Hoarda de Aur şi coloniile italiene

Domnia lui Mongka marchează apogeul puterii mongole ca unitate politică şi militară. Expansiunea va mai continua încă, mai ales în Extremul Orient, unde era cuceririlor nu s-a încheiat; în Occident limitele care au fost atinse nu vor fi depăşite. Siria, de trei ori cucerită, va fi de fiecare dată pierdută, iar alianţa, atât de adesea căutată, a suveranilor creştini împotriva Islamului, va rămâne în stadiu de proiect şi nu va face decât să alimenteze bogata literatură care succede epopeei (Gesta Dei per Francos), Odisee ce prelungeşte încă o dată Iliada.

Fapt important este împărţirea efectivă intervenită în conducerea imperiului, care a stabilit mai întâi un fel de concordia fratrum în genul celei a ultimilor Carolingieni, pentru a face loc apoi inevitabilelor rivalităţi şi discordii. Dar transformarea se dovedeşte mai profundă: cu timpul se manifestă influenţele mediului, organizarea primitivă a taberei, ce menţinea în izolare virtuţile războinice ale rasei, cedează puţin câte puţin în faţa facilităţilor oferite de o existenţă mai largă, în faţa resurselor necunoscute ale vechilor civilizaţii. Ginghis-han prevăzuse aceasta, când spunea, după cum mărturiseşte Rasid od-Din: „După noi, oamenii din rasa noastră se vor îmbrăca cu haine aurite, vor mânca bucate grase şi îndulcite, vor călări cei mai grozavi cai, vor strânge în braţe pe cele mai frumoase femei şi vor uita că toate acestea nouă ni le datorează [...]”.

Realitatea avea chiar să-i depăşească previziunile: nu a fost numai procesul de asimilare a unei forme superioare de civilizaţie, ci estomparea vechii tradiţii mongole în faţa reacţiilor sedentarismului. După câteva generaţii, marele han al Pekinului, succesorul lui Kubilai, va deveni un împărat chinez, ilhanul de la Tebriz, moştenitorul lui Hulagu, un sultan al Iranului, iar hanul Kîpciakului o căpetenie a turcilor musulmani dintre Marea Neagră şi Caspică.

Fiecare ramură a marii familii ginghishanide se orientează, cu tot ulus-ul, apanajul său, spre destine diferite. În spaţiul pontic s-a instaurat domnia Hoardei de Aur a Kîpciakului, al cărei imperiu a succedat ulus-ul primitiv al lui Djuci şi al lui Batu: rivalitatea sa cu mongolii din Persia, pe de o parte, complicaţiile politice internaţionale antrenate, iar pe de altă parte, legăturile sale comerciale cu Occidentul şi aşezările ce au rezultat pe coasta Mării Negre constituie trăsăturile principale ale istoriei sale, fără a omite evident supunerea în care a ţinut, timp de aproape două secole, cnezatele ruseşti.

Istoricii ruşi s-au ocupat mai mult, şi pe bună dreptate, de acest imperiu tătar care avea să exercite asupra propriei lor ţări o influenţă atât de profundă. Punctul lor de vedere a evoluat în acelaşi sens ca şi cel al confraţilor europeni asupra istoriei generale a cuceririi mongole, trecând de la o neînţelegere aproape totală la o judecată de ansamblu mai obiectivă şi mai completă.

Este evident că la început ei erau încă sub impresia animozităţii întreţinută de amintirea îndelungatei asupriri; este ceea ce explică poate proasta primire pe care Academia de Ştiinţe a făcut-o, acum ceva mai mult de un secol, unei lucrări atât de valoroase pentru vremea respectivă, ca aceea a lui Hammer-Purgstall. Punctul de vedere oficial era cel al lui Sablukov, care vedea în cuceritorii tătari ai Rusiei nişte eterni nomazi, cu desăvârşire ostili oricărei civilizaţii urbane. Lucrări mai recente susţineau încă aceeaşi teză.

Cercetările orientaliştilor, între care Tiesenhausen deţine merite excepţionale, au scos în evidenţă imaginea cu totul diferită asupra Imperiului Kîpciakului furnizată de izvoarele arabe sau persane şi de lucrările arheologilor; aceştia au scos la lumină ruinele marilor capitale, pe care unul dintre ei nu a ezitat să le denumească „oraşele Pompei de pe Volga”. Este vorba aici de cele două oraşe Sărai, care au oferit un material atât de bogat investigatorilor, încât unul dintre ei, letonianul Balodis, a putut să formuleze următoarea concluzie, cu totul opusă vederilor vechii şcoli istorice: „Astfel am putut stabili că în Hoarda de Aur, pe lângă creşterea vitelor şi pescuit, agricultura, grădinăritul, meşteşugurile şi comerţul aveau un rol important şi că, mai ales în veacul XIV, Hoarda de Aur era un stat de cultură (ein Kulturstaat) care primea diplomaţi şi agenţi de comerţ ai altor ţări şi trimitea propriii săi agenţi în străinătate, pentru a încheia tratate de negoţ cu statele Europei; chiar şi în seria monedelor se poate constata o tendinţă de consolidare a acestor relaţii”.

Importanţa acordată în Rusia istoriei republicilor orientale a contribuit în mod evident la răspândirea acestui mod de interpretare; cartea istoricilor sovietici Grekov şi Iacubovski despre Hoarda de Aur este cea mai bună dovadă. Autorii ei au avut, de altfel, grijă să-şi găsească acoperire pentru opinia lor în autoritatea lui Engels, ale cărui cuvinte le reproduc pentru a-şi susţine mai bine convingerea: „Ori de câte ori un popor cucereşte pe altul, care îi este superior în civilizaţie, evoluţia economică a acestuia din urmă este întreruptă şi o masă de forţe productive este nimicită. Dar în marea majoritate a cazurilor, dacă cucerirea este durabilă, învingătorul barbar este constrâns să se adapteze acestei stări economice superioare, pe care o găseşte în ţara cucerită; poporul supus se contopeşte cu cuceritorul şi adesea îl forţează chiar să-i adopte limba”.

„Este tocmai ceea ce, adaugă profesorul Iacubovski, se petrece în momentul cuceririi Europei Sud-Estice de către tătari. Nomazii aflaţi la un nivel de evoluţie culturală mai scăzut decât cel al locuitorilor oraşelor din Horezm, Crimeea şi din alte regiuni, mongolii, sau mai exact clasa lor conducătoare, marii feudali ştiau foarte bine ce bogăţie înseamnă toate aceste ţări; ei înţelegeau importanţa lor în tranzacţiile comerciale internaţionale din acea vreme; pe de altă parte, înţelegeau în mod superior avantajele lor ca administratori. Iată de ce nu au distrus nici ţinuturile agricole, nici oraşele, nici una din acele legături comerciale care, dintotdeauna, procurau venituri atât de mari stăpânilor acestei ţări (chazarilor mai întâi, apoi kîpciacilor) [...]”

Fără să fim obligaţi să-i invocăm pe profeţii marxismului, trebuie să recunoaştem că în general aşa s-au petrecut lucrurile ; este chiar cazul să relevăm concordanţa între opinia istoricului sovietic al Hoardei de Aur, în legătură cu feudalitatea mongolă, şi ipoteza pe care o formulasem noi în această privinţă. Ni se pare totuşi că pentru teritoriul ocupat de Batu şi de succesorii săi, care corespunde în mare parte cu stepa cumanilor, problema se pune într-un mod oarecum diferit. Cu siguranţă că adevăraţii mongoli în această cucerire a vestului au fost relativ puţin numeroşi, iar grosul trupelor lor se compunea din contingente turcice, din diferitele naţionalităţi care le recunoscuseră hegemonia, de ambele părţi ale Uralului, în momentul în care au hotărât să invadeze Rusia şi Europa.

Ca urmare a acestei conjuncturi, însăşi „Hoarda de Aur” va avea un caracter mai mult turcic decât mongol, iar turca va fi limba de care se vor servi cel mai frecvent căpeteniile sale în guvernarea propriu-zisă a imperiului lor, mongola rămânând rezervată anumitor formule de cancelarie consacrate de uzaj; în această privinţă se poate susţine că tradiţia turcă a chazarilor şi a cumanilor sau kîpciacilor s-a impus cuceritorilor mongoli din stepele pontice, aşa cum aceea a Chinei şi a Persiei a pus stăpânire pe ceilalţi descendenţi ai lui Ginghis-han.

Dar dacă aceştia din urmă au găsit în noile lor provincii bogatele aşezări ale civilizaţiilor sedentare, pe care au învăţat să le exploateze în folosul lor, ar fi exagerat să spunem la fel despre hanul şi magnaţii Hoardei de Aur. Antica înflorire urbană şi comercială a regiunilor septentrionale ale Mării Negre suferise o evidentă regresiune începând cu invaziile din secolul al XI-lea, iar aspectul acestor regiuni nu oferea nici un termen de comparaţie cu posesiunile bizantine din Asia Mică, cu răspântia din Trapezunt sau cu strălucitoarea civilizaţie feudală a Georgiei, la apogeul efemerei sale măreţii. Opera săvârşită de cucerirea mongolă în bazinul pontic este cu atât mai remarcabilă.

Pentru a ne asigura de temeinicia acestei precizări este de ajuns să comparăm între ele relatările călătorilor care au avut ocazia, înainte şi după cucerirea mongolă, să parcurgă aproape aceleaşi itinerarii şi să descrie aceleaşi regiuni. Prin cercetarea simultană a izvoarelor occidentale şi orientale putem să grupăm un anumit număr de texte conţinând rapoarte de misiuni sau de călătorii, din prima jumătate a secolului al XIII-lea până la prima jumătate a secolului al XIV-lea, şi să surprindem astfel pe viu, prin înseşi impresiile contemporanilor, marele proces de transformare sau mai curând de restaurare, determinat de cucerirea şi de dominaţia mongolă la nordul Mării Negre.

Prima relatare este anterioară ofensivei armatelor lui Batu şi ale lui Subutai sau mai exact ea menţionează întâlnirea cu avangarda mongolă în drum spre noi cuceriri. Este vorba de călătoria întreprinsă de o misiune formată din patru dominicani pentru a merge să descopere „Ungaria Mare”, patria primitivă a maghiarilor, a cărei amintire persista în acea vreme şi unde ar fi locuit populaţii rămase păgâne, ce trebuiau convertite. Se răspândise zvonul despre o invazie a mongolilor şi era un bun prilej de a verifica aceste veşti.

În 1235 călugării au părăsit Budapesta, au coborât Dunărea până în Bulgaria, unde domneau atunci Asăneştii, şi de acolo au sosit la Constantinopol, capitala Imperiului latin. Acolo s-au îmbarcat la bordul unui vas care, după o navigare de 33 de zile, i-a lăsat la Matrica, ce nu este alta decât Matracha sau Taman, în strâmtoarea Kerci, la intrarea în Marea Azov.

Am avut ocazia să descriem itinerariul lor într-o altă lucrare: precizăm aici că din Taman ei au urcat spre gurile Donului, s-au îndreptat apoi de-a lungul acestui fluviu până la cotul apropiat de cel al Volgăi, coborând pe cursul ei până la oraşul Itil sau Tordjikan, unde au traversat pe celălalt mal. De acolo au urcat pe cursul Volgăi până în ţara bulgarilor şi au ajuns, în sfârşit, în ţara başkirilor, identificându-i drept locuitori ai „Ungariei Mari”, pe care se duseseră să o caute atât de departe.

Dar partea cea mai interesantă din relatare priveşte multiplele dificultăţi ale călătoriilor efectuate: hărţuielile lor în ţara alanilor, împărţită între sute de mici nobili, care îşi petreceau timpul luptându-se unul împotriva altuia, dar respectând totuşi, creştini fiind, răgazul de duminică. Caravanele obişnuiau să urce spre nord, în căutarea blănurilor; dar ameninţarea invaziei mongole, a cărei apropiere era deja simţită, întrerupsese până şi acest negoţ.

Fraţii au trebuit să recurgă la tot felul de subterfugii pentru a-şi continua drumul: comerţ cu linguri de lemn, făcute de unul din ei, contra boabelor de mei, care constituiau hrana lor de bază, iar, la un moment dat, au avut chiar în vedere soluţia disperată de a vinde doi dintre ei ca sclavi, pentru ca ceilalţi doi să-şi poată continua drumul cu acest preţ. Dar această resursă le-a fost refuzată, căci, spune relatarea cu naivitate, nu au găsit cumpărători: nu ştiau „nici să are, nici să macine”.

În cele din urmă s-au despărţit: doi s-au întors în Ungaria, iar cei doi care rămâneau, fratele Iulian şi fratele Gerard, şi-au continuat imposibila lor călătorie. Fratele Iulian a fost singurul care a ajuns până la capăt şi a putut să atingă acel pământ al făgăduinţei, „Ungaria Mare” sau „Ungaria Veche”. Acolo a întâlnit şi primul detaşament de oşteni mongoli: interpretul care însoţea pe comandant vorbea şase limbi, dintre care ungara şi germana, şi anunţa sosirea apropiată a marii armate, ce nu mai aştepta decât întăriri din Persia ca să înceapă cucerirea Rusiei şi a Germaniei. Remarcăm că proiectele statului major mongol nu se opreau la Europa Răsăriteană.

Trebuie evident să se ţină seama de perturbarea cauzată în întreaga regiune de ameninţarea invaziei, ce fusese suficientă ca să oprească plecarea caravanelor negustoreşti. Se menţine impresia unei veritabile anarhii, puţin favorabilă dezvoltării relaţiilor comerciale neîntrerupte şi stabile. Acestea nu au fost niciodată suspendate: comerţul din acea epocă a acceptat riscuri, pe uscat şi pe mare, căci cererea pentru blănurile din nord era destul de mare pe pieţele Europei şi ale Asiei, existând perspectiva asigurării unui câştig considerabil, cu condiţia să se ajungă până la Bolgar şi de a reveni de acolo fără să se întâmpine vreun obstacol.

Dar pentru ca traficul să fie regulat şi pentru a se extinde mai departe spre Asia Centrală, ca în zilele de prosperitate ale comerţului grec sau chazar, lipsea autoritatea unei puteri impuse cu fermitate, capabilă să înfrâneze anarhia micilor seniorii şi confuzia războaielor zonale. Aceste condiţii nu mai fuseseră realizate de la trecerea ultimelor invazii ale popoarelor turcice ale stepei.

Optsprezece ani mai târziu, un alt călător se îmbarca la Constantinopol pentru a traversa Marea Neagră: era franciscanul Wilhelm de Rubruck, însărcinat de Ludovic cel Sfânt cu o misiune pe lângă acel han al tătarilor, al cărui renume împânzise acum lumea. Itinerariul ne este cunoscut în toate amănuntele, fiind însoţit de o descriere care dovedeşte o cunoaştere în general exactă a geografiei regiunilor traversate. Plecat la 7 mai 1253 din Constantinopol, el debarca la Soldaia, marele port al Crimeei, la 21 mai, după ce a navigat de-a lungul Asiei Mici până la Sinope.

El descrie Crimeea, împrejmuită în trei părţi de mare, numeşte la cele două extremităţi ale peninsulei Chersonul şi Matriga, care domină intrarea în Marea Azov, unde nu au acces decât vasele de mic tonaj. El enumera ţinuturile de pe coastă: Zichia, ţinutul suanilor din Iberia, încă independent, Trapezuntul şi statele sultanului, supuse mongolilor; ţara lui Vatatzes - Imperiul grec al Niceei, - care nu depinde de tătari. Dar de la Don la Dunăre totul ascultă de legea învingătorului. Balcanii s-au supus, iar „Vlahia”, „ţara lui Asan” din Imperiul bulgar, care se învecinează cu Salonicul, plăteşte tribut hanului.

În continuarea călătoriei traversează Crimeea în direcţia Perekop; notează în trecere „40 de castele” între Cherson şi Soldaia, în munţii abrupţi de pe ţărm, unde mai locuiesc încă descendenţii goţilor, care se folosesc de un idiom germanic. În nordul peninsulei, marile întinderi de sare îi reţin atenţia. Apoi el pătrunde în stepă şi-i întâlneşte pe tătari, în mijlocul cărora are sentimentul că se simte transportat „în alt veac”.

Descrierea sa este un pasaj clasic, asupra căruia este inutil să mai insistăm. Comerţul modificase deja în parte moravurile primitive: cuceritorii nu mai poartă decât iarna blănurile care le vin din Rusia, din Bulgaria Mare sau din ţara başkirilor; vara ei se îmbracă în mătase şi aur şi în stofe de bumbac, pe care le furnizează negustorii din China şi din Persia.

Timp de două luni, urmând mersul lent al căruţelor cu coviltir, care le transportă bagajele, Rubruck şi însoţitorii săi merg prin stepă, până la tabăra lui Sartack, fiul lui Batu; nu întâlnesc nici oraş, nici sat, „numai morminte de cumani în mare număr”. Acestea sunt curgane care se înalţă la orizontul monoton al întinderii nesfârşite. Ei ajung mai întâi în tabăra lui Djagatai, rudă cu Batu, care pare călătorului „un oraş în mers” cu mulţimea căruţelor şi corturilor sale. Deşi creştinii sunt destul de numeroşi, atât alani cât şi ruşi sau unguri, nimeni nu ştie să citească scrisorile scrise în greceşte, pe care le ducea Rubruck.

Aici încă o informaţie preţioasă vine să arunce lumină asupra legăturilor comerciale: nu există încă o monedă a noului Imperiu mongol, iar lumea nu are încredere în hyperperul bizantin, al cărui aliaj de proastă calitate este bine cunoscut. Ţesăturile sunt folosite pentru schimb. Din tabăra lui Djagatai, până la Don, câteva hanuri rudimentare oferă adăpost călătorilor.

Pe fluviu funcţionează un bac, condus de barcagii ruteni. Rubruck este precis orientat: el ştie până unde se întind regiunile locuite de cumani, îi cunoaştem pe vecinii apuseni ai Rusiei, la fel ca şi triburile finice, păgâne sau musulmane de pe valea Volgăi. El ştie - şi este poate primul ce o ştie dintre europeni - că „Tanaisul” se varsă în Marea Pontului (în realitate, în anexa acesteia, Marea Azov), în timp ce „Etilia”, marele fluviu, se varsă în marele lac interior al Caspicii; el cunoaşte, de asemenea, ca nume, principalele popoare din Caucaz: cerkezii şi alanii creştini, lezghienii musulmani.

La 31 iulie el este primit în tabăra lui Sartack, unde, de această dată, are de a face cu o cancelarie organizată, care îi examinează scrisorile de acreditare. Un funcţionar nestorian, preoţi armeni, un emisar al hanului, ce fusese până în Cipru, slujesc drept interpreţi. Acolo există un yam, un loc de schimbat caii bine organizat, care îi primeşte pe călători şi-i îndrumă spre destinaţie. Creştinii sunt numeroşi: ruteni, blaci, bulgari din Bulgaria Mică (cea din Balcani), neamuri din Crimeea, cerkezi sau alani se înghesuie în tabăra mongolă, ducând daruri pentru han şi demnitarii săi. Se auzea toaca sunând, care chema la slujba religioasă pe creştinii ritului grecesc, acolo unde nu puteau să bată clopotele.

După o scurtă şedere, călătorii şi-au continuat drumul: pe malurile Volgăi, „cel mai mare fluviu din lume”, au găsit un întreg serviciu de navigaţie, cu luntraşi ruşi care îi transportă la Ordu, curtea hanului Batu. Ei admiră corturile ridicate într-o ordine deplină în jurul locuinţei imperiale, într-o imensă aglomerare întinsă cât suprafaţa unui oraş. Această capitală nu este încă fixată definitiv: ea se deplasează în fiecare anotimp, „transhumând” în acelaşi mod ca şi turmele.

Primăvara, „Hoarda” urcă pe Volga spre regiuni mai răcoroase, iar la sfârşitul lui august coboară din nou pe cursul fluviului spre Marea Caspică, instalându-se tot în aceleaşi locuri. Dar şi acolo uzanţele se modifică: în anul următor, la întoarcerea din Mongolia, Rubruck trece din nou prin Sărai, capitala mobilă a Kîpciakului, şi semnalează construirea unui nou cartier. Corturile din pâslă încep să fie înlocuite cu aşezări mai solide şi mai puţin efemere.

Numele însuşi de „Hoardă” evocă într-o oarecare măsură eroarea istoriografiei europene. Se cunoaşte sensul ei peiorativ din limbile moderne: este sinonim cu tâlhăria şi dezordinea. Or, el provine evident din cuvântul mongol ordu, care, la fel ca în turca veche, înseamnă „tabără” sau „palat”, deci tocmai dimpotrivă, o noţiune de ordine şi de conducere reglementată: este aproape un simbol pentru contrastele statornicite cu timpul, între impresiile contemporane şi clişeele din expresiile mult prea uzate din vocabularul cotidian.

Urmarea călătoriei lui Wilhelm de Rubruck priveşte mai puţin direct subiectul nostru. Dar este de ajuns să comparăm relatarea sa cu cea a dominicanilor care l-au precedat pe aceeaşi cale, ca să constatăm cât de mult se îmbunătăţiseră condiţiile de călătorie şi de transport de la ocupaţia mongolă. Neplăcerile de care are parte trimisul lui Ludovic cel Sfânt sunt cu totul neînsemnate: vreo santinelă, de la graniţă, prea lacomă, care cere o sticlă de vin în plus, sau vreo „chinezerie” administrativă în examinarea scrisorilor ce le avea asupra sa.

Dar nu este mai puţin evident că se poate acum călători din etapă în etapă, cu adăposturi şi cai de schimb asiguraţi, din Crimeea până în Ural, iar mai departe spre misteriosul Cathay, unde îşi are sediul curtea marelui han, şi este posibilă întoarcerea pe acelaşi drum fără nici un pericol. Nu mai există riscul de a muri de foame, nici de a cădea în mâinile vreunui şef de bandă iresponsabil, nici de a căuta sclavia pentru a putea subzista. Această epocă de anarhie s-a încheiat: ordinea mongolă domneşte atotstăpânitoare şi reglează traficul.

Cel mai mare dintre călătorii din secolul al XIII-lea, ilustrul Marco Polo, a parcurs, de asemenea, Marea Neagră la întoarcere. Dar el n-a făcut decât să treacă din Persia la Trapezunt, ca să întreprindă de acolo călătoria ce avea să-l readucă, prin Constantinopol, în patrie. Cu toate acestea, a cules despre ţara pe care o traversa şi ţinuturile vecine numeroase informaţii interesante, ce pot fi găsite în relatarea sa. Cunoaşte în Asia Mică industria covoarelor bogat colorate, la hotarele Georgiei izvorul de unde ţâşneşte ulei în mare cantitate, „încât 100 de corăbii s-ar putea încărca în acelaşi timp, dar nu este bun de mâncat, este numai de ars şi de uns cămilele care au râie”.

Desigur, nu putem să-i facem reproşul că nu a prevăzut, încă din 1294, dezvoltarea ce avea să o cunoască, şase secole mai târziu, industria petrolului la Baku. El menţionează Georgia, ţară creştină de rit grec, cu numeroase castele, unde nobilimea duce o existenţă pe de-a întregul feudală, procurându-şi veniturile din comerţul şi din meşteşugurile care implică o populaţie pricepută şi ingenioasă în prelucrarea ţesăturilor şi a metalelor.

Mai la nord, misteriosul regat Lak se dovedeşte în cele din urmă a fi acela al lezghienilor, popor de munteni caucazieni, în parte creştini, în parte musulmani, care trăieşte din comerţul cu blănuri. Marco Polo nu a ajuns la coasta septentrională a Mării Negre, dar avea să o cunoască prin membrii familiei sale care fuseseră acolo, în 1260, unchii săi Nicolo şi Maffeo se duseseră la Soldaia ca să meargă la curtea hanului Kîpciakului, iar după douăzeci de ani, fratele lor Marco cel bătrân lăsa moştenire franciscanilor o casă pe care o avea la Soldaia, unde locuiau copiii săi, verii călătorului. Pentru omul care dezvăluise europenilor minunile unei lumi necunoscute, cea a Extremului Orient, unde şezuse atât de mult, regiunile pontice nu prezentau decât un interes relativ, şi aceasta este explicaţia tăcerii sale în legătură cu ele.

„Doar că nu am spus nimic, scrie el la sfârşitul cărţii sale, despre Marea cea Mare şi despre provinciile care sunt în jurul ei, cu toate că le cunoaştem foarte bine. Dar mi se pare inutil şi de prisos să vorbesc de aceste locuri în care oamenii se duc mereu. Căci sunt aşa de mulţi cei ce navighează în mod constant de jur-împrejurul acestei mări, veneţieni şi genovezi şi pisani, şi mulţi alţii încă, încât toată lumea ştie cum este acolo, şi iată motivul pentru care prefer să nu mai spun nimic”. Frecvenţa acestor călătorii este ea singură un indiciu pentru marea schimbare ce a avut loc în timpul primei jumătăţi de secol a dominaţiei mongole.

Pentru a înţelege deplin toate efectele acestei transformări, trebuie să recurgem la povestirile călătorilor şi scriitorilor orientali, care şi ei în număr mare au străbătut Imperiul Kîpciak. Două din aceste relatări datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea: ele ne prezintă capitala reîntemeiată de Berke, fratele şi urmaşul lui Batu şi adevăratul organizator al imperiului. Sarai-Berke va înlocui, într-un alt loc din regiunea Volgăi, prima reşedinţă, Sarai-Batu. „Prea virtuosul Khodja-ed Din Abderrahman El Kharun, dragoman, scrie arabul Al-Omari, mi-a povestit că oraşul Sărai a fost clădit de hanul Berke pe malurile Turanului.

Se află în mijlocul unei saline şi nu are deloc ziduri. Reşedinţa hanului este un mare palat peste care se înalţă o semilună de aur grea de două kantire egiptene. Palatul este înconjurat de ziduri, turnuri şi case unde locuiesc emirii; iarna aceştia locuiesc cu hanul. Fluviul (Itil), îmi spune Khodja-ed Din, are mai mult decât trei ori lărgimea Nilului. El este brăzdat de corăbii mari, care merg în ţările ruseşti şi slave; pe pământul acestora din urmă îşi are izvorul. Sărai este un mare oraş unde sunt iarmaroace, băi, aşezăminte religioase. Este un oraş care atrage din belşug mărfurile”.

Descrierea pe care o face Ibn Battuta este mai exactă, căci provine de la un martor ocular; el a avut ocazia, în cursul călătoriilor sale, să viziteze capitala în 1333. „Sarai, scrie el, este unul din cele mai frumoase oraşe care există. Este construit pe un şes şi mărimea sa este extraordinară. Are bazare frumoase şi străzi largi pe care se îmbulzeşte lumea. Într-o zi, însoţit de unul din «bătrâni», am plecat călare să facem ocolul oraşului pentru a-i cunoaşte dimensiunile. Locuiam la una din extremităţile sale şi am pornit-o la drum în zori de zi; am ajuns la celălalt capăt abia după amiază [...] întreg oraşul nu este decât o îngrămădire compactă de case; nu este liber nici un deget de pământ şi nu există grădini [...] Sunt la Sărai treisprezece mari moschei, din care una de rit şafeit. Dar există şi multe altele [...] Fel de fel de neamuri trăiesc aici; mongolii în primul rând, care sunt adevăraţii locuitori şi stăpâni ai ţinutului - unii dintre ei sunt musulmani; apoi assii, care sunt cu toţii musulmani; kîpciacii, cerkezii, ruşii şi bizantinii, care sunt creştini [...]; fiecare naţionalitate trăieşte în cartierul său şi îşi are bazarurile ei. Cât priveşte negustorii şi străinii veniţi din cele două Irakuri, din Egipt, din Siria şi de aiurea, ei şi mărfurile lor se găsesc într-un cartier special împrejmuit de ziduri”.

Să nu se creadă cumva că acestea sunt rezultatele unei imaginaţii prea bogate, hrănită cu poveştile din O mie şi una de nopţi. Săpăturile efectuate în urmă cu un secol pe locul Saraiului au scos la iveală toate obiectele pe care le puteau conţine bazarurile unei mari aglomeraţii urbane, până chiar şi cuptoarele unei adevărate industrii, ce punea în mişcare mari ateliere metalurgice.

Se poate deci urmări, după texte autentice confirmate de rezultatele cercetărilor arheologice, evoluţia care, în mai puţin de un secol, a făcut din tabăra lui Batu, ce se mai deplasa încă în funcţie de anotimpuri, marele oraş descris de călătorii arabi. Trebuie să constatăm un fapt, oricât de ciudat ar părea: Hoarda de Aur nu s-a adaptat unei civilizaţii superioare, ea a creat prin propriile sale mijloace noi centre de civilizaţie, reînnoind astfel firul întrerupt de primele invazii turcice din epoca precedentă.

Explicaţia acestui fenomen atât de deosebit trebuie căutată în reluarea vechilor relaţii comerciale, dar, într-o măsură cel puţin egală, în constelaţia politică în care se situează Imperiul Hoardei de Aur încă din vremea întemeierii sale. Rivalitatea dintre cele două clanuri ginghishanide, cel al lui Djuci şi Batu, stabilit în Kîpciak, şi cel al lui Hulagu, cuceritorul Persiei şi al Mesopotamiei, este unul din primele indicii, şi cel mai grav, al dezbinării unităţii mongole după sfârşitul lui Mongka şi proclamarea lui Kubilai ca mare han de o adunare improvizată. De acum înainte, fiecare ulus condus de una din ramurile familiei lui Ginghis-han îşi urmează propria politică, recunoscând totodată lui Kubilai, în îndepărtata reşedinţă din Extremul Orient, un fel de supremaţie morală, destinată, de altfel, să dispară şi ea, după dânsul.

Cucerirea Irakului şi protectoratul exercitat asupra organismelor politice din Caucaz şi din bazinul răsăritean al Mării Negre făcuseră din Imperiul mongol din Persia vecinul direct al Imperiului lui Batu şi al succesorilor săi. Importanţa căilor comerciale care urcau din Golful Persic şi din Siria spre coastele meridionale ale Mării Negre fusese atât de bine apreciată de Hulagu, încât după cucerirea Bagdadului el avea să-şi stabilească reşedinţa la Tebriz, oraş situat la răscrucea acelor drumuri, în vecinătatea Mării Caspice şi a hotarelor nordice ale posesiunilor sale. Era situat aproape de podişul Azerbaidjan, ale cărui bogate păşuni constituiau o rezervă de furaj pentru cavaleria mongolă. Dar acestea erau râvnite şi de celălalt imperiu mongol, care atingea versantul nordic al lanţului Caucazului.

În plus, împărţirea Georgiei în două regate plasase pe cel al Abhaziei în dependenţa Hoardei de Aur, iar pe celălalt sub influenţa hanatului de Tebriz. „Stăpân pe tot spaţiul dintre Servia, Derbend şi China”, după spusele Istoriei Georgiei, scrisă de un contemporan, hanul Hoardei de Aur pretindea să impună verilor săi din Iran un fel de preeminenţă; el ţinea fără îndoială să controleze marile drumuri comerciale care ajungeau la porturile meridionale ale Mării Negre.

„Situaţia, scria marele orientalist Pelliot, ar fi destul de asemănătoare celei produse la sfârşitul secolului al VI-lea, când Imperiul bizantin căutase să primească, pe calea nordică a turcilor, mătasea chinezească, al cărei comerţ Sasanizii din Persia înţelegeau dimpotrivă să şi-l rezerve”. Aceleaşi interese determină astfel, la mai multe secole distanţă, aceleaşi reacţii.

Dublul conflict, pentru chestiuni de frontieră şi motive pur comerciale, a izbucnit între Berke şi Hulagu. Acesta din urmă pare să fi declanşat mai întâi ofensiva în stepele din nordul Caucazului; Berke a ripostat printr-un atac în Transcaucazia, care a culminat cu o bătălie sângeroasă pe malurile Kurului, unde avantajul l-a deţinut Hoarda de Aur.

În momentul în care se angaja acest război, ce avea să se prelungească fără rezultate decisive până la moartea lui Hulagu, în 1265, mongolii din Persia tocmai invadaseră Siria musulmană şi ameninţau să-şi extindă dominaţia asupra Egiptului, care reprezenta atunci, sub energica conducere a sultanilor mameluci, ultimul bastion al Islamului. Expediţia lui Kitbuka, general nestorian care căuta alianţa seniorilor franci de pe coastă, căpăta aspectul unei „cruciade mongole”.

Victoria mamelucilor la Am Djalud, în 1260, oprise înaintarea, dar ameninţarea se mai păstra. De aceea, noul sultan al Egiptului, Baibars, care făcuse din imperiul său un stat centralizat şi unitar, cu o armată permanentă, al cărei stăpân absolut era, a căutat de îndată să se asigure împotriva unei întoarceri ofensive a periculoşilor săi vecini. Îl vedem deci în 1263 trimiţând în grabă o ambasadă la Kîpciak pentru a obţine ajutorul lui Berke contra duşmanului lor comun; această orientare îi părea cu atât mai firească, cu cât el însuşi era, ca şi majoritatea membrilor armatei mamelucilor, originar din Kîpciak.

Aceşti soldaţi, care puseseră stăpânire pe putere răsturnând feudalitatea ayiubidă, erau sclavi cumpăraţi pe marile pieţe de pe coasta Mării Negre: cumani, cerkezi sau caucazieni şi pregătiţi pentru profesia militară, la fel ca şi ienicerii la turci. Apropierea de ţara lor de origine era cu atât mai firească cu cât atitudinea lui Hulagu şi a aghiotanţilor săi, favorabilă în mod deschis creştinilor, îi împinsese pe adversarii lor din Hoarda de Aur în tabăra Islamului, a cărui credinţă o adoptase Berke.

Două sisteme de alianţă se profilează în acel moment în Orientul Apropiat; un bloc musulman, al Egiptului şi al Hoardei de Aur, se opunea înaintării hanatului iranian, care la rândul său căută să se sprijine pe alianţa statelor creştine. El avea de partea sa pe regii Georgiei şi ai Armeniei Mici ciliciene, ale căror contingente îi însoţeau armatele; îşi oferea, prin intermediul regelui Hetum, ajutorul francilor din Siria, hărţuiţi de mamelucii care voiau să le răpească porturile Levantului, ultimele rămăşiţe din regatul Ierusalimului. Dar în acest ciudat cadrilater, pe care îl formau atunci puterile interesate în această nouă fază a chestiunii Orientului, centrul geografic şi politic se afla la Constantinopol, deţinătorul strâmtorilor. În adevăr, nu era altă linie de comunicare între mongolii din Rusia Meridională şi Egipt, iar Asia Mică selgiucidă depindea de celălalt imperiu mongol, cel de la Tebriz.

În momentul în care se schiţa noul joc al coaliţiilor, Bizanţul îşi mai schimba o dată stăpânul. Încă de mult timp Imperiul latin nu mai era decât umbra lui însuşi; viguroasa restaurare grecească, întreprinsă de împăraţii din Niceea, sfârşise prin a-l reduce la perimetrul capitalei. În 1261, aceasta cădea şi ea în urma unui atac încununat de succes în mâinile generalilor bizantini: bazileul Mihail Paleologul şi-a putut face intrarea în „oraşul păzit de Dumnezeu”, precedat de icoana Sfintei Fecioare, şi s-a instalat în palatul Blacherne, devastat de uzurpatorii latini. Această revanşă făcea din împăratul grec stăpânul necontestat al Dardanelelor şi al Bosforului, în momentul în care această poziţie strategică de mare valoare recâştiga pe tabla de şah a politicii orientale întreaga sa valoare.

Din est, marea putere mongolă a Persiei, luând apărarea creştinilor, domina Anatolia şi avea negreşit să influenţeze asupra politicii Imperiului Bizanţului reconstituit. Dar din nord şi din sud se exercita presiunea puterilor musulmane, care ţineau să-şi asigure o linie de comunicaţie maritimă şi trimiterea regulată a ambasadelor şi a subsidiilor. Sub efectul acestei duble presiuni va evolua jocul diplomatic al lui Mihail Paleologul; conjunctura politică, cât şi cea economică, va face din nou din Marea Neagră punctul de întâlnire şi de înfruntare a duşmăniilor şi a alianţelor.

Împăratul bizantin pare să fi fost foarte încurcat de poziţia în care se afla şi s-a străduit să menţină echilibrul între puterile rivale. Pe de o parte, a trebuit să lase să treacă ambasada egipteană ce se ducea la Sărai, încărcată cu daruri bogate pentru hanul Hoardei de Aur, şi să accepte apropierea care i se impunea, de sistemul politic Kîpciak-Egipt; dar, pe de altă parte, el nu voia să-i atragă ostilitatea declarată a puternicului han al Persiei şi o trimitea pe una din fiicele sale naturale spre a se căsători cu împăratul mongol de la Tebriz.

Destinată lui Hulagu, ea a ajuns în Persia după moartea acestuia şi a devenit soţia lui Aboga, urmaşul său; biserica Sfânta Maria a mongolilor de la Constantinopol este o amintire indirectă a acestei alianţe matrimoniale. Această manevră era cu atât mai necesară lui Mihail Paleologul, cu cit el primise la curtea sa pe sultanul selgiucid Izz ed Din, personaj agitat, în foarte proaste relaţii cu suzeranii săi mongoli din Persia. Dar iniţiativa căsătoriei persane avea să displacă la Sărai, în momentul în care armatele Kîpciakului şi ale Persiei se postau una în faţa celeilalte în Georgia, „la adăpostul palisadelor şi al şanţurilor adânci”, cum nota în cronica sa un armean.

O expediţie condusă de Nogai, unul din generalii sau „temnikii” cei mai de temut din Kîpciak, a pornit să pustiească Tracia şi să-l readucă pe împăratul grec la alianţa cu musulmanii; Izz ed Din a profitat de aceasta pentru a scăpa şi pentru a se stabili în Crimeea, sub protecţia Hoardei de Aur. Conflictul avea să se atenueze mai întâi sub urmaşii lui Berke şi ai lui Hulagu, care au dispărut aproape în acelaşi timp (1265-1266); Al-Omari relatează că Aboga i-a permis vecinului său să ridice o moschee în Tebriz şi să aibă acolo un atelier de ţesături, dar că un nou conflict a pus capăt acestei tentative de conciliere.

Orişicum, alianţa Kîpciakului cu Egiptul rămâne unul din elementele permanente ale politicii orientale în acea epocă; ea comporta trimiterea de solii frecvente, libertatea de recrutare pentru mameluci pe malurile Mării Negre, iar, în schimb, sosirea de numeroşi specialişti veniţi din Egipt, pentru a-l ajuta pe hanul mongol să-şi organizeze statele şi pentru a-şi ridica construcţiile.

Ştim că o moschee a fost ridicată la Solhat în Crimeea în 1287, cu materiale egiptene; multe obiecte găsite în săpăturile de la Sărai sunt de aceeaşi provenienţă. Convertirea lui Berke la Islam şi a unei părţi a clasei stăpânitoare a imperiului a trebuit să atragă spre Hoarda de Aur mulţi literaţi şi meşteşugari din ţările musulmane şi explică până la un punct rapida înflorire a civilizaţiei urbane într-o regiune unde aceasta pierduse mult teren de câteva secole.

Funcţionari veniţi din Egipt introduceau la aliaţii din Kîpciak metodele fiscalităţii din ţara lor: în 1290 şeful vămilor tătăreşti din Crimeea este un oarecare Yakub din Cairo, ai cărui subordonaţi sunt turci, sirieni şi greci. Cu toate acestea, convertirea la Islam nu este un fapt generalizat: ea a fost pentru Berke o iniţiativă politică, iar urmaşii săi imediaţi nu l-au imitat; de-abia în secolul a XIV-lea religia musulmană va învinge definitiv. Dar Hoarda de Aur nu s-a mai îndepărtat, pe toată durata celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIII-lea şi după aceea, de prietenia sa cu sultanii mameluci.

Tratatul din 1263, reînnoit după moartea lui Berke, a fost confirmat din nou în 1281, în momentul în care proiectele regelui Siciliei, Carol I de Anjou, nelinişteau deopotrivă Bizanţul şi Egiptul. Textul, care a fost păstrat, stipulează în mod expres libera trecere prin Imperiul bizantin a ambasadorilor şi a negustorilor ce merg din Egipt la Sudak (Soldaia) sau se întorc de acolo. El comportă din partea Imperiului grec o angajare formală de neagresiune şi nimic mai mult; se simte aici reţinerea pe care o impun Paleologilor legăturile lor cu celălalt imperiu mongol. Războiul între Kîpciak şi Persia avea încă să se reaprindă de mai multe ori înainte de sfârşitul secolului.

Această rivalitate a antrenat Hoarda de Aur şi Imperiul de la Tebriz în jocul complicat al politicii mediteraneene, ba chiar europene, din acea vreme. Scopurile ambiţioase ale lui Carol de Anjou, conducătorul partidului „guelf, întâlneau opoziţia ghibelinilor în Occident, aşa după cum suscitau temerile împăratului bizantin de a vedea Imperiul latin restabilit la Constantinopol prin forţa armelor regelui din Sicilia, aliatul veneţienilor.

Proiectele atribuite regelui Alfonso de Castilia, candidatul ghibelin la imperiu, sunt caracteristice în această privinţă: Annales Placentini Gibellini îl prezintă în căutarea alianţelor matrimoniale - formă obişnuită a diplomaţiei din acea vreme, - destinând pe una din fiicele sale împăratului grec, „duşman al numitului rege Carol”, şi o alta, naturală, „marelui han, împărat al tătarilor, care este duşmanul regelui Ungariei”. Ungaria era în adevăr sub influenţa Angevinilor din Neapole, aliaţi cu ultimii Arpadieni prin dubla căsătorie a fiicei lui Ştefan al V-lea cu moştenitorul lui Carol şi a lui Ladislau al IV-lea cu Elisabeta de Anjou.

Aşa se schiţează un vast proiect ce încearcă să organizeze împotriva periculoaselor iniţiative, deja „imperialiste”, ale regelui Siciliei, un sistem de alianţe cuprinzând, pe de o parte, „axa” Kîpciak-Bizanţ-Egipt, iar, pe de alta, pe ghibelinii occidentali al căror sprijin principal se afla în regatele spaniole: Castilia şi Aragon. La rândul său, Carol de Anjou atrage în jocul său Franţa Capeţienilor şi Ungaria.

Rivale despărţite de interminabilele conflicte comerciale, republicile maritime italiene se hotărăsc de partea cui să fie: Genova, aliata lui Mihail Paleologul încă din 1261, avea, pe de altă parte, tot interesul să-şi apere poziţiile din Egipt şi din Kîpciak: ea va fi deci, cel puţin la început, în tabăra acestor puteri. Veneţia avea înţelegeri cu Carol de Anjou, dar a trebuit să continue să-l îndepărteze de la orice ostilitate îndreptată împotriva Egiptului, unde interesele ei nu erau mai puţin însemnate; ea urmărea, dimpotrivă, cu tenacitate restaurarea Imperiului latin la Constantinopol, care i-ar fi restituit fosta hegemonie.

Lovitura răsunătoare a Vecerniilor siciliene din 1282 şi debarcarea aragonezilor în Sicilia au pus capăt vastelor proiecte ale lui Carol de Anjou. Războiul între Anjou şi Aragon ocupă de acum înainte primul loc pe scena politică, iar chestiunea Orientului nu mai are pe lângă curţile europene decât un ecou tot mai slab. Apelurile la cruciadă nu mai stârnesc nici un entuziasm: creştinătatea va lăsa să cadă ultimele fortăreţe din Siria sub loviturile mamelucilor şi nu va mai răspunde decât prin platonice declaraţii de prietenie propunerilor precise şi stăruitoare ale hanilor mongoli din Persia. Nu este mai puţin interesant de a constata în ce măsură cele două imperii mongole au fost integrate la un moment dat în sistemele de alianţă, care constituie în acea vreme ceea ce s-ar putea numi deja echilibrul european.

Hoarda de Aur datora aceasta acţiunii energice şi susţinute a principalului personaj al Imperiului, adevăratul succesor al lui Berke, în acelaşi timp strateg, administrator şi diplomat potrivit şcolii lui Ginghis-han, cu toate că provenea doar dintr-o ramură mai neînsemnată a casei Djuci. Este vorba de Nogai, care, alături de hanii înregistraţi de cronologia oficială: Mangu Timur, Tuda Mangu, Tuia Buga, exercita puterea reală în aşa măsură încât trecea el însuşi drept împărat al Hoardei de Aur. Nu este imposibil, de altfel, să fi fost de drept, nu numai de fapt. Sistemul asocierii la tron a generalilor victorioşi, practicat odinioară de Imperiul bizantin, putea foarte bine să fi reglementat situaţia lui Nogai.

Tezei lui Iacubovschi, ce nu-i recunoaşte decât calitatea oficială de „temnik” (şeful unui corp de 10.000 de oameni), i se opun raportul misiunii franciscane din Crimeea, care îl menţionează ca împărat, la fel ca pe Tuia Buga, şi, de asemenea, căsătoria sa cu altă fiică naturală a lui Mihail Paleologul, ce nu ar fi putut fi destinată unui personaj de rang inferior. Fapt este că timp de mai bine de treizeci de ani politica şi războaiele Hoardei de Aur au fost conduse de Nogai; influenţa sa, poate mai puţin accentuată sub domnia lui Mangu Timur, devine preponderentă sub ceilalţi hani, care îi datorează tronul. El se află în fruntea tuturor expediţiilor: invadează Tracia în 1264, pentru a-l readuce pe Mihail Paleologul în alianţa cu Egiptul şi Kîpciakul, reapare în 1280 în Bulgaria, de această dată de acord cu bizantinii, pentru a-l instala ca suveran al acestei ţări pe cumanul Gheorghe Terter.

În 1285 atacă Ungaria, în 1287 Polonia, pentru a se întoarce doi ani după aceea împotriva Ilhanizilor din Persia şi spre a se război din nou în Caucaz. El este cel care a menţinut Bulgaria în orbita Hoardei de Aur şi era să impună o politică asemănătoare Ungariei. Scrisorile pontificale din anii 1287-1290 se arată foarte alarmate de situaţia din acest regat, unde regele Ladislau al IV-lea îşi repudiase soţia, pentru a trăi cu cumanii, sarazinii, tătarii şi „neugerii”, în care s-ar putea recunoaşte o deformare a numelui lui Nogai. Ipoteza unei Ungarii detaşate de Europa creştină şi de misiunea sa de cruciadă la hotarele cu necredincioşii, pentru a deveni o anexă a Imperiului mongol ca Bulgaria sau cnezatele ruseşti, a fost avută în vedere de istoricii maghiari; puţin a trebuit ca ea să devină o realitate.

Asasinarea lui Ladislau al IV-lea de către cumani şi urcarea pe tron a lui Andrei al III-lea, „Veneţianul”, au marcat întoarcerea regatului lui Ştefan cel Sfânt pe calea trasată de fondatorul monarhiei creştine. De altminteri, este verosimil ca Ladislau „Cumanul” să fi căutat în această politică orientală mijlocul de a impune nobilimii şi clerului puterea sa absolută, regimul mongol oferindu-i modelul pe care poate era tentat să-l imite. Astfel, criza traversată în acea epocă de Ungaria a fost dublă, atât de ordin extern, cât şi de natură internă sau „constituţională”, în sensul ce se poate atribui acestui termen în ultimii ani ai secolului al XIII-lea.

Extinderea puterii Hoardei de Aur iese în relief cu multă evidenţă. Dar factorul principal al acestei expansiuni a fost fără îndoială protecţia pe care stăpânii săi au acordat-o comerţului; politica lor a readus în întreg bazinul pontic prosperitatea ce rezultase odinioară din colaborarea, pe baze analoage, între sciţi şi greci. Marea Neagră se deschisese încă de la începutul secolului al XIII-lea navigatorilor şi negustorilor italieni, dar numai după cucerirea mongolă şi restauraţia bizantină la Constantinopol conjunctura a devenit din nou favorabilă penetraţiei economice a occidentalilor pe scară largă într-o regiune care le oferea atâtea resurse.

Dacă epoca Imperiului latin poartă în prima jumătate a secolului amprenta hegemoniei veneţiene, perioada următoare se plasează sub semnul expansiunii genoveze. În 1257 războiul izbucnise din nou în apele Levantului între cele două oraşe rivale, iar genovezii fuseseră învinşi în lupta pentru aşezările din Siria. „Războiul sfântului Sabas” marcase la Saint-Jean d’Acre triumful partidei veneţiene şi pisane; genovezii nu reuşiseră să-şi păstreze decât alianţa casei de Montfort, seniori de Tyr.

În aceste împrejurări critice, ofensiva lui Mihail Paleologul împotriva Imperiului latin le oferea ocazia unei revanşe; împăratul grec nu avea mai puţin nevoie de flota lor, astfel că s-a ajuns la tratatul de la Nympheea, din 13 martie 1261, ce asigura genovezilor în Imperiul bizantin reconstituit aproape aceleaşi privilegii care fuseseră rezervate Veneţiei după cucerirea latină.

Nu numai că puteau circula în deplină libertate prin Imperiu, dar pe deasupra împăratul se angaja formal să închidă toate porturile şi să interzică accesul în Marea Neagră oricărui duşman al Genovei. Cu toate că întoarcerea bazileului în Bizanţ s-a efectuat fără concursul escadrilei genoveze, printr-un noroc nesperat, dispoziţiile tratatului au fost menţinute.

Se ştie că ulterior s-au produs tulburări în raporturile dintre Genova şi Imperiul grec, care au fost gata să pună în discuţie şi chiar să provoace la un moment dat răsturnarea alianţei în favoarea Veneţiei. Dar aceasta era înţeleasă cu Carol de Anjou, de la care aştepta recucerirea Constantinopolului şi restabilirea integrală a hegemoniei sale; Mihail Paleologul a fost silit să refacă înţelegerea cu Genova, care nu îi oferise decât o satisfacţie neînsemnată.

În 1267, colonia genoveză, ce ocupase mai întâi cartierul veneţian, se instala definitiv la Pera, în faţa Constantinopolului, de cealaltă parte a Cornului de Aur. Va fi de acum înainte centrul de afaceri al unei aşezări prospere şi active, care va depăşi în curând, prin volumul comerţului şi prin amploarea legăturilor sale, însăşi capitala bizantină.

În acea vreme într-adevăr, în Imperiul restaurat, dar micşorat al Paleologilor, comerţul este aproape în întregime în mâinile străinilor. Concesiunile lor se bucură de o largă autonomie şi se dezvoltă la marginea vieţii bizantine, a cărei economie ele o domină prin tehnica lor superioară de navigaţie şi prin mecanismul perfecţionat al schimburilor şi modurilor de plată.

Pera este tipul cel mai evoluat şi cel mai bine cunoscut de colonie de acest gen; actele transcrise de notarii care întocmeau zilnic documentele publice, fie la cancelaria podestatului care guverna colonia, fie în agenţiile lor particulare, dovedesc intensitatea activităţii comerciale şi bancare şi aruncă o lumină vie asupra acestei prime faze a vieţii coloniale din principalul cartier mărginaş al Bizanţului.

Se mai distinge încă destul de clar locul concedat comunei de acela aparţinând Imperiului: colonia nu ocupa la acea dată decât o parte din cartierul Perei, fără îndoială cea mai apropiată de port, la poalele colinei Galata. Casele sunt înconjurate de curţi şi de grădini; viile şi bisericile înconjurate de ziduri întrerup succesiunea locuinţelor. Ca în toate coloniile italiene de atunci, „loggia” era în acelaşi timp centru de afaceri şi de guvernare.

Podestatul trimis de Genova şi acreditat pe lângă autorităţile bizantine administra colonia, asistat de vicar şi de consiliu şi exercita în aceeaşi vreme o supraveghere ierarhică peste toate celelalte stabilimente genoveze din cuprinsul Imperiului bizantin. Pera se afla astfel în centrul unei zone geografice ce cuprindea nordul Egeei, Marea de Marmara şi strâmtorile, precum şi litoralul occidental al Mării Negre.

Deoarece nesiguranţa era mare în Egeea, ale cărei insule rămăseseră nobililor veneţieni şi pe care piraţii o parcurgeau nestingheriţi, comerţul Perei s-a orientat mai ales la nord de strâmtori: era unul din cele trei mari centre comerciale ale Mării Negre. Numeroase transporturi de mărfuri se îndreptau încă din 1281 spre Caffa în Crimeea sau Vicina la gurile Dunării. Aceste două porturi se aflau la marginea Imperiului mongol al Kîpciakului şi slujeau pentru desfacerea produselor sale.

La fel ca în timpurile antice, cerealele, ceara, pieile tăbăcite din ţinuturile dunărene şi din stepele Rusiei Meridionale erau schimbate pe articolele de manufactură ale negustorilor mediteraneeni. Stofele, pe care industria postavului din oraşele italiene, franceze sau flamande le produceau în cantităţi mari, ţineau în acest comerţ de export locul pe care îl ocupa odinioară ceramica în comerţul negustorilor din Milet sau din Atena.

Dintre toate porturile enumerate de portulane pe coasta pontică apuseană, Anchialos, Mesembria, Cavarna, Constanza, din Tracia până în Bulgaria şi Dobrogea, cel al Vicinei, situat, după toate probabilităţile, pe cursul braţului inferior al Deltei dunărene, pare să fi fost atunci unul dintre cele mai importante. Superioritatea navală conferită imperiului lui Mihail Paleologul de întreţinerea unei flote redutabile de război îi permisese să-şi continue opera de restaurare a puterii bizantine până la hotarele Imperiului mongol. Evident nu mai putea fi vorba de reîncorporarea Bulgariei în posesiunile Bizanţului: lipsind rezistenţa locală, influenţa Ungariei, pe de o parte, şi a Hoardei de Aur, pe de altă parte, se întindea asupra statelor din Peninsula Balcanică.

Dar, la fel ca la începutul dominaţiei romane, o hegemonie maritimă putea să-şi asigure puncte de sprijin de-a lungul coastelor şi să controleze astfel principalele direcţii ale comerţului. Mesembria şi Anchialos fuseseră luate din nou de la bulgari încă din 1265. Elogiul retorului Manuel Holobolos, din 1273, precizează că, după victoriile din Moreea şi Albania asupra latinilor şi despotatului grecesc din Epir, prestigiul bazileului restaurator s-a impus ungurilor, alanilor (ce ocupau pe atunci o parte din Moldova) şi în „ţinutul nesfârşit al dacilor”, primă aluzie la micile formaţiuni care au precedat întemeierea viitoarelor principate româneşti. Dar „insulele paristriene” au recunoscut dominaţia bizantină şi fac parte din Imperiu.

Aşa cum bine a observat părintele V. Laurent, aceste „insule paristriene” reprezintă regiunea Deltei Dunării, al cărei port înfloritor era cel al Vicinei. Aceste împrejurări ne fac să înţelegem mai bine de ce moneda folosită în tranzacţiile comerciale ale genovezilor la Vicina este hyperperul bizantin şi nu asprul tătăresc, ca în porturile de pe coasta nordică a Mării Negre, care depind de Imperiul mongol.

Existenţa unui arhiepiscopat grecesc în acest oraş dunărean confirmă relaţiile deplin restabilite între Constantinopol şi vechile sale posesiuni de la „Pontul stâng”. Fără îndoială că un anume grad de autonomie era recunoscut acestor posesiuni îndepărtate, a căror administraţie era încredinţată unui guvernator al oraşului cu dreptul de a bate monedă, după modelul bizantin. Nu ştim în ce măsură putem considera drept sigură stabilirea turcilor lui Izz ed Din în această regiune, ca auxiliari ai Bizanţului.

Genovezii nu erau singurii care frecventau pieţele Imperiului Paleologilor; colonia veneţiană cu bailul său şi cea a pisanilor cu consulul ei continuau să rezideze în capitală, cu toate că importanţa lor era acum cu mult mai mică decât cea a aşezării genoveze a Perei. Alţi negustori italieni: postăvari din Florenţa, bancheri din Cremona, meşteşugari din oraşele Lombardiei sau navigatori din Sicilia făceau negoţ la Pera şi în celelalte oraşe bizantine, unde li se alăturau catalanii şi provensalii, ale căror corăbii le făceau o concurenţă activă în Mediterana. Orientalii nu erau mai puţin numeroşi pe această piaţă: armenii, sirienii, arabii şi turcii nu uitaseră drumul Bizanţului şi îşi luau partea din profiturile comerţului din Marea Neagră.

Printr-un curios fenomen de repetiţie, colonizarea italiană din această epocă parcurgea aceleaşi etape pe care le marcase odinioară pătrunderea elenă, urmând aceleaşi itinerarii. Concomitent cu porturile de pe coasta occidentală, ea le aborda şi pe cele din Anatolia, de care o legau nu numai galerele şi teridele ce puteau traversa strâmtorile, dar, cel puţin în aceeaşi măsură, şi drumurile terestre prin Asia Mică.

Din Constantinopol se putea ajunge în Puntarachia, antica Heraclea Pontică, ce mai era încă posesiune bizantină; vasele care navigau de-a lungul coastei făceau escală la Amastris, Sinope şi Samsun, unde se vor fixa curând colonii genoveze, înainte de a ajunge la Trapezunt, capitala Marelui Comnen şi cap de linie a marii căi a Iranului şi a Golfului Persic.

Dar, înainte chiar de a efectua în siguranţă acest periplu, negustorii italieni aveau posibilitatea de a debarca la Lajazzo, marele port din regatul Armeniei Mici, în golful Alexandret, şi de a călători cu caravanele ce urcau din nou către interior. Se poate urmări, cu dovezi, itinerariul notarului genovez Federico de Piazzalunga: el întocmea acte publice la Lajazzo până la 11 iunie 1274. La 19 iulie el scrie acte la Siwas,  în inima Asiei Mici; la 25 din aceeaşi lună el se află la Vatiza, modernul Fatisah, mic port de pe coasta asiatică a Mării Negre, unde întâlneşte numeroşi compatrioţi şi se îmbarcă pentru a-şi termina călătoria în Crimeea, la Soldata (Sudak), unde redactează un act la 21 august.

Încă din 1264, veneţianul Pietro Viglioni îşi redacta testamentul la Tebriz; capitala ilhanilor din spiţa lui Hulagu atrăgea şi ea comerţul occidental. Dar centrul comercial al întregului bazin oriental al Mării Negre şi din regiunile vecine era în mod incontestabil Trapezuntul; genovezii s-au stabilit aici foarte timpuriu şi ocupau chiar funcţii importante în serviciul imperiului grec: pe la 1285 Nicolo D’Oria era şeful monetăriei imperiale şi se folosea de influenţa sa pentru a căuta gâlceavă veneţienilor.

Cu toate că la acea dată Imperiul Trapezuntului îşi pierduse posesiunile din Crimeea, înglobate în hotarele Imperiului Kîpciakului, şi se găsea în dependenţa hanului mongol al Tebrizului, importanţa comercială a oraşului era întru totul de prim ordin; el rămânea unul din marile debuşee ale traficului din Asia, cu mult mai îndepărtat de provinciile limitrofe ale Armeniei şi Caucazului. Consulul genovez al Trapezuntului era în ierarhia colonială a Republicii un personaj însemnat, care era totuşi subordonat podestatului din Pera.

Aşa cum am mai arătat, veneţienii debarcaseră în Crimeea încă din primii ani ai secolului al XIII-lea. Când tratatul din Nymphea a asigurat genovezilor monopolul, cel puţin teoretic, al navigaţiei în Marea Neagră, a venit rândul lor să întemeieze colonii pe coasta nordică; actele notariale din 1281, 1289 şi 1290 găsite în arhivele din Genova îi prezintă stabiliţi în mod temeinic la Caffa, pe locul fostei Theodosia. Şi acolo colonia se află la începuturile sale: ea se instalează alături de târguşorul musulman, turco-tătar, şi de cartierul armean, populat de refugiaţi ce se retrăseseră, încă din secolul al XI-lea, din faţa invaziilor succesive ale Armeniei Mici.

Este menţionată „strada blănarilor” şi „abatorul”, dar mai este încă mult teren pentru construcţii: terenurile limitrofe ale casei cedate de Saladino d’Ovada lui Cristiano Alamanno aparţin cimitirului musulman, respectiv unui sarazin, unui grec şi unui ungur. Biserica şi ospiciul franciscanilor fac pereche cu moscheea, al cărei imam este desemnat cu numele persan danismand. Amestecul de neamuri este sporit şi prin comerţul cu sclavi, care nu este mai puţin intens ca în antichitate: mai ales fetele şi băieţii din Caucaz, abhazi, lezghieni, circasieni iau drumul Egiptului şi al Persiei, dar şi al pieţelor din Mediterana creştină, unde această marfă umană continuă să fie căutată până la sfârşitul evului mediu.

Din Caffa, unde autoritatea genoveză şi-a stabilit consulatul în virtutea concesiunii acordate de hanul din Sărai şi de reprezentantul său în Crimeea, negustorii se răspândesc în toate direcţiile. Ei se duc în cetăţile vecine cu Soldata, care îşi păstrează vechea importanţă, şi cu Solhat-ul (Eski-Krîm sau Starîi-Krîm), devenită reşedinţa guvernatorului mongol. Spre vest, ei fac comerţ la Vicina, la gurile Dunării, şi la Maurocastro, la vărsarea Nistrului, care succede anticului Tyras.

Spre răsărit, ei trec strâmtoarea Kerci la Vospero, unde numele de Panticapeea revine sub pana lor, şi întâlnesc la Tana, la vărsarea Donului, concurenţa veneţiană care le dispută acest nod de comunicaţie cu Kîpciakul şi cu Asia Centrală. Alte porturi se deschideau în faţa vaselor lor pe coastele Mării Azov, dintre care Kopa la vărsarea Kubanului pare să fi fost cel mai mult frecventat. În sfârşit, pe coasta circasiană şi abhază pieţele din Pitzunda şi Savastopoli (aceasta din urmă mai ales) ofereau negustorilor de sclavi un câştig sigur.

Organizarea Imperiului Hoardei de Aur sub domnia lui Berke, cu noua sa capitală şi serviciul bine pus la punct al transporturilor şi popasurilor pe marile drumuri continentale, ridica posibilităţile comerţului internaţional într-un grad neatins vreodată până atunci. Începând cu această domnie a existat o monedă a Kîpciakului, asprul „baricat”, de la numele lui Baraka sau Berke, aşa cum era la Trapezunt asprul „comnenat” al Marelui Comnen; negustorii duceau, de asemenea, cu ei lingouri de aur şi sommi de argint, a căror greutate era verificată pentru plata mărfurilor.

Resursele locale de grâu, peşte, ceară, lină, piei sau sclavi le aduceau profituri importante, dar marile drumuri din Extremul Nord şi din Extremul Orient îi atrăgeau şi mai mult. Relatarea lui Marco Polo dă interesante indicaţii, pe care probabil le-a cules o dată cu trecerea sa pe la Trapezunt, prin ţinuturile Uralului şi „ţara întunericului” din regiunile arctice, unde se strângeau atâtea blănuri preţioase.

Din Sarai se putea ajunge în Urghenci pe Amu-Daria, iar prin Turkestan la hotarele Chinei şi ale Kambalikului: acesta va fi, în secolul următor, itinerariul adesea menţionat de negustorul florentin Pegolotti. Pe acolo soseau pe piaţa europeană bogate ţesături de mătase şi mirodenii rare din Extremul Orient, la fel cum ajungeau la Trapezunt pe calea Tebrizului: concurenţa drumului mongol are greutate în traficul maritim al Indiilor şi dăunează monopolului Alexandriei.

Economia medievală cunoaşte în acest nou orizont proporţii cu adevărat mondiale; întâlnirea în bazinul Mării Negre a mongolilor şi italienilor este unul din factorii - şi nu din cei mai puţin importanţi - care contribuie la dezvoltarea primei faze, comerciale şi bancare, a capitalismului european.