Iluminism

Iluminismul este o mişcare ideologică şi culturală cu caracter raţionalist desfăşurată în secolele XVIII-XIX în Europa şi în cele două Americi. Emanat din spiritul Renaşterii, iluminismul s-a manifestat în filosofie, ştiinţa istoriei, pedagogie, învăţământ, literatură, având ca iluştri promotori în Franţa, de unde a pornit, pe Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Diderot, D’Alembert şi D’Holbach. Încununarea pe plan intelectual a muncii acestora este monumentala Enciclopedie franceză, inaugurată în 1751. Printre reprezentanţii de frunte ai curentului în alte culturi se numără Kant, Lessing, Herder, Goethe, Schiller, Metastasio, Pestalozzi, Lomonosov, Radişcev, Antioh Cantemir şi Benjamin Franklin.

În spaţiul românesc, „luminile” s-au revărsat din două părţi: direct de la surse, din Occident, şi pe căile ocolite ale sud-estului şi estului european. Agenţi ai lor erau, în primul caz, tineri înapoiaţi din şcoli apusene, dar şi feluriţi străini aduşi din vest: secretari domneşti, dascăli, refugiaţi politici, artişti. Focare de cultură occidentală existau însă şi în imperiul Otoman, mai cu seamă la Istanbul, unde s-a format, însuşindu-şi idei ale Renaşterii, Dimitrie Cantemir. Epoca fanarioţilor, cu toate neajunsurile ei, a avut şi meritul de a fi facilitat considerabil pătrunderea în ţările române a culturii antice greceşti şi latine, integrată spiritului occidental.

La infiltrarea acestui spirit au contribuit şi ofiţeri cultivaţi din armata rasă ajunşi în Principate. Posibilităţi de accedere la sursele ideilor noi existau de altfel şi aici: bibliotecile particulare ale unor domnitori şi boieri şi cele publice, bisericeşti, mănăstireşti deţineau cărţi şi reviste din Occident, unele de apariţie recentă. Mari boieri ca, într-o perioadă anterioară, stolnicul Constantin Cantacuzino, iar mai târziu, Dinicu şi Iordache Golescu, ierarhi învăţaţi precum Iacob Putneanu, Iacob Stamati, Veniamin Costache au întreprins acţiuni culturale ce preludează şi susţin ofensiva iluministă.

În Transilvania unirea unei bune părţi a românilor ortodocşi cu Biserica Romei a făcut posibilă întemeierea de şcoli româneşti şi trimiterea elevilor celor mai buni la studii superioare în universităţi din Roma, Viena şi Budapesta. Înapoiaţi de acolo, aceştia au devenit în secolul al XVIII-lea factori ai unei mişcări de cultură, numită de către Dumitru Popovici „Renaşterea ardeleană”, consacrată sub denumirea Şcoala Ardeleană.

Rolul determinant în pregătirea şi declanşarea acesteia l-a avut episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein, iar corifeii mişcării sunt Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu. Stimulată de gândirea occidentală, acţiunea iluministă românească se diferenţiază în contextul european prin accentuate caractere proprii, în raport cu radicalismul iluminismului francez, cel românesc se caracterizează prin moderaţie.

În Transilvania el a fost modelat de ideologia absolutismului luminat, promovată de împăratul Iosif II. Mulţi dintre propagatori fiind, şi aici, şi în Principate, teologi, preoţi, călugări, adoptarea unui anticlericalism deschis se excludea prin definiţie. Altul decât în ţările Apusului era suportul social al iluminismului. Neexistând o burghezie consolidată, demersurile pentru „luminare” ale unor învăţaţi - în afară de corifei, sunt de menţionat, între alţii, Vasile Aaron, Ioan Barac, Ioan Molnar Piuariu, Damaschin Bojincă, Radu Tempea, în Transilvania; Gheorghe Lazăr, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, Eufrosin Poteca etc., în ţările române - au fost sprijinite, la sud de Carpati, de boieri - fraţii Golescu, Iancu Văcărescu etc.

Proveniţi din ţărănime, unii din mica nobilime rurală, iluminiştii ardeleni năzuiau la ridicarea neamului exclusiv prin cultură, fără un program de transformări sociale adânci. Ei concep schimbarea în bine a soartei ţărănimii şi a păturilor de mijloc pe căi paşnice, legale. De aceea au dezaprobat răscoala lui Horea. Mai presus de problema socială, cărturarii ardeleni situau însă cauza naţională. Ideea emancipării naţionale prin „luminare”, prin întemeiere de şcoli, prin cultivarea limbii, prin răspândirea învăţăturii la sate polarizează întreaga lor activitate. Aceasta s-a materializat în lucrări în primul rând de istorie şi filologie, obiectivele esenţiale fiind dovedirea originii romane a poporului român, a continuităţii lui în Dacia şi a latinităţii limbii române.

Pe lângă istorii, gramatici, dicţionare, au fost întocmite cărţi şi broşuri de iniţiere în filosofie, logică, etică, teologie, ştiinţe juridice, geografie, etnologie, ştiinţele naturii, precum şi de îndrumare practică: pomărit, creşterea stupilor etc. Profesori, mulţi dintre ei, la Blaj, sprijinitori cu toţii ai şcolilor româneşti din Transilvania, iluminiştii ardeleni au creat un învăţământ ce avea să devină model pentru cel din Principate, întemeiat, de altfel, de către Heliade şi Asachi cu concursul unor continuatori ai Şcolii Ardelene, ca Gheorghe Lazăr, Damaschin Bojincă, Florian Aaron şi Vasile Fabian-Bob.

Sub impulsul mişcării iluministe au luat naştere în Transilvania, în Moldova şi în Muntenia, teatrul şi presa. Întemeietori ai primelor periodice de durată au fost Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi şi George Bariţiu. Literatura română datorează Şcolii Ardelene singura epopee încheiată, Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, scriere de o factură modernă accentuată, care include, transpuse în ficţiune sau purtate în „sertarele” textelor din subsolul poemului, şi dezbateri de idei, exprimând cele mai temerare atitudini din cuprinsul iluminismului românesc.