Guvernul coaliţiei de la Mazar-paşa

Guvernul coaliţiei de la Mazar-paşa, format sub presiunea maselor şi a crizei comerciale şi financiare la 27 aprilie / 9 mai 1876, nu reprezenta decât o parte a grupărilor coalizate. Dacă preşedintele Consiliului, Epureanu, era conservator, Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Externe, şi Gheorghe Vernescu, ministrul Afacerilor Interne, liberali moderaţi, iar ministrul de Război, colonelul Gheorghe Slăniceanu, independent, ceilalţi miniştri reprezentau gruparea liberal-radicală.

Lipseau din guvern reprezentanţii grupării liberal-moderate, condusă de Ion Ghica, şi cei ai „Fracţiunii”. Prezentându-se Adunării deputaţilor şi Senatului, guvernul declara că prin formarea sa a consacrat regimul reprezentativ parlamentar. Programul expus arăta că guvernul n-avea „spirit de răzbunare” şi că va „asigura legalitatea necesară pentru a calma conflictele politice din ţară”.

Se anunţa în schimb, ceea ce constituia o ameninţare ascunsă contra foştilor miniştri conservatori, intenţia de a aplica principiul responsabilităţii ministeriale. Pentru a calma îngrijorarea burgheziei cauzată de enormul deficit lăsat de guvernul precedent, se promitea o politică de economii în finanţele statului, protejarea industriei, comerţului şi agriculturii. Maselor ţărăneşti li se promitea vag „toată îngrijirea guvernului...”. Nu se va duce o politică de înarmare pe seama bugetului statului. Politica externă va fi paşnică, întemeiată pe tratatele care asigurau României „independenţa” şi-i garantau „neutralitatea”.

Hotărât să înlăture orice posibilitate de rezistenţă a conservatorilor, guvernul a obţinut la 2/14 mai un decret de convocare a colegiilor electorale pentru alegerea noilor consilii judeţene, iar a doua zi un alt decret pentru dizolvarea Adunării deputaţilor şi alegerea unei noi Adunări. Totodată, sesiunea extraordinară a Senatului a fost închisă. La câteva zile după formarea guvernului Epureanu, răscoala bulgarilor de la sudul Balcanilor, organizată de Comitetul revoluţionar bulgar din Giurgiu, a fost înfrântă, fiind urmată de o sângeroasă şi sălbatică represiune care a indignat profund opinia publică românească şi pe cea europeană. Emigraţii revoluţionari bulgari au strâns în România arme pentru a provoca o nouă răscoală în Bulgaria vestică, dar n-au putut să le treacă Dunărea din cauza măsurilor severe luate de turci.

În schimb, cu toată interzicerea formală de către Mihail Kogălniceanu a trecerii voluntarilor bulgari în sudul fluviului, considerată corectă de către Giers, unul dintre colaboratorii apropiaţi ai cancelarului rus Gorceakov, la 15/27 mai revoluţionarul democrat bulgar Hristo Botev a putut să se îmbarce la Giurgiu pe vasul austriac „Radetzki” împreună cu un detaşament de 175 de voluntari şi să debarce a doua zi lângă satul Cosludui, pe malul drept al Dunării, între Rahova şi Lom-Palanca.

Nesprijinit de populaţia locală îngrozită de măcelurile la care încă se dedau başbuzucii, detaşamentul lui Hristo Botev a fost sfărâmat de trupele turceşti. Alte detaşamente n-au mai trecut fluviul. Dacă guvernul român lua măsuri formale, impuse de neutralitatea sa, pentru a împiedica trecerea cetelor de revoluţionari în sudul Dunării, populaţia română, care ura asuprirea de veacuri turcească, sprijinea pe luptătorii bulgari, adăpostindu-i şi ajutându-i să se reorganizeze. La Giurgiu a putut să apară, spre a fi trecut clandestin în sudul Dunării, ziarul Nova Bălgariia, scos de conducătorii luptei de eliberare a poporului bulgar.

Criza Imperiului Otoman se agrava prin mişcarea junilor turci, naţionalişti burghezi care urmăreau să salveze dominaţia turcă în Europa printr-o constituţie liberală. Pentru a-şi pune în aplicare programul de reorganizare a Imperiului, junii turci au detronat la 18/30 mai pe sultanul Abdul-Aziz, înlocuindu-l cu Murad, un incapabil, după câtva timp înlocuit şi el cu Abdul-Hamid al II-lea.

Vestea detronării şi apoi a asasinării lui Abdul-Aziz a făcut să se creadă în România, Serbia şi Muntenegru că Imperiul Otoman era pe punctul de a se prăbuşi. Marile puteri nu-şi fixaseră un punct de vedere comun faţă de această eventualitate. Nici chiar cele trei puteri ale Nordului, care se întreţineau de aproape asupra crizei orientale, nu ajunseseră încă la un acord.

Lipsită de industrie, de armament şi muniţii, zbătându-se în plină criză financiară şi la începutul unei noi guvernări menite să aducă schimbări importante în metodele de conducere ale claselor dominante, România nu era pregătită pentru a interveni cu forţele sale armate împreună cu Serbia şi Muntenegru spre a grăbi sfârşitul dominaţiei otomane. Guvernul coaliţiei de la Mazar-paşa a păstrat mai departe atitudinea sa neutrală, la care îl îndemna şi Rusia, aşteptând momentul favorabil spre a obţine prin presiuni recunoaşterea independenţei de fapt a ţării.

Preocuparea principală a coaliţiei era să pregătească şi să ţină alegerile pentru Adunarea deputaţilor, care trebuiau să-i asigure guvernarea. Graba era justificată şi de faptul că masele ţărăneşti începuseră să se răfuiască în multe locuri, mai ales în câmpia Dunării, cu asupritorii lor moşieri sau cu uneltele acestora, atacând sau arzând conacele, bătând pe unii dintre foştii primari şi refuzând executarea angajamentelor de munci agricole.

Pentru „calmarea” ţărănimii, la 9/21 mai primul ministru, Epureanu, în calitatea sa de ministru al Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice, a reprodus în Monitorul Oficial un lung referat adresat Consiliului de Miniştri, în care condamna demagogic sarcinile grele puse pe umerii „claselor muncitoare” şi se pronunţa împotriva legii de organizare a comunelor, din cauza greutăţii cu care bugetele lor apăsau pe săteni, şi contra legii pentru construirea şoselelor judeţene şi comunale, prin care masele ţărăneşti erau jefuite de munca lor, cerând înlocuirea prestaţiei în muncă pentru drumurile judeţene prin bani.

Peste câteva zile, ministrul Afacerilor Interne, Gheorghe Vernescu, a publicat în Monitorul Oficial un ordin circular către prefecţii judeţelor în care le cerea ca alegerile să fie libere, iar violenţele, din orice parte ar fi venit, să fie înfrânate. Când moşierimea conservatoare era înfrântă, libertatea alegerilor în ceea ce priveşte pe burghezi şi moşieri nu putea să ducă decât la triumful coaliţiei de la Mazar-paşa, către care se orienta nu numai burghezia, dar şi majoritatea moşierimii.

Gheorghe Vernescu nu uita însă să atragă atenţia prefecţilor de a face să se respecte cu scrupulozitate „convenţiile făcute între cultivatorii de pământ şi arendaşi sau proprietari”. Câteva elemente înaintate, cum era Ion Ionescu de la Brad, care lupta pentru împroprietărirea însurăţeilor şi a celorlalţi ţărani rămaşi fără pământ prin nerespectarea legii rurale, promiteau în mod sincer ţăranilor îmbunătăţirea vieţii lor în urma alegerii unor deputaţi democraţi.

Alţii însă, simpli agenţi electorali, făceau propagandă demagogică. Pe calea aceasta mergea şi ministrul Afacerilor Interne când publica în Monitorul Oficial din 26 mai / 7 iunie şi din zilele următoare un ordin circular adresat prefecţilor, în care le cerea ca alegerea delegaţilor săteşti meniţi să numească deputaţii colegiului al IV-lea să nu mai fie iluzorie, ca până atunci, ci să fie „expresia vie şi fidelă a locuitorului ţăran”.

Alegerile de deputaţi, efectuate în prima decadă a lunii iunie 1876, au dat o majoritate zdrobitoare coaliţiei de la Mazar-paşa. Numai câţiva conservatori au reuşit. Dacă la colegiile I şi al II-lea au fost aleşi reprezentanţi ai moşierimii liberale, la colegiul al III-lea majoritatea deputaţilor au fost burghezi, iar la colegiul al IV-lea, burghezi şi chiar moşieri îmburgheziţi. Şi de data aceasta nici un ţăran nu fusese ales.

Alegerile dovediseră ura maselor orăşeneşti şi ţărăneşti contra moşierimii conservatoare, partea cea mai reacţionară a moşierimii, dar şi atitudinea trădătoare a elementelor chiabureşti din sânul cărora se recrutau delegaţii ţăranilor. Ele mai arătaseră că în sânul moşierimii se produsese o masivă deplasare a majorităţii ei către grupările liberale moderate. Alegerile dăduseră de fapt o majoritate liberal-radicală.

La 20 iunie / 2 iulie s-a deschis sesiunea extraordinară a Corpurilor legiuitoare, printr-un mesaj al domnitorului, care făcea apel la „moderaţia” deputaţilor şi senatorilor sub motivul că la hotarele ţării „agitaţiunile durează şi orizontul politic este departe de a fi senin”. Se propuneau reduceri bugetare şi un proiect de lege pentru transformarea în bani a zilelor de prestaţie în muncă pentru construirea şoselelor judeţene. Prin constituirea biroului, C.A. Rosetti a fost ales preşedinte al Adunării, obţinând în plus faţă de contracandidatul său, D. Brătianu, 29 de voturi.

Luând faţă de palat o atitudine independentă şi democrat-burgheză, Adunarea, din care făceau parte şi oameni cu vederi înaintate, cum era Ion Ionescu de la Brad, aducea la cunoştinţă coroanei în adresa de răspuns la mesaj „suferinţele adânci şi aspiraţiile legitime ale ţării”. Administraţia guvernării conservatoare era făcută răspunzătoare de sărăcia în care se afla majoritatea poporului. Se recomandau sincera aplicare a constituţiei, o politică naţională şi liberală, măsuri cu caracter progresist.

Ţărănimea, „clasa cea mai numeroasă şi mai interesantă” a societăţii, trebuia protejată contra legilor, „care amintesc alte veacuri”, făcute din spirit de duşmănie şi de nedreaptă neîncredere în ţărani. Industria născândă trebuia protejată, „spre a nu fi mereu tributarii străinilor chiar în ceea ce priveşte primele noastre trebuinţe”. Se afirma că neutralitatea era impusă prin tratate, poziţie geografică şi aspiraţiile naţionale, dar România spera să obţină satisfacerea cererilor formulate în diferite timpuri Porţii.

Lunga adresă a fost bine primită de opinia publică şi de masele ţărăneşti, care au intensificat agitaţia lor împotriva învoielilor de munci, de multe ori falsificate de moşieri, şi pentru pământ. Considerând partida câştigată, ministrul Afacerilor Interne, curând după terminarea alegerilor, a luat măsuri să potolească agitaţia satelor şi să-i readucă pe ţărani la ascultare.

La 22 iunie / 4 iulie, el a dat un ordin circular către prefecţi în care le cerea să facă astfel încât subprefecţii şi primarii să îndemne pe ţărani să-şi îndeplinească „cu bună credinţă şi la timp” angajamentele de munci luate către arendaşi sau proprietari, arătându-le că altfel vor fi expuşi la „despăgubiri şi urmăriri”. În caz că ţăranii nu se vor supune, să fie siliţi să-şi îndeplinească tocmelile făcute. Primarii care nu-i vor executa să fie revocaţi. Astfel, moşierimea şi arendăşimea erau asigurate contra luptei de eliberare economică a ţăranilor.