Holocaustul

Rasism şi exterminare

Odată cu ocuparea Poloniei şi a părţii apusene a Uniunii Sovietice, populaţia evreiască din aceste regiuni a căzut pradă trupelor speciale ale naziştilor (SS) care au început aplicarea „soluţiei finale”. Datorită cruzimii şi proporţiilor pe care le-a atins, exterminarea evreilor din Europa a fost supranumită, după numele unui ritual antic în care jertfele erau arse în întregime, holocaust.

În Polonia, teroarea nazistă s-a dezlănţuit aproape imediat după cucerirea acestei ţări în 1939. În viziunea naziştilor, polonezii, slavi de origine şi consideraţi, ca şi evreii, un popor inferior, purtau, în plus, răspunderea de a fi anexat teritorii germane în 1918. În Polonia au fost înfiinţate 435 de lagăre de concentrare şi lagărele de exterminare de la Auschwitz-Birkenau şi Maidanek. Dintre toate ţările ocupate de Germania, Polonia a suferit cele mai mari pierderi umane raportate la populaţia totală: 6 milioane de morţi.

Unele lagăre de concentrare au devenit şi lagăre de exterminare. Întreaga operaţiune a căpătat proporţiile unei industrii şi fiecare lagăr avea de îndeplinit un plan. Auschwitz, cel mai mare dintre toate lagărele morţii, extermina zilnic circa 12.000 de oameni prin gazare, împuşcare etc. La sfârşitul războiului, bilanţul holocaustului era de aproape 6 milioane de evrei, reprezentând două treimi din totalul populaţiei evreieşti din Europa. Au fost ucişi, de asemenea, sute de mii de ţigani.

Harta crimelor naziste cuprinde şi numele unor localităţi ca Lidice, Oradour-sur-Glane etc. Drept represalii pentru asasinarea lui R. Heydrich, protectorul Boemiei şi Moraviei, în 1942, satul Lidice din Cehoslovacia a fost ras de pe faţa pământului. 172 de bărbaţi şi 7 femei au fost împuşcaţi, iar copiii mici, sugrumaţi. Orori asemănătoare s-au petrecut în Franţa, la Oradour-sur-Glane, unde au fost 600 de victime. Insurecţia evreilor din ghetoul Varşoviei din aprilie 1943 s-a soldat cu 60.000 de victime şi distrugerea completă a ghetoului. La orori asemănătoare s-au dedat în acest război şi ocupanţii italieni, japonezi sau ustaşii croaţi.

Cotitura în mersul războiului

Planul Barbarossa, urmărind cucerirea URSS, a prevăzut un război-fulger contra sovieticilor la care a participat o armată de circa 3 milioane de soldaţi, dintre care mulţi aparţineau unor armate sau divizii finlandeze, române, italiene, ungureşti, slovace şi spaniole. Această forţă militară a provocat Armatei Roşii pierderi de 2,5 milioane de oameni, reuşind să încercuiască Leningradul, să cucerească Kievul şi să asedieze Moscova. La încheierea blocadei Leningradului, care a durat 900 de zile, o treime din cetăţenii oraşului muriseră, cei mai mulţi de foame, frig şi boli. Distanţele foarte mari, condiţiile climatice foarte dure şi contraatacul sovietic au transformat însă războiul-fulger într-un război de uzură.

În sudul URSS, germanii au înaintat până la Stalingrad, unde s-a oprit în septembrie 1942. Între anii 1942 şi 1943 s-a produs o cotitură esenţială în desfăşurarea războiului. În zona Pacificului, după bătălia din Marea de Corali din mai 1942, care a stopat ofensiva japoneză spre Australia, bătălia de la Midway (iulie 1942), cea mai mare bătălie aeronavală din istorie, a permis americanilor să preia iniţiativa strategică. În august 1942, Statele Unite au cucerit insula Guadalcanal, pe care au transformat-o în bază militară pentru recucerirea Pacificului.

În Africa, la începutul anului 1942, armata germană condusă de Rommel a înaintat până la circa 60 de kilometri de Alexandria. Dispunând de material militar american şi de o superioritate numerică considerabilă, unităţile britanice conduse de generalul Montgomery au lansat o contraofensivă încheiată cu victoria de la El Alamein (octombrie-noiembrie 1942). Pe 8 noiembrie americanii s-au alăturat britanicilor în războiul din Africa.

Bătălia decisivă s-a dat însă la Stalingrad în perioada noiembrie 1942 - februarie 1943. Când a capitulat, la 2 februarie 1943, din armata germană condusă de feldmareşalul von Paulus, de circa 500.000 de soldaţi, nu mai supravieţuiau decât 90.000. Victoria de la Stalingrad a demonstrat că armata germană nu este invincibilă şi a redat speranţa Europei ocupate de nazişti. Totodată, a reprezentat momentul de cotitură psihologică în desfăşurarea războiului. Armata Roşie a câştigat o formidabilă popularitate.

Holocaustul în România

Campania din răsărit a complicat în mod evident relaţiile României cu democraţiile occidentale. Deşi Antonescu afirma că „sunt aliatul Reichului contra Rusiei, sunt neutru în conflictul dintre Marea Britanie şi Germania şi sunt pentru America împotriva japonezilor”, marile puteri occidentale au declarat război României.

În august 1941, România a preluat de la germani administraţia Transnistriei. Armata română, după ce a cucerit Odessa în octombrie 1941, a continuat înaintarea în spaţiul sovietic, ca parte a dispozitivului militar german. Alături de armata germană, diviziile româneşti au luat parte la bătălia pentru Crimeea (1941-1942) şi la cele pentru cucerirea Stalingradului şi Caucazului (1942-1943). La Stalingrad, armata română a înregistrat pierderi mari, însumând 156.000 de morţi, dispăruţi şi prizonieri.

În timpul războiului situaţia evreilor din România a fost diferită în raport cu a celor rămaşi în nordul Transilvaniei, anexat de Ungaria, unde au fost aproape în întregime ucişi. Cazul lor a fost cea mai rapidă aplicare a soluţiei finale din Europa. Evreii din România au fost victimele unei legislaţii rasiale şi a altor măsuri discriminatorii, dar la sfârşitul războiului comunitatea evreiască avea circa 300.000 de membri, mai mult decât în oricare ţară dominată de nazişti.