Horia Roman Patapievici

Horia Roman Patapievici (18 martie 1957, Bucureşti) - scriitor, eseist, publicist, filosof, fizician şi activist civic. Este fiul Georgetei Patapievici (născută Bădescu), economistă, ai al lui Dionisie (Denis) Patapievici, director al Direcţiei Circulaţie Monetară din cadrul Băncii Naţionale. Urmează Liceul „Zoia Kosmodemianskaia” şi Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1982.

Este cercetător ştiinţific (1986-1994), asistent universitar (1990-1994), director de studii al Centrului de Studii Germane (1994-1996), membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (din 2000), realizator de televiziune (moderând din 2002 emisiunea „Idei în libertate”). Din 2005 deţine funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român.

Începe prin a publica versuri la „Tribuna”, în 1976. Debutul publicistic veritabil, asumat ca atare de autor, se produce însă cu proză, în 1992, la „Contrapunct”, în timp ce debutul editorial datează din 1995, când apare volumul de eseuri Cerul văzut prin lentilă (Premiul Uniunii Scriitorilor). Colaborează cu eseuri, proză, poezie la revistele „22”, „Litere, arte & idei”, „Dilema”, „Orizont”, „Vatra”, „Secolul 20”, „Plai cu boi” etc.

Patapievici este unul dintre brand-urile culturale cele mai vizibile apărute şi consolidate în peisajul postdecembrist. Sunt aici două aspecte indisociabile. Pe de o parte, cărţile şi articolele publicate de Patapievici au etalat o serie de trăsături ce au determinat selectarea lui într-unui din rolurile principale performate pe scena câmpului cultural - calităţile literare sau stilistice, considerabila plajă enciclopedică pe care o acoperă, şarmul speculativ care integrează şi manevrează referinţele. Pe de altă parte, eseistul a beneficiat de o insistentă, chiar agresivă expunere mediatică, fie ca vedetă / erou civilizator, fie ca „victimă exponenţială” (Ştefan Borbely).

Segmente ale acestei mediatizări pot funcţiona ca topoi ai instabilei, agitatei, chiar istericei vieţi de tranziţie culturală, politică etc. Sunt de amintit scandalul „căpitanului Soare”, care, bine speculat mediatic, l-a extras pe Patapievici din audienţa de nişă, sau textele encomiastice care i-au gardat primele cărţi, semnate de proeminenţi lideri de opinie precum Virgil Ierunca („L-am cunoscut, până la urmă, pe Patapievici. La Paris. L-am privit îndelung. Aşadar el era cel pe care-l aşteptam. Mi-e greu să-i fac portretul. Şi cred că nu voi izbuti vreodată”) sau Gabriel Liiceanu („Te îmbrăţişez, dragul meu Kierkegaard bucureştean. De fapt nu, greşesc spunându-ţi că eşti un Kiekegaard al nostru: am să spun mai degrabă despre Kierkegaard că este un fel de Patapievici danez”). În condiţiile unui câmp cultural neliberalizat, nutrit în bună parte din „forţa unei structuri subterane de reflexe condiţionate având în centru aura Operei, adică, prin implicaţie, a Creatorului” (Caius Dobrescu), astfel de rampe simbolice lansează fără să admită, prin datul sistemului lor de referinţă, replică.

Comentatori mai ponderaţi (ori neutri) nu văd totuşi în prima lui carte, Cerul văzut prin lentilă, compusă din eseuri alegre pe teme de filosofie, epistemologie, etică, politologie, istorie a ştiinţelor, simptomatologie românească, mai mult decât „o bună cameră de rezonanţă pentru idei puse în circulaţie de către alţii”, aparţinând unui autor caracterizabil drept „un rezonator cu personalitate, informat superlativ (dar nu în profunzime), cu un scris strălucitor, deşi uneori grevat de inerente preţiozităţi lexicale” (Ştefan Borbely).

Zbor în bătaia săgeţii (1995) este un autobiografic „eseu asupra formării” (subtitlul volumului) scris la 30 de ani, sub forma adresării directe către un prieten. Tema este aceea a formării excentrice atât faţă de sistemul educaţional oficial, cât şi faţă de alţi maeştri decât aceia din cărţi - o replică, în ceea ce priveşte cel de-al doilea termen, la naraţiunea paideică ataşată unui maestru underground, Constantin Noica, în Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu.

Patapievici inventariază aici cărţile, întâlnirile, prietenii care i-au marcat conştiinţa; de asemenea, reconstituie geneza proiectelor, poemelor, eseurilor, prozelor pe care le-a conceput sau scris până la 30 de ani pentru uzul exclusiv al spaţiului său privat şi pe care le anexează într-o „bibliografie” finală. O astfel de carte se alcătuieşte de regulă la amurgul unei vieţi în cultură, şi nu la începutul ei: eludării acestei reguli nescrise, ca şi absenţei unei autoironii rezonabile, i se datorează într-o măsură preţiozitatea stilistică, accentele de superbie juvenilă, verbozitatea filosofică, inseminarea cu sens cvasitranscendent a unor episoade comune, mobilizarea subiectului narator sub mistica unui „destin”, a unei „viziuni”.

Astfel de stridenţe îşi găsesc în planul cărţii, în special în ce priveşte termenii din urmă, o legitimare cel puţin surprinzătoare. E vorba, bunăoară, de revelaţia pascaliană pe care Patapievici ar fi avut-o la data de 13 ianuarie 1984: „Deodată m-am împotmolit, de parcă mi-ar fi fost brusc măturată cuprinderea minţii. [...] Am văzut globul terestru chiar în faţa ochilor, limpede, irizat în albastru şi strălucitor. Vedeam ţinuturile, formele de relief, mişcările oamenilor, oraşele, fluviile, nu ştiu cum. [...] puteam focaliza diferit totul, fără efort, ca şi cum ochii mei ar fi fost călăuziţi. Viziunea mea a fost tot timpul tăcută: nu am auzit voci şi nici zgomote. Am văzut creşterea civilizaţiilor, expansiunea şi moartea lor: le-am văzut moştenitorii şi am văzut continuitatea lor, în ciuda dispariţiei şi morţii.” Nexul viziunii are avantajul că justifică aproape orice; şi dezavantajul imprudenţei de a planta un „myst” în ţara lui Caragiale.

Culegerea de articole Politice (1996) a stârnit un enorm scandal: nu atât prin publicistica propriu-zisă, scrisă de pe poziţia opoziţiei intelectuale la regimul politic din perioada 1990-1996, cât prin secţiunea inaugurală a volumului, compusă din scrisori expediate în 1990 lui Alexandru Paleologu. E vorba de câteva zeci de pagini în care Patapievici îşi exprimă umoral, violent şi patetic dezgustul faţă de deturnarea revoluţiei române din decembrie 1989.

O serie de pasaje decupate din context au fost folosite ca probe incriminatorii împotriva autorului: „nu cred cu adevărat în violenţă, altfel ar fi trebuit de mult să trec la execuţiile de tip Neceaev. Numai violenţa, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimţire. Mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare”; „în condiţiile votului universal şi egal dictează cei cu urina puternică.

România ar fi putut fi salvată de rrromâni prin votul cenzitar. Dar România va fi distrusă de rrromâni, care nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu”; „sentimentul confortabil de continuitate pe care îl avem când privim retrospectiv spre istoria celor 100 de ani buni ai României (1848-1948; dar, vai, cu câte, extrem de tipice, intermitenţe!) este datorat exclusiv unei continuităţi în ceea ce am numit mai sus «pătura extrem de subţire»: românii au dat multe personalităţi remarcabile, dar numai atunci când acestea s-au format şi evoluat în medii care nu erau natural româneşti”.

În a doua ediţie a cărţii, sub titlul Criticilor mei, Patapievici a deconstruit urban, nu întotdeauna şi convingător, criticile care îi fuseseră aduse - chiar şi pe acelea evident ignare. Una dintre liniile „apărării” a stat în invocarea „calităţii... de mărturie asupra unei situaţii istorice date” a epistolelor; alta în încadrarea scrisorilor în convenţia literară a „culturii de imprecaţie”, nefamiliară cititorului român. Dintre critici, e de reţinut reproşul lui Liviu Antonesei, care observă în construcţia volumului o „lipsă de coerenţă”, dată de ecartul dintre limbajul etnopsihologiei, esenţialist, folosit în scrisorile către Alexandru Paleologu, şi critica adusă esenţialismului în partea a doua a Politicelor.

Talentul de a polariza până la umoral taberele este reşapat în eseul Omul recent (2001) - critică structurată modular, prin antamarea de referinţe din economie, epistemologie, politologie, sociologie etc. la adresa modernităţii şi a exceselor manifeste în apendicele ei postmodern (relativism, multiculturalism, corectitudine politică etc.).

„Azi, nimeni nu mai poate renunţa la moder­nitate fără a produce o catastrofă de civilizaţie. În acelaşi timp, nimeni nu mai poate trăi doar cu ea, fără a fi în cele din urmă redus la un tip de existenţă care merită tot dispreţul” - aceştia sunt termenii dialectici ai poziţiei lui Patapievici, a căror sinteză / reconciliere e găsită pe calea mistică a credinţei („fără o ancorare în Duhul prezenţei lui Dumnezeu, drumul pe care mergem se prăbuşeşte în abis - el este deja un abis”). Cartea a scandalizat ori a entuziasmat precar şi rapid mediile intelectuale, etichetele fiind negociate de regulă între termenii unei antiteze superficiale: encomion versus desfiinţare.

Opera

  • Cerul văzut prin lentilă, cuvânt înainte Virgil Ierunca, Bucureşti, 1995;
  • Zbor în bătaia săgeţii, Bucureşti, 1995;
  • Politice, Bucureşti, 1996; ediţia Bucureşti, 1997;
  • Omul recent, Bucureşti, 2001;
  • Discernământul modernizării, Bucureşti, 2004;
  • Ochii Beatricei sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante, Bucureşti, 2004;
  • Despre idei şi blocaje, Bucureşti, 2007.

Traduceri

  • David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1995 (în colaborare).

Afilieri

  • Grupul pentru Dialog Social;
  • Uniunea Scriitorilor din România;
  • Societatea Academică Română (S.A.R.);
  • PEN Club Român;
  • Liga română de presă;
  • New Europe College (N.E.C.), România;
  • Fundaţia Culturală Europeană (EKS: Europaische Kulturstiftung);
  • Institutul Ludwig von Mises Romania;
  • Institutul de Cercetări Interdisciplinare Româno-Germane (ICIRG: Deutsch-Rumanisches Interdisziplinares Forschungsinstitut).

Premii şi distincţii

  • Ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor - Franţa;
  • 1993 - Premiul pentru eseu al Editurii Nemira;
  • 1995 - Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor
  • 1995 - Premiul pentru jurnalism al revistei Cuvântul;
  • 1995 - Omul anului desemnat de revista Cuvântul;

Burse şi granturi de cercetare

  • Tempus (European Community) - Paris, Ecole Pratique des Hautes Etudes, Ve Section (noiembrie-decembrie 1992);
  • Stipendium zur wissenschaftlichen Aus - und Fortbildung in Deutschland (Deutscher Akademischer Austauschdienst, DAAD), Boppard - Frankfurt am Main, Goethe-Institut (decembrie 1994 - iunie 1995);
  • Eminescu Trust - Oxford, Oriel College - septembrie 1999.

Specializări

  • Cercetător ştiinţific - optică (laser), fizica solidelor (creşterea cristalelor, semiconductori, defecte, impurităţi).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …