Ideologiile democratice şi totalitare în Europa

În secolul al XX-lea are loc o confruntare între regimurile democratice şi cele totalitare în timpul primului război mondial principiile democraţiei liberale au avut de suferit datorită intervenţiei puternice a statului pentru obţinerea victoriei. Mai mult, după încheierea acestuia statul caută să menţină controlul pentru soluţionarea marilor probleme cu caracter economic sau social.

În cele mai importante state democratice - Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite - pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntă după război, electoratul a adus la putere partidele de dreapta: Partidul Conservator în Anglia, Blocul Naţional în Franţa, Partidul Republican în Statele Unite. Acestea au promovat o politică economică de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la înmulţirea acţiunilor revendicative. Mai mult, în Statele Unite republicanii promovează o politică izolaţionistă în plan extern, protecţionistă (pe plan economic) şi puritană cu accente xenofobe (pe plan intern). Aceste partide au dominat scena politică până la marea criză economică din 1929-1933.

În Europa centrală şi răsăriteană prăbuşirea marilor imperii: german, austro-ungar şi rus a fost urmată de apariţia unor state cu regimuri politice liberal - democratice. Consolidarea sistemului democratic depindea în aceste state de rezolvarea a două probleme cheie: cea agrară şi cea constituţională. Noile state introduc, între 1919-1921, legi care, cu mici diferenţe, prevăd desfiinţarea marii proprietăţi în schimbul despăgubirilor şi redistribuirea pământului către ţărani: în acelaşi timp guvernele elaborează constituţii democratice.

Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambiţiile conducătorilor şi lipsa de experienţă a electoratului, au dus la deteriorarea mecanismelor constituţionale şi la concentrarea puterii în mâinile executivului. În aceste condiţii viitorul democraţiei este tot mai mult legat de personalitatea şefului statului: dacă acesta respectă regulile constituţionale, regimul respectiv evoluează în sens democratic, cum a fost în Cehoslovacia. În schimb în alte state, ca de exemplu Polonia, evoluţia a fost spre autoritarism.

Marea criză din 1929-1933 pune în dificultate democraţiile liberale, care se confruntă cu grave probleme economice şi sociale. În timp ce în state precum Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau în Cehoslovacia, unde regimurile democratice supravieţuiesc, în altele - Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instalează regimuri autoritare.

Idei şi regimuri totalitare

Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reacţiile faţă de modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări extremiste şi la instaurarea, în multe state europene a unor regimuri dictatoriale. În acest context îşi fac apariţia ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă.

Fascismul a apărut în Italia şi a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor corporaţiilor, noua organizare urmând, în concepţia iniţiatorilor ei, să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a „onoarei naţionale”.

Ei considerau că statul naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-l compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini. Decepţionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, zguduită de ample mişcări sociale, provocate şi susţinute de stânga socialistă, care ameninţa cu instaurarea dictaturii proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării. În faţa acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.

Fasciştii organizează „marşul asupra Romei” determinându-l pe regele Victor Emanuel al III-lea, care se temea de tulburări sociale, să demită guvernul şi să accepte numirea lui Mussolini ca prim ministru la 29 octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputaţilor devine majoritar fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii.

Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a fost redusă la tăcere, libertatea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost interzisă. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste „Ovra” şi rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925, care stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici.

Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere „statul corporatist” care asigura prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Pentru atragerea maselor „Il Duce” a impus adoptarea unor măsuri şi programe care s-au bucurat de susţinere populară: a încercat să controleze marele capital, să stăvilească abuzurile şi corupţia, a luat măsuri împotriva mafiei. Printr-o propagandă abilă^fasciştii au urmărit să redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei. Antrenarea Italiei în agresiuni externe şi în al doilea război mondial a determinat scăderea popularităţii lui Mussolini şi retragerea sprijinului popular. A fost înlăturat de la putere în iulie 1943.

Nazismul ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf”. La baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul şi antisemitismul. Nazismul a apărut într-o perioadă dificilă pentru naţiunea germană. Germania care fusese învinsă în primul război mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Germanii considerau că li s-a impus un „dictat”.

Naziştii au pus un mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler considera vinovat pentru problemele economice şi sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare. Singura soluţie pe care o susţinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider providenţial care să supună naţiunea în numele binelui general.

El urmărea crearea unui imperiu (reich) care să-i cuprindă pe toţi germanii. Justifica expansiunea germană prin nevoia de „spaţiu vital” pentru rasa ariană, considerată superioară. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism şi în special din antisemitism, o componentă esenţială a programului său. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane şi de aceea naziştii susţineau eliminarea lor prin exterminare.

Preluarea puterii de către nazişti are loc în ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor alegerilor din 1932, preşedintele Hindenburg l-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducătorul Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania. Având majoritatea în Parlament, Hitler a obţinut puteri dictatoriale, în martie 1933. Acest fapt semnifică sfârşitul republicii de la Weimar şi instaurarea dictaturii naziste în Germania.

Primele măsuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase în afara legii cu excepţia Partidului Naţional Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi adversarii din propriul partid. În anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat şi atribuţiile acestuia proclamându-se „Fuhrer”.

De la început evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârşitul anului 1934 cei mai mulţi avocaţi, medici, profesori şi funcţionari evrei şi-au pierdut slujbele sau dreptul de a-şi practica meseriile. Prin Legile de la Nurenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile în cadrul statului german. Cultura a fost subordonată scopurilor regimului.

Tineretul era educat în spiritul unui devotament fanatic faţă de regim şi înregimentat în organizaţii precum „tineretul hitlerist”. Controlul regimului a fost instituit şi asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tău - care constituiau contrariul valorilor promovate de naţional socialişti.

Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamentat teoria „luptei de clasă”. El susţinea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care proletariatul va prelua pe cale revoluţionară puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi într-un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia. În concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau „avangarda” proletariatului.

Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viaţă prin realizarea unei societăţi fără clase, în care să fie instaurate egalitatea şi dreptatea. Teoria marxistă susţinea că în prima etapă, cea a construirii socialismului, era necesară menţinerea statului, ca instrument al „dictaturii” proletariatului, necesar reprimării oricărei forme de rezistenţă a duşmanilor clasei muncitoare.

Primul regim comunist s-a instalat în Rusia, în octombrie 1917, sub conducerea lui Lenin. Reformele adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor şi băncilor, naţionalizarea pământului, proclamarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Între anii 1918-1921 s-a desfăşurat un război civil între partizanii vechiului regim (albii) şi susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai multe state europene au intervenit militar împotriva Rusiei Sovietice.

Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă (Ceka) cu misiunea de a-i lichida pe toţi cei care se opuneau noului regim, a fost suprimată libertatea presei, ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta, a fost decretată munca obligatorie, a fost înfiinţată Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea internă şi a fost respinsă intervenţia străină. În 1922 s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).

Totalitarismul şi teroarea s-au consolidat în timpul conducerii lui Stalin. Economia URSS a înregistrat unele progrese mai ales în domeniile: energetic, metalurgic, construcţiilor de maşini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate un ele măsuri de protecţie socială. Activitatea culturală a fost însă treptat subordonată slăvirii lui Stalin, într-un cult al personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite. După al doilea război mondial, comunismul s-a aflat în ascensiune devenind mondial, dar în ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prăbuşit iar statele respective au optat pentru democraţie.

Check Also

Construcţia democraţiei şi ideologia totalitară în România. Oameni, fapte şi idei

În perioada interbelică, în România viaţa politică a cunoscut o puternică dezvoltare democratică întemeiată pe …

Marea invazie tătară din 1241 în Europa centrală şi de sud-est

După ocuparea, în decembrie 1240, a celui mai important oraş rusesc de atunci, Kievul, şi …

Dezvoltarea societăţii şi a relaţiilor internaţionale în estul şi sud-estul Europei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Istoria Europei în veacul al XVI-lea – mai ales în ce priveşte Europa Occidentală – …

Dezvoltarea societăţii şi a raporturilor internaţionale în Europa răsăriteană şi de sud-est în secolele X-XIII

Societatea de pe teritoriul României s-a dezvoltat în strânsă legătură cu aceea din ţările vecine. …

Europa şi identitatea evreiască

Istorie Până la sfârşitul Antichităţii, principalele centre de civilizaţie evreiască au fost Palestina şi apoi …