Ideologiile şi practicile politice în România

După 1918 viaţa politică românească a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică fundamentată pe introducerea votului universal în 1918 şi pe adoptarea în 1923 a noii Constituţii. În articolul 5 erau prevăzute drepturile şi libertăţile cetăţeneşti specifice unui stat democratic, Constituţia din 1923 la articolul 33: „Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate de Constituţiunea de faţă”. Ea avea la bază principiul separării puterilor în stat: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Prevederile Constituţiei din 1923 au constituit baza democraţiei româneşti interbelice, dar funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin aceasta s-a dovedit a fi dificilă. Lipsa de experienţă a electoratului, rivalitatea dintre partide, ambiţia conducătorilor, gravitatea problemelor ce urmau a fi rezolvate au dus la o deteriorare a mecanismelor constituţionale şi la concentrarea puterilor în mâinile executivului şi ale şefului statului.

În sistemul politic din România interbelică partidele politice aveau un rol esenţial, dar Constituţia din 1923 nu conţinea nici un cuvânt despre acestea. Totuşi legea fundamentală prevedea anumite drepturi şi libertăţi care pentru a putea fi exercitate, presupunea existenţa partidelor politice. Se înregistrează, între anii 1918-1921, o maximă proliferare a partidelor politice „unele intitulându-se agrariene” sau „ţărăniste” cu scopul de a atrage electoratul din mediul rural, majoritar, altele naţionaliste care urmărea atragerea celor sensibili la ideea de patriotism. Scena politică interbelică a fost dominată de două partide: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc care au guvernat ţara în cea mai mare parte a perioadei interbelice.

Liberalismul punea în centru societăţii individul, teorie care a fost susţinută până la primul război mondial. După război au loc modificări în ideologia liberală, apărând neoliberalismul care pune accentul pe intervenţia statului, apreciind că interesul general prima asupra celui individual. Această concepţie a fost dezvoltată de personalităţi de marcă, precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu, etc.

Ei au adus importante contribuţii la teoria şi practica industrializării, punctul esenţial al doctrinei neoliberale. Viitorul era, în concepţia lui Şt. Zeletin - cel mai de seamă teoretician al neoliberalismului - în industrializare şi urbanizare. Ei au accentuat rolul industriei şi au întrevăzut o strânsă legătură între industrializare, modernizare şi consolidarea independenţei politice.

Reprezentanţii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind „protecţionismul”, concretizată în formula „prin noi înşine” prin care se putea asigura o valorificare superioară a resurselor naţionale, în primul rând prin forţe proprii. Deviza „prin noi înşine” nu trebuie interpretată ca o atitudine exclusivistă, de înlăturare a capitalului străin, ci ca o colaborare cu acesta în condiţii mai avantajoase ca până atunci. Pentru Ştefan Zeletin, Constituţia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de naştere a neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic şi se întemeia pe separaţia puterilor în stat.

El aprecia: „Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoarele puncte de vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: intervenţia puterii de stat şi concepţia libertăţilor individuale ca „funcţii sociale”. Democraţia, idee de bază a gândirii liberale de pretutindeni s-a bucurat şi ea, pe plan teoretic, de atenţia ideologilor liberali, cu deosebire în perioada interbelică, în care aceasta era virulent combătută de grupările extremiste de dreapta.

Ţărănismul a fost cea de-a doua concepţie cu un impact deosebit în societatea românească. Această concepţie a fost promovată de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gheorghe Zane etc. Ei susţin că România - ca şi celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească. Spre deosebire de poziţia proindustrială, puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal - care considera problema agrară rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul război mondial - Partidul Ţărănesc şi, apoi Partidul Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită gospodăriei ţărăneşti şi agriculturii.

Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogenă şi independentă, cu un rol deosebit în evoluţia ulterioară a societăţii româneşti. Se afirma că prin aplicarea doctrinei ţărăniste şi apoi a statului ţărănesc - ca cea mai autentică expresie a democraţiei - se putea realiza gospodăria ţărănească trainică, bazată pe „proprietatea de muncă”. Ţărăniştii susţineau creşterea rolului statului în economie, considerând-o chiar o necesitate.

Pornind de la concepţia că România trebuie să rămână un stat preponderent agrar, reprezentanţii ţărănismului n-au negat necesitatea dezvoltării unor ramuri industriale, în mod special a celor care valorificau produsele agricole şi bogăţiile subsolului. În schimb ei se împotriveau protecţionismului vamal ridicat, susţinut de liberali. Reprezentanţii ţărănismului apreciau că România nu dispunea de suficient capital pentru susţinerea dezvoltării economiei şi se pronunţau pentru politica „porţilor deschise” faţă de capitalul străin.

Din punct de vedere politic, Constantin Stere aprecia în 1920 că statul român nu poate fi decât un stat ţărănesc, pentru că poporul român este un popor de ţărani şi pentru că munca ţărănească condiţiona toată viaţa economică şi socială. La început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut „lupta de clasă” a ţărănimii şi muncitorimii împotriva „burgheziei oligarhice”, apoi (după 1924), au preconizat „apărarea de clasă” împotriva agresiunii la care ţărănimea era supusă din partea burgheziei. În moţiunea adoptată în 1935 la Congresul Partidului Naţional Ţărănesc se insista pe ideea de colaborare a tuturor forţelor sociale în cadrul statului naţional ţărănesc pe baza unei reale democraţii.

Mecanismul democratic stabilit de Constituţia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus în aplicare. Dificultatea a fost dată în primul rând de faptul că şi după 1918 s-a menţinut vechea practică, instituită de Carol I, ca regele să numească guvernul după care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de alegeri. Astfel că nu legislativul desemna executivul ci invers. În perioada interbelică s-a înregistrat o mare instabilitate guvernamentală; în cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la cârma ţării 30 de guverne şi au avut loc 10 alegeri generale.

Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând în aplicare politica „prin noi înşine” au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării şi emanciparea economiei ţării de sub dependenţa capitalului străin. A fost adoptată noua Constituţie în 1923; au fost adoptate legi privind comercializarea şi controlul întreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924) legea pentru organizarea şi exploatarea căilor ferate (1925) etc.

Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-ţărăniştilor şi liberalilor. Ţărăniştii au guvernat în intervalele 1928-1931 şi 1932-1933 punând în practică politica economică a „porţilor deschise”. Reveniţi la guvernare, în 1933, liberalii au promovat măsuri de încurajare a industriei naţionale şi de creştere a rolului statului în economie. Datorită unui complex de factori interni, dar şi pe un fond internaţional caracterizat prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă, regimul democratic stabilit prin Constituţia din 1923 a început să funcţioneze tot mai defectuos şi a eşuat în urma alegerilor parlamentare din 1937.

Extremismul

Alături de cele două concepţii - liberalismul şi ţărănismul - în perioada interbelică au apărut şi curente extremiste de dreapta şi de stânga. Cea mai importantă grupare extremistă de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu care, în 1927, se desprinde din Liga Apărării Naţionale Creştine şi întemeiază Legiunea Arhanghelul Mihail, iar în 1930 îşi constituie o secţie politică - Garda de Fier.

Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit să sublinieze atât orientarea antisemită, cât şi condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice acuzaţi de materialism, de lipsa de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa şi apologia morţii în viziunea lor democraţia parlamentară era condamnată la pieire, fiind socotită vinovată de scindarea naţiunii prin lupta dintre partide, de slăbirea autorităţii statului, sărăcirea populaţiei, lipsa de moralitate, facilitarea acaparării avuţiei tării de către politicieni şi evrei şi subordonarea României marii finanţe internaţionale evreieşti.

În locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii susţineau teoria elitelor. În planul politicii externe mişcarea legionară a acţionat pentru alianţa României cu Germania şi Italia afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „o ţară mândră ca soarele de pe cer”. Legionarii au ajuns la putere în septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial, au promovat o politică profund antidemocratică, de teroare.

Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat în 1921 care a aderat la Internaţionala a III-a comunistă. Concepţia comunistă (marxist-leninistă) aprecia că orânduirea capitalistă e perimată din punct de vedere istoric şi trebuia lichidată pe calea revoluţiei. Esenţa doctrinei comuniste se află în documentele Partidului Comunist, care apreciau că România era o „verigă slabă a lanţului imperialist” şi că de aceea trebuia pregătită revoluţia în vederea înlăturării de la putere a burgheziei şi moşierimii, instaurării puterii proletariatului, naţionalizării principalelor mijloace de producţie în scopul edificării societăţii socialiste.

În anul 1923 comuniştii români au adoptat şi susţinut teza cominternistă privind dreptul popoarelor la autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era considerată „stat multinaţional”, creaţie a „imperialismului apusean” şi trebuia dezmembrată. Orientarea antinaţională a PCR a dus la scoaterea lui în afara legii, în anul 1924. În august 1944, în condiţiile înlăturării regimului antonescian, PCR participă la guvernare şi treptat reuşeşte să preia treptat întreaga putere.

Check Also

Douăzeci de ani de dominaţie a Coroanei în România

Noul guvern, pregătind alegerile, înăbuşi, în primăvară, acea serioasă mişcare ţărănească, pe baza formulei de …

Instituţiile şi drepturile cetăţeneşti în România

Justiţia şi apărarea drepturilor cetăţeneşti Una din caracteristicile de bază ale unui sistem democratic este …

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Monarhia, centru de putere în România

Ferdinand I – un monarh constituţional În perioada interbelică, la fel ca în timpul lui …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …