Iluminismul în cultura şi literatura română între 1780 şi 1830

Şcoala Ardeleană

Ţările române nu rămân nici ele izolate de efervescenţa acestei epoci, deşi pătrunderea la noi a marilor idei iluministe a fost întârziată atât de dominaţia străină, cât şi de feudalismul autohton.

Cel dintâi nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Şcoala Ardeleană, mişcare a intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Burghezia românească din Transilvania, mai dezvoltată decât în Ţara Românească şi Moldova, era nemulţumită de lipsa de drepturi sociale şi politice ale poporului român din Transilvania, inechitate care dura de secole, încă din 1437, când se semnase actul cunoscut sub numele Unio trium nationum, înţelegere ce excludea participarea românilor la viaţa social-politică.

Programul politic al Şcolii Ardelene este prezentat în memoriul din 1791, intitulat Supplex libellus valachorum Transsilvaniae, trimis împăratului Leopold II, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celeilalte. Şcoala Ardeleană este deci, în primul rând, o mişcare de eliberare naţională şi socială, care a găsit în patrimoniul de gândire al iluminismului european principii, argumente, idei ce slujeau năzuinţele poporului român în acel moment istoric.

Din punct de vedere cultural, Şcoala Ardeleană a avut un rol important în stimularea studiului istoriei şi limbii române, a dezvoltării ştiinţelor naturii şi a învăţământului. Acţiunea politică şi culturală a Şcolii Ardelene este îndrumată de operele istorice şi filologice ale lui Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816), Petru Maior (1761-1821) şi Ion Budai-Deleanu (1760-1820). Toţi patru au făcut studii superioare la Viena sau Roma.

În ansamblu, activitatea Şcolii Ardelene cunoaşte două direcţii fundamentale. Prima are un pronunţat caracter iluminist, urmărind emanciparea poporului, mai ales a ţăranilor. În acest scop, s-au înfiinţat numeroase şcoli în limba română (numit director al şcolilor române, Gheorghe Şincai a iniţiat înfiinţarea a nu mai puţin de 300 de şcoli), s-au scris abecedare, aritmetici, catehisme, cărţi de popularizare ştiinţifică, manuale de economie practică, s-au publicat calendare şi cărţi populare etc.

Cealaltă direcţie este erudită şi cuprinde tratatele de istorie şi filologie. Cele mai importante lucrări sunt: Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor de Samuil Micu, Hronica românilor şi a mai multor neamuri de Gheorghe Şincai, Istoria pentru începutul românilor în Dachia de Petru Maior, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, Disertaţie pentru începutul limbii române de Petru Maior şi Lexiconul de la Buda, primul dicţionar etimologic al limbii române.

Studiile de istorie, prin care se continuă activitatea cronicarilor, acordă un interes deosebit mai ales procesului formării poporului român contestându-se afirmaţiile tendenţioase ale celor care falsificau istoria pentru a justifica inechitatea care se făcea românilor. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice, filologice şi demografice privind originea latină a limbii şi a poporului român, continuitatea şi unitatea sa etnică. În acelaşi scop - al dobândirii libertăţii naţionale - erau folosite şi argumente de factură iluministă (principiile libertăţii, egalităţii, ale dreptului natural şi ale contractului social). Istoricii Şcolii Ardelene au jucat un rol esenţial în acumularea dovezilor şi argumentelor pentru susţinerea egalităţii în drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte naţionalităţi ale Imperiului Habsburgic.

Studiile de limbă urmăresc să dovedească latinitatea limbii române, ca argument fundamental al romanităţii poporului român. În plan strict ştiinţific, lui Petru Maior îi revine meritul de a fi afirmat primul că limba română derivă din latina populară, adică din latina vorbită de marile mase şi nu din cea clasică, limbă a culturii şi ştiinţei antice: „... se ştie că mulţimea cea nemărginită a romanilor, a cărora rămăşiţe sunt românii, pre la începutul sutei a doao de la Hs., în zilele împăratului Traian, au venit din Italia în Dachia; şi au venit cu acea limbă latinească carea în vremea aceaia stăpânea în Italia. Aşa dară, limba românească e acea limbă latinească comună, carea preia începutul sutei a doao era în gura romanilor şi a tuturor italianilor.”

Aportul Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii este deosebit de preţios. În această epocă s-a pus problema adoptării alfabetului latin în locul celui chirilic, a fixării normelor gramaticale ale limbii, a îmbogăţirii vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice. În ciuda unor idei exagerate (se propunea o ortografie etimologică şi se cerca eliminarea elementelor nelatine din limbă) - care vor fi reluate în secolul următor de curentul latinist Şcoala Ardeleană are meritul de a fi pus bazele cercetării ştiinţifice a limbii române.

Idei exagerate au apărut şi în lucrările istorice, cum ar fi, de exemplu, avansarea unei ipoteze pur romane a originii poporului român, dar exagerările Şcolii Ardelene se explică prin caracterul polemic al activităţii ei ştiinţifice, care a continuat - în alt scop, dar în acelaşi spirit - procesul formării conştiinţei naţionale început de cronicari. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost mai ales istorici şi filologi, cărturari străluciţi şi animatori ai culturii. Ei nu pot fi însă socotiţi şi scriitori. Sub raport, strict literar, operele lor nu ating decât pe alocuri nivelul cronicarilor.

Totuşi, Şcoala Ardeleană a creat un climat favorabil literaturii şi a dat prin Ion Budai-Deleanu, pe cel dintâi mare poet român de talie europeană. Opera literară fundamentală a acestuia Ţiganiada - este o sinteză artistică a ideilor iluministe ale epocii şi reprezintă prima demonstraţie de valoare a posibilităţilor poetice ale limbii române, fiind sub acest aspect o neaşteptată capodoperă.

Iluminismul Şcolii Ardelene - animat de ideea propăşirii prin cultură, acordând textului scris o pronunţată funcţie socială, preocupat de formarea temeliilor moderne ale civilizaţiei româneşti - reprezintă prima etapă de modernizare a culturii noastre, înscriindu-se în felul acesta, prin aspectele lui specifice, în iluminismul european.

Check Also

Protectoratul religios şi identitatea culturală în Europa

Lumea creştină s-a aflat sub protectoratul Bisericii încă de la oficializarea creştinismului în secolul al …

Cultura „amforelor sferice”

Descoperirile făcute între 1955-1958 în Moldova, ca cele de la Piatra Neamţ, Dolheştii Mari (lângă …

Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive

Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive este cunoscută în Transilvania din numeroase locuri, mai …

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …

Mediile culturale româneşti în perioada interbelică

O politică de unificare în domeniul culturii Principiile şi temeliile pe care s-a înălţat România …