Horia Bădescu

Horia Bădescu (24 februarie 1943, comuna Arefu, judeţul Argeş) - poet, prozator, eseist, traducător, profesor şi diplomat de carieră.

Este fiul Elenei (născută Petcu) şi al lui Gheorghe Bădescu, învăţători, Bădescu frecventează şcoala primară şi gimnaziul în localitatea natală, iar în 1957 devine elev al Liceului „Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeş. Bacalaureat în 1961, urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, finalizate în 1968. Lucrează ca redactor la Studioul teritorial de radio Cluj, fiind şef al secţiei culturale (1968-1971), apoi redactor-şef al secţiei de tineret, până la desfiinţarea studioului de către autorităţile comuniste (1985).

În 1987 este numit director al Teatrului Naţional din Cluj Napoca. Devine director al Radioteleviziunii din Cluj începând din 22 decembrie 1989, apoi, din 1994 lucrează în diplomaţie, funcţionând ca director adjunct (1994-1996) şi director (1997-1998) al Centrului Cultural Român de la Paris, ulterior ca diplomat în cadrul Direcţiei Culturale a Ministerului de Externe.

Este doctor în litere, din 1997, cu teza Poezie şi sacru. Membru fondator (1990) şi vicepreşedinte (1990-1992), va fi preşedinte (1992-1994) al Societăţii culturale „Lucian Blaga”. Debutează în presă, cu versuri, la revista „Tribuna” (1964). Membru fondator al cenaclului literar studenţesc „Echinox” (1967), este profund legat de gruparea revistei cu acelaşi nume.

Debutează editorial, în 1971, cu volumul de poeme Marile Eleusii. Colaborează cu versuri, publicistică, proză, eseuri şi traduceri, îndeosebi din literatura franceză, la „Tribuna”, „Steaua”, „Echinox”, „Apostrof”, „România literară”, „Luceafărul”, „Viaţa românească”, „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Familia”, „Vatra”, „Poesis” (Satu Mare), „Ramuri”, „Literatorul”, „Caiete critice”, „Ateneu”, „Argeş”, „Transilvania”, „unu” (Oradea) etc. Cicluri din versurile sale au apărut, traduse în limbile franceză, maghiară, sârbă, macedoneană, rusă, germană, engleză, în reviste şi în antologii tipărite în ţară şi în străinătate.

După 1990, cele mai numeroase tălmăciri din poezia sa apar în limba franceză (în Belgia şi în Franţa). Bădescu se afirmă şi ca eseist, colaborând la publicaţii ca „Phreatique” (Paris), „Poesie-Rencontre” (Lyon), „L’Estracelle” (Pas-de-Calais), „Le Journal des poetes” (Bruxelles), „Memoire du XXI-e siecle” etc. sau conferenţiind îndeosebi la Bienala internaţională de poezie de la Liege (1990, 1992, 1994 şi 1996) şi la Colocviile Internaţionale Blaga (Paris, 1995,1996 şi 1997), pe care le-a iniţiat, textele fiind publicate în documentele fiecărei manifestări.

De asemenea, scriitorul activează (din 1993) ca membru în Consiliul de Administraţie al asociaţiei Maison Internationale de la Poesie (Bruxelles), membru al Comitetului Ştiinţific al Institutului Internaţional pentru Poezie şi Operă al UNESCO (Verona, Italia), membru al Centrului Internaţional de Studii şi Cercetări Transdisciplinare (Paris), membru al comitetului de redacţie al revistei „Memoire du XXI-e siecle” (Franţa) şi preşedinte de onoare al revistei „Europoesie” (Paris). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor din Franţa.

Bădescu este un scriitor care se exprimă dezinvolt şi substanţial în (aproape) toate registrele literarului. Dominant în scrisul său, încă de la debut, rămâne însă modul liric. Iar dacă din bibliografia sa lipsesc speciile dramaticului, absenţa este doar formală. Categoria dramaticului, divers implicată în structura compartimentelor liric şi epic ale operei, este, în acelaşi timp, o temă de meditaţie pentru eseist. Debutul editorial se produce în acelaşi an (1971) cu al poeţilor Adrian Popescu şi Ion Mircea, din prima echipă de redactori (şi poeţi) echinoxişti.

Cartea Marile Eleusii apare cu recomandarea criticului Ion Negoiţescu, în a cărui opinie Bădescu este „un neoromantic”, cu o „sensibilitate molcomă, turnată în blânde rigori prozodice”, orientată către „marea tematică spre a o reduce la subiectivitate”. Lectura critică recunoaşte în autorul Marilor Eleusii o „voce”, un timbru poetic personal, original şi inconfundabil.

Volumul fixează liniile esenţiale de dezvoltare ale poeziei lui Bădescu, într-un mod aproape programatic: dacă primul ciclu, Zăpezile, figurează o deschidere a orizontului liric spre cosmic, De taină, cel de-al doilea ciclu, este orientat către intimitate, iar ciclul final, Marile Eleusii, indică o vocaţie specială pentru poezia cu formă fixă (ilustrată aici prin sonet). Culegerile ulterioare (Nevăzutele Urse, 1975; Cântece de viscol, 1976; Anonimus, 1977; Ascunsa trudă, 1979) confirmă că Bădescu a intuit de la început o formulă poetică proprie, relevantă, căreia îi rămâne fidel, întrucât este productivă sub toate aspectele.

Dar dacă, tematic, se cristalizează trei mari obsesii (timpul, erosul şi cosmosul), surprinzătoare şi impresionante sunt dexteritatea prozodică, diversitatea şi virtuozitatea „spunerii”, a rostirii. Poetul străbate, ca pe nişte adevărate căi obligatorii, formele „canonice”, tutelare ale poeziei. Cu fiecare poem se reia un ritual, ca o nouă tentativă de acces într-un spaţiu / timp magic, unificând gama atitudinilor lirice sub semnul unei gestici simbolice. Versul rămâne, esenţial, rostire, adică discurs adresat unui interlocutor tăcut.

De aici preferinţa poetului pentru cântec, baladă, psalm, „lied”, „silogism”, toate purtând, cu accente şi intensităţi diferite, un frison metafizic, prezent de la primul poem al cărţii de debut, până la Ziua cenuşii (2000): „dinspre îngheţ te bântuie un vânt, / fantastici nori ţi se-nvârtesc în creier, / pe osii strâmbe şi pe roţi dinţate / auzi cum opinteşte cineva / şi nu e timp, o, nu e timp / pentru adaosuri ori pentru schimb. / Apoi prin ceţuri înspre partea mării / doar fâlfâirea pruncilor stelari / în nesfârşit de aşternuturi albe. / Asemenea doar alb în neîntors / sau în întoarcerea deplină / şi / ca între două semne urma mea” (Zăpezile).

Pentru Bădescu, „sentimentul de comuniune cu cosmicul” (Eugen Simion) este, simultan, unul al neliniştii ontologice. Poetul are timpuriu viziunea declinului universal, a căderii inevitabile, a trecerii: „Ne-apasă vremea, ne-ncovoaie timpul, / ne dă prin oase iarba încolţind;/precum mistreţii bălţilor pe grind, / simţim mişcând în sânge anotimpul. / Dă-n toamnă lumea, se zbârceşte clipa, / curg pieile luminii pe pământ, / În părul rar al cerului, pe rând, / mătreaţa stelelor se înfiripă. / Încet se şubrezeşte schelăria. / Marele Cariu roade dedesubt / şi cu făina unsă ne-ntrerupt / îşi ghiftuieşte moartea brutăria/adulmecând veciilor reversul. / Ne micşorăm sau creşte Universul?”

Toate volumele, chiar cele în care „recursul” la forme canonice este programatic (Anonimus, Lieduri, 1992, premiate de Asociaţia Scriitorilor din Cluj Napoca, Ronsete, 1995), reiau simfonic temele fundamentale (iubirea, moartea, timpul) într-o orchestraţie ceremonială. Poemele pot fi citite ca nişte „cântece împotriva morţii”, din ce în ce mai laconice şi mai reflexive.

Din înscenări fastuoase, cum erau baladele (Starea bizantină, 1983), ele se restrâng la dimensiunea, directeţea şi dramatismul unui crochiu expresionist sau a unui haiku, fără a pierde, însă, ritualitatea rostirii: „Spală-mă de cuvintele toate, / ce mai rămâne / e pasul în moarte!” (Arhetipală) sau: „Ciori / pe un stârv îngheţat; / materia / oarbă de singurătate / hulpav devorându-se” (Ciori). În întregul ei, poezia lui Bădescu se vădeşte drept „poezie a fiinţei şi a rostirii” (Eugen Simion), proiectând cosmic derizoriul fiinţei umane, drama existenţială. Ea devine tot mai mult lamentaţie solemnă şi rugă imperativă.

Ca eseist, Bădescu citeşte poezia Magdei Isanos ca pe „un drum spre Eleusis” (Magda Isanos. Drumul spre Eleusis, 1975), adică „un drum către împărăţia miraculoaselor forţe germinative eterne. Un punct în care gândul produce stupoare şi îndoială înainte de a se face lumină şi înţelepciune.” Aici este de înţeles şi un pro domo, o asumare a ipostazei „eleusine” a poetului.

În eseul Meşterul Manole sau imanenţa tragicului (1986), autorul aprofundează meditaţia. El insistă asupra ideii că „creatorul a fost privit ca o fiinţă ce iese din sfera umanului, având legături intime cu teritoriile şi cu puterile sacrului.” Viziunea critică este congeneră aceleia care-i structurează poezia. Semnificativă prin îndrăzneală şi acurateţea demonstraţiei este perspectiva asupra baladei Meşterul Manole: „o tragedie în esenţialitatea sa simbolică şi artistică, în spiritul său, în trama sa, în personajele sale, în alcătuirea articulaţiilor sale”.

Cele două romane, Joia patimilor (1981) şi Zborul gâştei sălbatice (1989), completează fericit profilul plurivalent al operei lui Bădescu.

Opera literară

  • Marile Eleusii, Cluj, 1971;
  • Magda Isanos. Drumul spre Eleusis, Bucureşti, 1975;
  • Nevăzutele Urse, Cluj Napoca, 1975;
  • Cântece de viscol, Bucureşti, 1976;
  • Anonimus, postfaţă de Petru Poantă, Cluj Napoca, 1977;
  • Ascunsa trudă, Bucureşti, 1979;
  • Grigore Alexandrescu. Parada măştilor, Bucureşti, 1981;
  • Joia patimilor, Bucureşti, 1981;
  • Recurs la singurătate, Bucureşti, 1982;
  • Starea bizantină, Cluj Napoca, 1983;
  • Apărarea lui Socrate, Bucureşti, 1985;
  • Meşterul Manole sau Imanenţa tragicului, Bucureşti, 1986;
  • Anotimpurile, prefaţă de Liviu Petrescu, Cluj Napoca, 1987;
  • Zborul gâştei sălbatice, Bucureşti, 1989; ediţia (Le Vol de l’oie sauvage), traducere de Gerard Bayo, Paris, 2000;
  • Ferestre, Bucureşti, 1990;
  • Furcile caudine, Bucureşti, 1991;
  • Lieduri, prefaţă de Liviu Petrescu, Cluj Napoca, 1992;
  • Ante portas, Bruxelles, 1992;
  • Le Visage du temps, Troyes, 1993;
  • Fierul spinilor, Cluj Napoca, 1995;
  • Ronsete, cu ilustraţii de Călin Stegerean, Cluj Napoca, 1995;
  • Ieşirea din Europa, Bucureşti, 1996;
  • A doua venire - Le Deuxieme retour, ediţie bilingvă, traducere de Paola Bentz-Fauci, Oradea, 1996;
  • Portrait apocryphe - Portret apocrif, ediţie bilingvă, traducere de Nicola Bentz-Fauci şi Mihai Zaharia, Bucureşti-Montreal, 1998;
  • Les Sylogisme du chemin, Amay-Bruxelles, 1999;
  • La Memoire de l’etre. La Poesie et le sacre, Monaco, 2000;
  • Ziua cenuşii, Bucureşti, 2000.

Traduceri

  • Henri Cornelus, Îmblânzitorul de himere, postfaţa traducătorului, Cluj Napoca, 1991;
  • Marc Quaghebeur, Tăceri şi semne, Cluj Napoca, 1992;
  • Etienne de Sadeleer, Vulnerat omnes ultima necat, Cluj Napoca, 1993;
  • Dominique Daguet, La proba cuvintelor. Îmblânzirea misterului, prefaţa traducătorului, Cluj Napoca, 1993;
  • Gerard Bayo, Exod-Exode, Bucureşti, 1997;
  • Huguette de Broqueville, Strania voluptate a matematicii literare, Bucureşti, 1998;
  • Francis Coffinet, Marche sur le continent en veille - Călătorie pe continentul veghind, ediţie bilingvă, prefaţă de Slah Stetie, Troyes, 1998.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …