Guvernele conservatoare-liberale Dimitrie Ghica – Mihail Kogălniceanu şi A.G. Golescu

La 16/28 noiembrie 1868, Nicolae Golescu a demisionat şi s-a format un nou guvern, Dimitrie Ghica având preşedinţia şi Ministerul Lucrărilor Publice, Mihail Kogălniceanu, Ministerul Afacerilor Interne, iar A.G. Golescu, al treilea membru marcant, Ministerul de Finanţe. La Ministerul de Război a fost pus un figurant, col. Dabija, căci toate afacerile importante le rezolva Carol cu locotenent-colonelul prusian Krenski.

Noul guvern era o coaliţie a conservatorilor moderaţi munteni şi a liberalilor moderaţi moldoveni. Din primul moment el s-a angajat să ducă o politică de lealitate faţă de Poartă şi să păstreze stricta neutralitate faţă de toate puterile garante. I.C. Brătianu, ales preşedinte al Adunării deputaţilor, s-a angajat să sprijine guvernul, deşi C.A. Rosetti se opunea. Colaborarea dintre guvern şi majoritatea liberal-radicală nu convenea însă conservatorilor, nici lui Carol şi nici Austro-Ungariei, căci împiedica luarea unor măsuri potrivnice legiferării anterioare.

La 23 decembrie 1868/4 ianuarie 1869, generalul A.D. Macedonski, scos la pensie în 1864 de Cuza din cauza atitudinii sale reacţionare, a publicat în „Trompeta Carpaţilor” un articol provocator, Sistema în armată, în care considera primejdioasă „nesăbuita armare” după sistemul militar al Elveţiei, Prusiei şi Bavariei, întrucât gloatele, odată înarmate, nu vor face altceva decât să se răscoale, cum au făcut grănicerii şi dorobanţii în 1859 şi numai grănicerii în 1866. El condamna în termeni brutali organizarea militară a gloatelor şi miliţiilor, văzând în ea „planurile criminale ale unor oameni neastâmpăraţi şi pe care ordinea îi asfixiază”.

Peste o lună, autorul articolului a fost rechemat în activitate, dându-i-se comanda garnizoanei din Bucureşti, ca răsplată pentru acţiunea lui menită să împiedice organizarea miliţiilor şi a gloatelor. Rechemarea sa în activitate şi mai ales numirea lui la comanda garnizoanei Bucureşti fiind considerate de majoritatea Adunării o provocare şi ameninţare, s-a ajuns îndată la un vot de blam dat guvernului şi la dizolvarea Adunării.

Noile alegeri pentru Adunarea deputaţilor s-au făcut într-o atmosferă foarte încărcată. Dacă la colegiile I şi al II-lea guvernul conta pe sprijinul moşierimii, iar în Moldova alianţa cu „Fracţiunea” îi dădea posibilitatea să obţină împreună victoria în alegeri la colegiile al III-lea şi al IV-lea, în Muntenia şi Oltenia el a avut de întâmpinat la colegiul al III-lea o rezistenţă mare, încercarea „Fracţiunii” de a-şi extinde influenţa şi în rândurile burgheziei de aici nedând rezultate. Pentru slăbirea liberalilor radicali au fost înlocuite cadrele gărzii civice la Craiova, Târgovişte şi Giurgiu.

Kogălniceanu a dat un ordin prefecţilor să ia măsuri contra dezordinii ce ar pregăti adversarii săi, iar ministrul Instrucţiunii a ordonat învăţătorilor să se abţină de la agitaţii politice. Cu prilejul alegerilor la colegiul al III-lea s-au produs dezordini grave la Bucureşti, Craiova, Ploieşti şi Piteşti. La Ploieşti, la îndemnul lui Al. Candiano-Popescu, birourile electorale organizate de guvern în mod ilegal au fost alungate de cetele opoziţioniste, garda civică luând apărarea acestora, din care cauză a şi fost dezarmată din ordinul guvernului.

La Bucureşti, guvernul a declarat aleşi pe partizanii săi, deşi ei nu întruniseră majoritatea voturilor exprimate. La colegiul al IV-lea au fost proclamaţi aleşi numeroşi moşieri conservatori şi liberali moderaţi. Adunarea era dominată de moşieri, Grigore Balş a fost ales preşedinte. Pentru a scoate armata permanentă de sub influenţa liberalilor radicali, Carol a concentrat-o pe timpul verii într-o tabără la Furceni, aproape de Tecuci. Legea de organizare a puterii armate a fost lăsată în părăsire în cea mai mare parte a ei.

Guvernul Dimitrie Ghica-Mihail Kogălniceanu, în timpul căruia s-a semnat convenţia cu Strousberg, Ambronn fiind numit, contra constituţiei, comisar al statului român pentru supravegherea emisiunii obligaţiilor şi a fondului de rezervă, a urmat, ca şi guvernul precedent, aceeaşi politică asupritoare faţă de ţărănime, care era ţinută să execute tocmelile de lucrări agricole, aplicându-se însă cu mai multă severitate legea poliţiei rurale.

Ca să menţină alianţa cu „Fracţiunea”, Mihail Kogălniceanu a trimis şi el prefecţilor un ordin în care le cerea să aplice măsurile luate până atunci contra evreilor. Mişcarea revoluţionară bulgară a fost îngrădită, aşa încât nu s-au mai format cete înarmate care să poată trece Dunărea spre a răscula populaţia bulgărească împotriva dominaţiei otomane. Agentul emigraţiei polone, Dunin, a fost expulzat din cauza ştirilor defavorabile guvernului ţarist pe care le transmitea. Toate aceste măsuri plăceau atât moşierimii conservatoare, cât şi puterilor garante, însuşi guvernul ţarist fiind bucuros acum că se asigura „ordinea” împotriva mişcărilor revoluţionare.

Neînţelegerile au izbucnit însă curând între Mihail Kogălniceanu şi ministrul Justiţiei V. Boerescu, partizan al lui Dimitrie Ghica şi om de încredere al palatului, din care cauză nu fusese pus în discuţie nici un proiect de lege. V. Boerescu dorea înlăturarea lui Mihail Kogălniceanu, a cărui poziţie o credea slăbită prin atacul „Fracţiunii” contra lui, motivat că nu aplica cu severitate măsurile contra evreilor. Spre a-şi atrage o şi mai mare încredere a palatului, în ianuarie 1870 Boerescu a făcut să se propună un proiect de lege în Adunare prin care se dădea un „apanaj” de 300.000 de lei anual Elisabetei, soţia lui Carol, dar proiectul a fost respins sub presiunea indignării opiniei publice.

Pe de altă parte, între concesionarii căilor ferate şi moşierii pe terenurile cărora trebuiau să se construiască liniile ferate s-a ajuns la conflicte din cauza preţurilor derizorii ce se ofereau, prin sprijinul statului aservit capitalului străin, celor expropriaţi pentru cauză de utilitate publică. Presa opoziţionistă a făcut răspunzătoare dinastia pentru proiectul de lege al apanajului, prusianizarea armatei, amestecul brutal al consulului general prusac în treburile ţării, abuzurile şi risipa făcute de concesionari cu sprijinul guvernului. Începea să se producă o mişcare largă potrivnică dinastiei străine, care se dovedea o agenţie a Prusiei în România.

Cu prilejul completării locului vacant al colegiului al IV-lea în judeţul Mehedinţi, a fost ales deputat în lipsă fostul domn Alexandru Ioan Cuza susţinut de grupările liberale, care astfel voiau să lovească în Carol I, dându-i-se să înţeleagă că va fi înlocuit cu fostul domnitor, dacă nu le readuce la guvern. Ion Ionescu de la Brad scria în publicaţia sa, „Gazeta satelor”, că alegerea de la Mehedinţi era „una din cele mai solemne protestări în contra tuturor ce calcă legile şi falsifică colegiul IV, nelăsând sătenii să aleagă dintre ai lor pe cine vor voi, ca aşa să fie şi dintre dânşii acolo unde se fac legile, ce se fac şi pentru dânşii, fără de dânşii...”.

La 24 ianuarie / 5 februarie 1870, Mihail Kogălniceanu, demisionat cu două zile înainte, a părăsit guvernul, dar şi preşedintele acestuia, Dimitrie Ghica, a fost silit de Adunare să demisioneze peste câteva zile. Despre A.G. Golescu, care a format cu greutate noul guvern la 2/14 februarie 1870, Kogălniceanu spunea supărat că va fi „cel din urmă ministru al prinţului Carol”.

Dimitrie Ghica, fostul prim-ministru, alarma pe Carol I scriindu-i că s-ar fi organizat o conjuraţie pentru răsturnarea lui, garda civică din Bucureşti fiind toată de partea conspiratorilor. Nu s-aştepta decât să se înceapă răscoala în provincie. Domnul primea un nou sfătuitor în persoana lui von Radowitz, consulul nou al Prusiei, menit să-i sprijine autoritatea şi mai ales să apere interesele capitalurilor prusiene care se investeau în construcţia căilor ferate.

Pentru a-şi asigura devotamentul cadrelor ofiţereşti ale armatei, Carol I vizita pe rând cazărmile din Bucureşti, dejuna cu ofiţerii, stăruia să se mărească bugetul Ministerului de Război, deşi bugetul general votat la începutul lunii martie 1870 prezenta un deficit de 17.000.000 de lei. Atacurile presei opoziţioniste contra lui se înteţesc, făcându-l răspunzător de abuzurile lui Strousberg şi de numirea nelegală a lui Ambronn în calitate de comisar al statului român pe lângă acesta.

Sub presiunea opiniei publice, la 11/23 martie Adunarea a cerut guvernului să ancheteze modalitatea emiterii obligaţiunilor de către Strousberg, situaţia fondului de rezervă din Berlin, controlat de Ambronn în numele statului român, precum şi evaluarea căilor ferate construite. Ca manifestare a ostilităţii împotriva lui Carol, Cuza a fost ales din nou în lipsă, la 8/20 aprilie 1870, deputat de către colegiul al IV-lea al judeţului Mehedinţi.