Imperiul Vlaho-Bulgar

Locuinţele românilor în Peninsula Balcanică

Unii scriitori ai timpului nostru cred că Imperiul Valaho-Bulgar, întemeiat peste Dunăre în anul 1185, de către fraţii Petru şi Asan, s-ar fi întins şi la nordul fluviului asupra Munteniei şi raportă la românii din Muntenia numele de valahi din titulatura acelui imperiu. Se pretinde că „Imperiul Valaho-Bulgar al Asăneştilor se desfăcu, către sfârşitul dinastiei române din el, într-un stat român din stânga Dunării şi altul bulgar din dreapta ei şi că tot aici trebuie căutate originile principatului Valahiei, cu aşezămintele sale bizantino-bulgare şi cu numele de Ioan în titlul domnitorilor, moştenit de la Asăneşti”.

O asemenea părere este greşită până în rădăcină şi cercetarea care urmează va dovedi într-un chip neîndoielnic că Imperiul Asăneştilor, deşi poate să fi avut pretenţii de supremaţie şi asupra ţărilor de la nordul Dunării şi anume asupra Valahiei, ca unele ce fuseseră stăpânite de vechiul Imperiu Bulgăresc, aceste pretenţii erau numai platonice; că apoi poporul valahilor pe care se baza în mare parte tăria şi puterea de împotrivire a împărăţiei Asăneştilor, era acel din munţii Hemului şi ai Pindului, nicicând însă românii din Dacia Traiană.

Populaţia romană fusese, în timpul Imperiului Roman, un corp întins şi neîntrerupt, de la Marea Adriatică până la Marea Neagră şi din nordul Transilvaniei până dincolo de Hemus; însă că în această continuitate a poporaţiei romane se introduse, ca un cui despărţitor, năvălirea slavo-bulgară, care repezi poporaţia de căpetenie a Moesiei către munţii sudului: Balcanii şi Pindul, absorbi rămăşiţele ce mai zăboviră în sânul năvălitorilor, şi dezbină trupul poporului român din răsărit în trei trunchiuri deosebite; daco-românii în Dacia Traiană, macedo-românii la sudul Balcanului şi istro-românii în peninsula Istriei.

De la acea despărţire, poporaţia de viţă romană, care era aşa de numeroasă în vechea Moesie, dispare aproape cu totul din regiunea ce se întinde între Dunăre şi Balcani. Cu deosebire oraşele dunărene în care, încă în veacul al IV-lea şi al V-lea, răsuna de pe amvoane limba latină, iau un caracter cu totul slavon şi poporaţia romană se mistuie din ele până la cele de pe urmă rămăşiţe. De aceea, în tot decursul Veacului de Mijloc, nu se pomeneşte în Moesia nici o poporaţie de viţă latină, cu toate că scriitorii bizantini, care se ocupă cu de-amănuntul de toate ţările împărăţiei lor, foste sau în fiinţă până la Dunăre, pomenesc de mai multe ori de poporul valahilor. Toate amintirile acestui popor se referă chiar fără excepţie, la regiunile de la sudul Balcanilor.

Cea dintâi amintire a unei poporaţii de origine romanică este făcută de scriitorul bizantin Teofilact, mort la 640, care spune că în anul 579 (586,) generalii Martinus şi Comentiolus voind să lovească pe avari în Tracia, fură împiedecaţi de la aceasta, prin o spaimă care intră în armata lor. Căzând anume sarcina de pe spetele unui catâr, un soldat strigă către stăpânul dobitocului, în limba patriei sale: retorna fratre”; iar oastea, luând această chemare drept un strigăt de alarmă, o rupse de fugă. Theophanes, scriitor cu două secole posterior, mort la 817 (818,) dă o altă formă chemării amintite, anume: „torna, torna fratre”.

Aceste vorbe sunt, fără îndoială, de origină latină şi trebuie referite la poporaţia romană, care împopora pe atunci Tracia, unde acest fel de vorbire constituia limba patriei. În cuvintele raportate se reaflă cu uşurinţă acel dialect latin, din care ieşi limba macedo-română, căci şi astăzi ele ar suna în acea limbă: „toarnă, toarnă frate”, pe când la dacoromâni ele ar avea o formă mai îndepărtată de prototipul din 579 (586) „întoarce-te sau întoarnă-te”. În daco-română, toarnă din a turna are altă însemnare. Nu este decât în totul firesc de a găsi în veacul al VI-lea limba macedo-românilor mai apropiată de cea latină decât mai târziu; aşa, nu găsim, în cuvintele raportate de scriitorii bizantini, diftongarea lui o în oa, în torna, nici pierderea lui r din silaba a doua a lui fratre (frater).

Dacă asemănăm aceste cuvinte cu altele raportate de Procopius, scriitor bizantin mort la 558, găsim aceeaşi apropiere mai mare de latina, ce se constata şi în cuvintele de mai sus. Aşa aflăm, pentru unele localităţi, numiri de caracter latin, încă nemodificate prin formele particulare ale limbilor române: tredetitilia = treizeci de tei, în care l încă nu este muiat în i, durvuli = turbure, în care l nu este modificat în r.

Lângă acestea întâlnim Gemelo-munte, în care se vede transformarea lui o din mons în u. Se cunoaşte deci, în cuvintele lui Theophilact şi Theophanes, precât şi în acele din Procopius, epoca de tranziţie a limbii romane poporane către limba vorbită astăzi de macedoromâni. Este deci învederat că aceste cuvinte, unite cu împrejurarea că scriitorii bizantini arată că ele au fost rostite în Tracia de către nişte localnici de acolo, dovedesc existenţa prin veacul al VI-lea a unei poporaţii de viţă latină prin acele părţi, ceea ce nu este decât conform cu cele ce am aflat mai sus despre întinderea elementului roman în Peninsula Balcanului.

Viaţa Sf. Dumitra din Tesalonic, scrisă pe la începutul veacului al IX-lea, spune că bulgarii, voind că cuprindă acel oraş, ar fi trimis în el un spion ce ştia patru limbi, anume: graiul de la noi, acel al romeilor, al slavilor şi al bulgarilor. Acest din urmă era acel al poporului năvălitor încă neslavizat pe acele vremuri. Romeii sunt grecii. În afară de graiul slav, care să fi fost oare al patrulea grai pe care Viaţa îl înseamnă prin acel de la noi? Este învederat că nu poate fi altul decât acel romanic (mai bine zis român) al poporaţiei Macedoniei şi al capitalei ei.

Cedrenus raportă că în luptele căpeteniilor bulgare: David, Moisi, Aaron şi Samuil în contra împăratului Constantinopolei, Vasile al II-lea, David fu ucis în Macedonia, la locul numit Stejarii frumoşi, între Castoria şi Prespa, de către nişte valahi nomazi adică păstori, care se purtau cu oile prin acele locuri, iarăşi patria lor. Acelaşi împărat, voind să nimicească puterea bulgarilor, făcea în toţi anii câte o expediţie în inima ţării lor, care se întindea în regiunea Ohridei, în munţii Macedoniei. Samuil, regele bulgarilor, pentru a scăpa de aceste lovituri (care se petrec după 1013), întăreşte o trecătoare ce se afla între Cleidion şi Câmpulung (Kimba Longos). Acest nume românesc al unei localităţi din munţii Macedoniei, arată locuinţa românilor în acei munţi, aşezaţi la sudul Balcanilor.

Tot Cedrenus mai adaugă aiurea că, în o altă luptă, petrecută în anul 1016 (1017) între împăratul Vasile şi Ioan, fiul lui Aaron, în aceleaşi regiuni, „iscoadele lui Ioan, aflând că însuşi împăratul ar veni asupra lor, alergară înspăimântate către oştirile lui Ioan, nestrigând altceva decât „vgiţi, vine împăratul”, şi toţi o rupseră de fugă odată cu Ioan. Cuvântul vgiţi (fugiţi) aparţine limbii macedo-române şi arată deci că armata lui Ioan era compusă, ca şi acea de mai sus a lui Martinus şi Comentiolus, din oameni ai acestui popor, pe care îl întâlnim tot în regiunile muntoase ale Macedoniei, luptând acuma în contra bizantinilor, precum altădată slujiseră sub ei.

În 1019, după supunerea desăvârşită a bulgarilor, împăratul Vasile al II-lea organizează biserica acestei naţii, lăsându-i forma naţională, însă numind un arhiepiscop grec la scaunul Ohridei. Prin hrisovul dat cu acel prilej, împăratul dispune ca valahii din întreaga Bulgarie să fie supuşi autorităţii acestui arhiepiscop. Din această vorbă nehotărâtă, de valahii întregii Bulgarii, s-a încercat a se deduce că valahii locuiau în Moesia, până la Dunăre; aceasta însă nu este deloc îndreptăţit, întrucât hrisovul putea, chiar vorbind de valahii întregii Bulgarii, să nu se rapoarte decât la partea locuită de ei. Pe timpul împăratului Alexios I Comnenul (1081-1118), ne spune fiica lui, Anna Comnena, vestita povestitoare a acestei împărăţii, că un valah cu numele de Pudilas, arătase împăratului ce stătea la Anchialos, cum cumanii ar fi fost călăuziţi de valahi peste trecătorile Munţilor Balcani, ceea ce dovedeşte că valahii erau în aceşti munţi acasă la ei, deoarece făceau pe călăuzii.

Către anul 1170, călătorul evreu, Veniamin din Tudela, pomeneşte despre valahii din Tesalia, în descrierea călătoriei sale către Palestina. El spune despre dânşii: „Dincolo de râul Sperchios se începe Valahia, ai cărei locuitori aşezaţi pe munţi îşi dau numele de valahi. În iuţeală ei sunt asemenea căprioarelor. De pe munţi ei se coboară în Grecia pentru pradă şi hoţii. Nimeni nu cutează a-i înfrunta în război şi nici un rege nu i-a putut birui”. Cantacuzen vorbeşte de nişte valahi, care ar locui în muntele Rodop. Tot de asemenea, ne arată scrisoarea lui Henric, administratorul Imperiului Latin din Constantinopol, către papa Inocentius al III-lea, în care îi povesteşte prinderea împăratului Balduin de către Ioniţă, că valahii ar locui în munţi, dincolo de Adrianopole. Împăratul Vasile al II-lea mai aminteşte încă o dată pe valahi, atunci când dăruieşte pe acei din Elada strategului Niculiţă, prin un hrisov din 980.

Toate amintirile de până aici despre poporul valahilor îl arată ca locuitor al muntelui, parte din ele numindu-l chiar nomad, precum sunt de obicei locuitorii munţilor, care se îndeletnicesc cu păstoria. Este îndestul de curios că descrierea rabinului Veniamin corespunde din punct în punct cu acea pe care o face Nicetas Choniates, alt martor ocular despre caracterul şi obiceiurile acestui popor: „Împăratul găsi cetăţuile şi satele lor întărite prin nouă metereze, iar apărătorii lor acăţaţi pe înălţimi după chipul cerbilor, săreau ca şi caprele peste prăpăstii şi nu primeau nici o luptă făţişă”. Tot aşa îi descrie strategul bizantin Kekavmenos, pe la 1110, când spune că aşa „e obiceiul lor, ca familiile şi turmele vlahilor să petreacă din luna aprilie până în septembrie pe munţii cei înalţi şi în locurile cele mai reci”.

Autorii Veacului de Mijloc pomenesc însă, în felul lui Veniamin, şi despre regiuni întregi, care purtau numele de Valahia în sudul Balcanilor şi toate aceste regiuni se întind în părţile muntoase ale peninsulei. Aşa Nicetas Choniates aminteşte despre Valahia Mare, care se întindea în Tesalia, denumire cunoscută şi lui Villehardouin, cronicarul Imperiului Latin din Constantinopole, sub numele de Blaquie sau Blachie la grant. Tot la dânsa se raportă şi arătarea lui Cantacuzen (1341-1355 (1354)), care vorbeşte despre o regiune întinsă din Împărăţia Bizantină numită Blachia, plină de castele întărite şi asupra căreia împăratul scriitor ar fi numit pe fratele său, Ioan Anghelul, prefect, purtând el însuşi, pe lângă titlul de împărat al răsăritului şi acela de rege al Blachiei. Chalcocondilas, în sfârşit, deşi nu mai numeşte regiunea Blachia, aminteşte despre românii ce locuiau pe timpul lui în Tesalia şi Pind, apoi în Laconia, pe lângă muntele Taiget şi Tenor.

În afară de Valahia Mare din Tesalia, se mai întâlnesc încă următoarele regiuni purtând acest nume: Valahia Mică, în Etolia şi Acarnania, ambele ţări de o muntoasă sălbătăcie, şi Valahia Superioară, între Ianina şi Tricala. S-a crezut însă că se afla valahi în Serbia. Anume mai multe documente vechi vorbesc de familii valahe, dăruite de către regii sârbi unor mânăstiri. S-a cercat a se scoate din ele aflarea de valahi dincoace de Balcani. Aşa Ştefan Nemania (1158-1199 (1168-1196) dă mânăstirii Chilandarului din muntele Athos 170 de familii valahe din Radovo şi Giurgevo sud-ostvo. Ştefan Uroş I adaugă către această danie alte 30 de familii valahe de lângă râul Drin; Ştefan Uroş al II-lea dăruieşte mai mult de 800 de valahi din regiunea Skopiei. Aproape tot aşa de mare donaţie, de 320 familii, se face de Ştefan Duşan mânăstirii Sf. Archanghel, de la Bistriţa.

Toate aceste familii de valahi erau aşezate în regiunea Kosovo, în Albania nordică şi pe platoul Skopiei, din Serbia sudică, învecinat cu Kosovo. Toţi aceşti valahi sunt apoi arătaţi mai ales ca păstori, cu toate că se ocupau şi cu agricultura, cum dovedeşte îndatorirea pusă lor din Milutin, de a da mânăstirii din Banska şi câte un „cal de grâu şi unul de vin” (transporturile se făceau pe cai). Este deci învederat vorba de o poporaţie de munte, care putea să înainteze în migraţiile ei din Balcani şi Pind până în munţii Serbiei, fără ca din aceasta să se poată deduce o locuinţă a ei în câmpia Moesiei.

Rezultate pentru stăruinţa românilor în Dacia

Din toate aceste arătări rezultă cu siguranţă că românii de la sudul Dunării, pe timpul când se înfiinţează Imperiul Valaho-Bulgar, nu locuiau în câmpia ce se întindea între acest fluviu şi Munţii Balcani, ci mai ales în partea muntoasă a peninsulei, la sudul acestor munţi, în numeroasele lor ramificări, care se întind ca o bogată reţea în Tracia, Macedonia, Epir, Tesalia şi alte provincii, toate muntoase, ale Peninsulei Balcanului. Ei veniseră aici din regiunile Moesiei, unde am văzut că, pe timpul stăpânirii romane, locuia o pânză bătută de poporaţie romanică. De aceea şi Nicetas Choniates ne spune, că „Valahii de acum, în vechime o numeau misi”.

Este învederat că, dacă românii transdanubieni din Imperiul Asanizilor ar fi locuit în Moesia, ar trebui să mai aflăm astăzi cel puţin nişte insule din poporul lor răspândite prin această regiune, ceea ce tocmai nu se întâlneşte, deoarece toată poporaţia românească ce se află în Bulgaria Cisbalcanică este originară din principate şi imigrată aici în vremile mai nouă, în timpurile Fanarioţilor şi ale Regulamentului Organic. Macedo-românii ce se întâlnesc în Bulgaria de astăzi (vechea Moesie), sunt cu toţii locuitori de prin oraşe, îndeletnicindu-se cu comerţul şi industria şi ţinând uneori hanurile la drumul mare. Cu toţii deci sunt imigraţi în timpurile mai nouă aici, ca şi românii din stânga Dunării. Nici unul nu este locuitor băştinaş al acestei regiuni. De aceea, câmpia dintre Dunăre şi Balcan nu a purtat niciodată numele de Valahia.

Poporaţia romanică, care forma pe timpul romanilor elementul etnografic esenţial al ţării, a fost, cum am arătat, în mare parte, alungată spre sud în adăpostul munţilor, acolo unde şi astăzi ea se regăseşte. Cei care mai rămaseră în Moesia fură absorbiţi cu totul de numerosul element slavon, care-i înecă. De aceea în zadar s-ar căuta urma de poporaţie romanică veche în câmpia bulgară. Toţi acei ce se întâlnesc aici sunt imigraţi nu de mult, fie ca poporaţie de câmpie din ţările române de la nordul Dunării, fie ca element orăşenesc din românii de la sudul Balcanului. Vechea poporaţie romană a Moesiei trebuie căutată în adăposturile ei, prin Balcani şi ceilalţi munţi ce se ramifică din ei. Aici a locuit ea în tot decursul Veacului de Mijloc; aici s-a dezvoltat şi istoria ei.

Poporaţia română din Peninsula Balcanului, cea pe care o vom vedea că întemeiază Imperiul Româno-Bulgarilor, era deci despărţită de aceea din Dacia Traiană prin slavii ce ocupau Moesia, încât numele de valah nu se poate referi decât la unul din cele două popoare ce puteau să-l poarte; acel de la nordul Dunării sau acel de la sudul Balcanilor, nicicând însă să se cuprindă sub el ambele trunchiuri, ce erau despărţite unul de altul şi nu formau o unitate teritorială, care este neapărată pentru constituirea unui stat.

La data înfiinţării sale (1185), Imperiul Româno-Bulgar nu se putea întinde şi în Transilvania, patria adevărată a elementului daco-roman, întrucât această ţară căzuse sub unguri, încă de pe timpul lui Sf. Ştefan (către 1000). În Muntenia, am văzut că, deşi locuiau români, aceştia ocupau partea muntoasă, fiind şi ei sub suzeranitatea regilor ungureşti. Unde rămâne deci loc bulgarilor pentru întinderea împărăţiei lor peste românii de. la nordul Dunării, mai ales dacă luăm în privire şi împrejurarea că de la 950 înainte până ce vin tătarii în 1241, câmpia munteană este sub stăpânirea cumplitelor hoarde ale pecenegilor şi ale cumanilor?

Împotriva acestor argumente hotărâtoare, ce aduc sprijinitorii părerii potrivnice? Numele de Bulgaria, păstrat până prin veacul al XIII-lea Munteniei, ceea ce am văzut că se explică de sine, prin faptul că ţările locuite de romani făcuseră mai înainte parte din Imperiul întâi bulgăresc şi păstraseră numele de Bulgaria ca amintire a acestei vechi stăpâniri. Expunerea istoriei împărăţiei româno-bulgare şi mai ales acea a întemeierii sale, la care românii luară o parte hotărâtoare, va duce la aceeaşi încheiere, anume că elementul românesc al acestui stat era acel de la sudul peninsulei, niciodată acel din Dacia Traiană.