază socială decât el, îi vor da o nouă amploare, vor ridica la o nouă potentă opera lui de precursor, transmiţând-o mai departe, generaţiilor următoare.

Check Also

Lupta antiotomană a ţărilor române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea

Alianţa Moldovei cu Rusia Alianţa celor trei ţări române sub egida Transilvaniei, care a funcţionat …

Lupta socială a ţărănimii şi muncitorimii din Transilvania în perioada 1849-1867

După instaurarea absolutismului, chiar şi ţăranii care luptaseră sub steagul împăratului îşi dădeau seama că …

Lupta grupărilor feudale pentru stăpânirea Transilvaniei după prăbuşirea regatului ungar (1526-1541)

La un deceniu după înăbuşirea în sânge a războiului ţărănesc de sub conducerea lui Gheorghe …

Ultima luptă a lui Ştefan cel Mare pentru Pocuţia

După pacea cu Moldova şi unirea cu Vladislav II, urmă, în mai 1499, întărirea legăturii …

Lupta lui Inochentie Micu pentru ridicarea politică a românilor

Unirea, revenită din lovitura pe care i-o dăduse răscoala curuţilor, stimulată de regim, era mânată …