Ideologiile naţionale şi acţiunea politică în secolul al XIX-lea

Naţionalism

Ordinea europeană conservatoristă stabilită de Congresul de la Viena s-a bazat pe principiile legitimităţii dinastice şi ale echilibrului european. Abia reinstaurată, această ordine vegheată de Sfânta Alianţă a fost contestată de aspiraţiile liberale dar mai ales naţionale ale popoarelor.

Naţionalismul secolului al XIX-lea a avut două surse principale. Una a fost revoluţia franceză, care a consacrat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Cealaltă s-a inspirat din întoarcerea la tradiţii, conştiinţa naţională bazându-se în acest caz pe istorie, limbă şi religie. Susţinută în principal de romanticii germani, ea s-a manifestat mai ales în Europa Centrală, de Sud şi de Est, acolo unde burghezia nu a fost suficient de puternică pentru a asimila curentul naţional.

Acţiune politică

Mişcarea naţională a italienilor, numită „Risorgimento”, a debutat prin acţiunile carbonarilor (1820-1831). S-au adăugat iniţiativele lui Giuseppe Mazzini care, organizând „Tânăra Italie” şi mai târziu „Tânăra Europă”, a promovat ideea unei Italii unite şi republicane. În statele germane, agitaţiile profesorilor şi ale studenţilor (1818-1820) nu au avut nici un rezultat politic durabil. Lipsită de sprijin, revolta polonezilor împotriva stăpânirii ţariste a fost crunt reprimată (1830-1831).

În alte zone ale Europei mişcările naţionale au avut mai mult succes. Belgia, revoltându-se împotriva stăpânirii olandeze, obţinea, în 1830, cu ajutor francez, independenţa. Marcat de „chestiunea orientală”, sud-estul Europei s-a confruntat cu mişcări ale sârbilor (1804-1817), ale grecilor şi ale românilor conduşi de Tudor Vladimirescu (1821). După 1821, Ţările Române au redobândit vechea autonomie, iar domniile fanariote au fost înlăturate. În 1829, Tratatul de pace ruso-turc de la Adrianopol recunoştea autonomia Serbiei şi independenţa Greciei.

1848 - „primăvara popoarelor”

Revoluţiile de la 1848 au fost animate deopotrivă de revendicări naţionale şi liberale. Izbucnită mai întâi în Franţa, unde a fost proclamată Republica a II-a, revoluţia s-a extins. Revoluţia vieneză din martie a repus în discuţie revendicările naţionale şi liberale ale popoarelor din Imperiul Habsburgic, nerezolvate în 1815. Metternich, cancelarul austriac, a fugit, iar împăratul a fost nevoit să promulge constituţii. În statele germane, poporul a cerut adoptarea unor noi constituţii, iar mişcarea naţională a determinat convocarea Parlamentului de la Frankfurt, având ca obiectiv unificarea statului.

Sub presiunea evenimentelor din Neapole, Florenţa, Roma, Torino, suveranii au acceptat adoptarea constituţiei, iar aspiraţiile naţionale au condus la organizarea unei acţiuni militare împotriva Austriei. În spaţiul românesc, revendicările naţionale afirmate în documente sau în acţiunea politică vizau două obiective fundamentale: unirea şi independenţa. Ele s-au împletit cu cerinţe de ordin liberal. Refluxul revoluţiei europene a fost rapid. Intervenţia militară susţinută de Sfânta Alianţă a anulat în mare parte cuceririle revoluţionare.

Unificarea Italiei şi a Germaniei

Unificarea statelor italiene, marcate de puternice contraste economice şi social-politice, s-a realizat în jurul regatului Piemontului şi al regelui său, Victor Emmanuel al II-lea, ajutat de prim-ministrul Camillo Cavour. Cu sprijinul Franţei, Lombardia a fost eliberată de sub austrieci în anul 1859, iar doi ani mai târziu Victor Emmanuel a fost proclamat rege al Italiei.

A urmat Veneţia (1866), iar în anul 1870, profitând de înfrângerea trupelor franceze în războiul cu Prusia, italienii au pătruns în Roma, obligându-1 pe papa Pius al IX-lea să se retragă la Vatican. Noul stat italian astfel înfăptuit unea regiunea industrializată din nord, dominată de o burghezie liberală, cu regiunea sudică având o agricultură extensivă. Ultimele teritorii au fost dobândite de Italia în urma primului război mondial.

Unificarea Germaniei, favorizată de Zollverein, a fost mai rapidă (1864-1871), fiind într-o mare măsură opera cancelarului Otto von Bismarck. Propunându-şi realizarea unităţii germane prin forţă în favoarea Prusiei, el a reuşit acest lucru după trei războaie succesive: cu Danemarca (1864), cu Austria (1866), în urma căruia Prusia reunea în jurul său, prin Confederaţia Germaniei de Nord, 21 de state, şi cu Franţa (1870-1871). Ultimul a reprezentat momentul final al unificării germane şi a marcat naşterea Imperiului German avându-l în frunte pe Wilhelm I.

Ideologia naţională a continuat să agite centrul şi sud-estul Europei, contribuind la dezagregarea Imperiului Austro-Ungar constituit în 1867 prin dualismul dintre Austria şi Ungaria şi a Imperiului Otoman. În 1878 şi-au câştigat independenţa România, Serbia, Muntenegru, iar în 1913, Albania.

Unirea Principatelor Române

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova a fost expresia voinţei naţionale româneşti manifestate într-un context extern favorabil. Cerută de evoluţia societăţii româneşti şi pregătită de evenimentele revoluţionare ale primei jumătăţi de secol, îndeosebi de revoluţia paşoptistă, unirea Principatelor s-a realizat în 1859.

Problema unirii a intrat în atenţia opiniei publice europene şi a fost discutată la Congresul de la Paris (1856), care stabilea totodată un nou statut politic internaţional pentru Principatele scăpate de protectoratul rusesc. Pe fondul divergenţelor dintre marile puteri s-a hotărât consultarea românilor asupra unirii şi a problemelor importante prin convocarea Adunărilor ad-hoc. Fără să ţină seama de dorinţele formulate în rezoluţiile acestor Adunări, Convenţia încheiată la Conferinţa de la Paris (1858) permitea doar o unire trunchiată şi stabilea formele de organizare internă.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în ambele ţări, la 5 şi 24 ianuarie 1859, a reprezentat un succes, deoarece Cuza reprezenta pentru români un domn peste o singură ţară. Unirea a reuşit pe deplin atunci când, cu ajutorul Franţei, dubla alegere a fost recunoscută şi în plan internaţional. A urmat o epocă de reforme care au pus bazele statului modern român.

Check Also

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Diversitatea etnică şi confesională, soluţii politice în perioada interbelică

O nouă structură etnică şi confesională După 1918, România a cuprins patru regiuni care fuseseră …