Guvernarea liberală (1867-1868)

La 21 februarie / 5 martie 1867, cu prilejul discutării bugetului, s-a dat cu o majoritate foarte mică un vot de blam guvernului, în urma căruia Ion Ghica a demisionat. Neputându-se forma un guvern liberal sub conducerea radicalului Ştefan Golescu, Dimitrie Ghica şi Em. Costache Epureanu opunându-se, coaliţia liberală a atras un mic grup de liberali moderaţi sub conducerea lui C.A. Creţulescu, ajungându-se astfel la 1/13 martie 1867 la formarea unui guvern liberal sub preşedinţia acestuia, dar în care rolul principal îl avea Ion C. Brătianu, ministrul Afacerilor Interne. C.A. Creţulescu asigura moşierimea conservatoare că interesele ei vor fi respectate şi că roşii din guvern, cum li se spunea liberalilor radicali, nu vor încerca vreo acţiune potrivnică ordinii stabilite de tratate.

Cum legea de tocmeli pentru lucrări agricole, deşi votată cu un an înainte, nu fusese pusă în aplicare de teama răscoalei ţăranilor, a doua zi după formarea noului guvern, I.C. Brătianu, ca să-şi atragă încrederea moşierilor, a dat o circulară către toţi prefecţii de judeţe pentru punerea ei în aplicare. Primarii şi funcţionarii comunelor rurale erau obligaţi să execute cu stricteţe îndatoririle ce le reveneau prin legea de tocmeli pentru lucrări agricole, iar marii proprietari şi arendaşi, erau îndemnaţi să facă cu ţăranii contracte de munci, fiind asiguraţi că ele vor fi executate la timp în felul acesta, prima guvernare liberală în România după 1866 se inaugura prin punerea în aplicare a legii de tocmeli pentru lucrări agricole, care a contribuit la înrobirea economică a majorităţii ţărănimii faţă de moşieri şi arendaşi.

Cu toate acestea, prezentându-se la 2/14 martie în Adunarea deputaţilor pentru a citi mesajul de numire a guvernului ce prezida, C.A. Creţulescu a fost întâmpinat cu neîncredere de o parte a deputaţilor conservatori şi de câţiva deputaţi liberali moderaţi. N. Blaremberg, unul dintre liderii proaspetei organizaţii de centru, Juna dreaptă, caracterizând noul cabinet ministerial, declara că „el este toxinul de la o margine la alta a ţării...”. Peste două zile, Tell, redevenit liberal moderat, interpelând asupra circularii, acuza guvernul că prin ea a îndemnat la discordie între cetăţeni, adică între ţărani şi moşieri şi arendaşi, deşi scopul fusese tocmai de a pune la dispoziţia acestora mână de lucru ieftină.

Încă din primele zile ale instalării sale, guvernul a avut de înfruntat revendicările ţăranilor din jurul Capitalei, care, neîmproprietăriţi în anii 1864-1865 sub pretextul că nu erau clăcaşi sau că pământul moşiilor particulare nu era îndestulător, cereau, în conformitate cu prevederile legii rurale, să li se dea pământ din moşiile statului. Ei erau în bună parte aceiaşi ţărani chemaţi în 1859 să sprijine înfăptuirea Unirii, iar la 1862 să participe la răsturnarea guvernării conservatoare. Veniţi acum în număr mare în jurul clădirii Adunării, refuzau să plece până nu li se va comunica aprobarea petiţiei ce-i adresaseră, dar au fost îndepărtaţi cu forţa.

La 9/21 martie 1867, ei au revenit în numeroase grupuri spre a sili Adunarea să le comunice hotărârea luată în privinţa petiţiei lor, însă au fost respinşi de către garda civică şi de către jandarmi. În toată ţara, nemulţumirea maselor ţărăneşti creştea împotriva executării silite a tocmelilor de lucrări agricole şi, în general, a exploatării moşiereşti şi arendăşeşti, manifestându-se prin atacuri asupra conacelor moşiereşti sau prin puneri de foc. Din această cauză, peste mai puţin de o lună se trimitea un alt ordin prefecţilor, în care, stăruindu-se pentru aplicarea strictă a legii tocmelilor agricole, se ordona să se ia măsuri pentru încetarea „prădărilor” ce bântuiau comunele rurale.

Mergând mai departe cu aplicarea programului coaliţiei liberale în scopul de a păstra Fracţiunea liberală şi independentă în coaliţie, fără de care n-ar fi avut majoritatea în Adunarea deputaţilor, ministrul Afacerilor Interne a trimis la 21 martie / 2 aprilie 1867 prefecţilor un ordin circular în care le cerea să ia măsurile prevăzute de legi împotriva celor fără bilete de legitimare, în special contra „vagabonzilor” veniţi din alte ţări. Măsura s-a aplicat cu rigoare numai contra evreilor, lovind nu numai pe cei veniţi de curând, fără paşapoarte, ci şi pe mulţi dintre burghezii şi micii burghezi aşezaţi mai demult sau chiar născuţi în ţară.

Împotriva aplicării ei s-au ridicat gazeta „Independenţa română”, care apărea la Bucureşti în limbile germană şi română, sub influenţa consulatului austriac, şi „Gazeta de Iaşi”, organ conservator. Guvernul Austriei, care avea mulţi supuşi printre cei expulzaţi, a protestat pe lângă guvernul român pentru a opri „dezordinea” şi a dezdăuna pe cei păgubiţi1. O parte a presei din Austria, Franţa şi Anglia a pornit o vie campanie contra expulzărilor ordonate de I.C. Brătianu, Napoleon al III-lea însuşi arătându-se nemulţumit.

Întrucât o parte din cei prigoniţi erau arendaşi de moşii sau numai de cârciumi şi hanuri moşiereşti, moşierimea conservatoare din Moldova, lovită în interesele ei, a alcătuit un memoriu, înaintat lui Carol I la 12/24 mai 1867, în care protesta contra măsurilor luate şi arăta că au fost declaraţi „vagabonzi” de către comisia specială a primăriei din Iaşi 90 de evrei, toţi cu profesiuni precise, 8 dintre ei şi proprietari de case; 37 fuseseră expulzaţi, iar restul daţi în judecată.

Măsurile administrative contra evreilor au fost însă şi mai mult înăsprite printr-o nouă circulară din 7/19 iulie 1867, în care se ordona prefecţilor ca atât la oraşe, cât şi la sate, exercitarea comerţului cu băuturi alcoolice să nu se facă „de persoane care nu prezintă destule garanţii de probitate şi de moralitate…”. În câteva oraşe, „Fracţiunea” a provocat tulburări contra populaţiei evreieşti. Tot în primăvara anului 1867, acţiunile comitetelor revoluţionare bulgare din România au determinat Poarta şi, imediat, guvernele francez, austriac şi englez să acuze România că sprijină cetele revoluţionare bulgăreşti. Însuşi Carol-Anton, tatăl domnitorului, se arăta nemulţumit de guvern şi cerea înlăturarea lui.

În Moldova, moşierimea conservatoare agita populaţia ieşeană, nemulţumită de faptul că, deşi Adunarea votase mutarea Curţii de Casaţie la Iaşi, Senatul respinsese proiectul. La 5/17 iulie, printr-un manifest tipărit, un grup de mari moşieri conservatori, în frunte cu Grigore Balş, convoca la Roman o întrunire a senatorilor şi deputaţilor din Moldova pentru a începe o acţiune separatistă.

Din această cauză, guvernul a publicat peste câteva zile în „Monitorul” o Proclamaţiune, în care ameninţa cu reprimarea orice act care ar pune unitatea statului în discuţie. Intimidaţi, semnatarii manifestului au renunţat la întrunire. Şi în alte părţi erau agitaţii potrivnice guvernului liberal. La Craiova, cu prilejul judecării de către Curtea cu Juraţi a lui Librecht, fostul favorit al lui Cuza, doi magistraţi, doi colonei şi alţi ofiţeri au intervenit în favoarea acuzatului, din care cauză au fost puşi în disponibilitate.

Sub lovitura acestor evenimente, coaliţia guvernamentală a început să se clatine. Primul ministru, liberal-moderat, era potrivnic sprijinirii cetelor revoluţionare bulgare şi măsurilor contra evreilor. Nucleul liberal-radical al guvernului dorea el însuşi o schimbare spre a putea dizolva Corpurile legiuitoare şi a face noi alegeri parlamentare, în care să se obţină majorităţile necesare unei guvernări sigure de lungă durată, considerând că nemulţumirea cercurilor conducătoare din Occident, şi în special aceea a lui Carol-Anton, puteau fi calmate prin concesiuni de natură economică.

La 4/16 august 1867 a demisionat I.C. Brătianu, urmat de primul ministru, C.A. Creţulescu, care anunţase retragerea sa cu trei săptămâni înainte. A doua zi s-a format noul guvern sub conducerea lui Ştefan Golescu, compus din liberali radicali şi partizani ai lui Mihail Kogălniceanu. Fracţiunea, a cărei acţiune cauzase atâta zgomot, sprijinea mai departe guvernul, fără a participa la formarea lui. Noul guvern urma întru totul direcţiile celui vechi.

Ştefan Golescu, care era şi ministru al Afacerilor Interne, a dat două ordine circulare prefecţilor de judeţe în care le cerea să se execute tocmelile de munci agricole. Într-o călătorie în Occident, I.C. Brătianu a izbutit să-şi atragă bunăvoinţa lui Carol-Anton, după câte se pare, prin promisiunea de a sprijini concesionarea construirii unei întinse reţele de căi ferate unui consorţiu de capitalişti prusieni în frunte cu dr. Strousberg, în care era interesat şi tatăl domnitorului.

La 25 octombrie / 6 noiembrie, Corpurile legiuitoare au fost convocate în sesiune extraordinară pentru a discuta, cum spunea mesajul domnesc, de urgenţă proiectele de legi privitoare la poliţia rurală, la îmbunătăţirea armelor, la completarea şi la reorganizarea armatei, la concesiunea unei reţele de căi ferate între Suceava, Iaşi, Galaţi, Focşani şi Bucureşti. Revenind I.C. Brătianu în ţară, el intra la 27 octombrie / 8 noiembrie în guvern la Ministerul de Finanţe, în locul liberalului moderat Ludovic Steege, demisionat.

În Adunare, majoritatea constituită în februarie se destrăma. Încă din septembrie, Dimitrie Ghica, care păstrase până atunci o neutralitate binevoitoare, propusese alcătuirea unui guvern compus din ambele „partide”, liberal şi conservator, iar în octombrie, Mihail Kogălniceanu, înclinat să colaboreze cu conservatorii, dădea şi el să se înţeleagă că era pentru o nouă formulă guvernamentală.

Pentru înviorarea coaliţiei, în ajunul deschiderii sesiunii extraordinare a Corpurilor legiuitoare, Ştefan Golescu a propus lui Costache Negri să-i urmeze la guvern, dar la conducerea Ministerului Afacerilor Interne să fie pus I.C. Brătianu, ceea ce Negri n-a primit. Coalizaţi cu liberalii moderaţi din afara guvernului şi atrăgând şi pe liberalii moderaţi din guvern, conservatorii se pregăteau să răstoarne guvernul printr-un vot de blam, M.C. Epureanu declarând la 31 octombrie / 12 noiembrie în Adunare că, după retragerea lui C.A. Creţulescu, guvernul prezidat de Ştefan Golescu nu mai putea fi considerat „legitim”. Punându-şi în aplicare planul de a face noi alegeri parlamentare, Ştefan Golescu a obţinut la 1/13 noiembrie dizolvarea ambelor corpuri legiuitoare, ceea ce a provocat demisia ministrului Afacerilor Externe, Al. Teriachiu, un partizan al lui Mihail Kogălniceanu.

Dizolvarea Corpurilor legiuitoare la mai puţin de un an de la alegerea lor a provocat o mare iritare în rândurile conservatorilor şi ale liberalilor moderaţi de diferite nuanţe. Juna dreaptă, organizaţie compusă din tineri moşieri conservatori moderaţi, a început de la 8/20 noiembrie 1867 să scoată o gazetă proprie, „Terra”, redactată de N. Blaremberg, Aristide Pascal şi Petre P. Carp, cu menirea de a combate guvernarea liberal-radicală, considerată periculoasă pentru ordinea stabilită.

Grupările conservatoare, cărora li se alătura şi liberalul moderat Tell, adversar ireductibil al „roşilor”, lansa un „Apel la alegători” la 5/17 noiembrie, în care declarându-se că naţiunea română se compunea din moşierime, intelectuali, comercianţi şi industriaşi - ţăranii nu erau menţionaţi! -, se cerea „Respect nemărginit pentru Ordine şi Legalitate şi combaterea licenţei, anarhiei şi demagogiei”. Liberalii moderaţi conduşi de Ion Ghica şi cei de sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu rămâneau deoparte, dar ostili guvernului. „Fracţiunea” a dus o campanie electorală pe cont propriu, fără opoziţie din partea guvernului, care înţelegea să se sprijine mai departe pe ea.

După dispariţia „Tribunei române”, încă de la 14/26 mai „Fracţiunea” începuse să scoată o nouă gazetă la Iaşi, „Dreptatea, foaia intereselor poporului, care milita, între altele, şi pentru încurajarea industriei şi creditului. În acest sens, încă din august, a început să funcţioneze cu sprijinul ei Mica bancă pentru neguţătorii români, ai cărei acţionari erau cooperatori.

„Fracţiunii” i se opuneau în Moldova conservatorii vechi, între care P. Mavrogheni, şi junimiştii în frunte cu P.P. Carp şi Titu Maiorescu, adversari ai ei prin cosmopolitism şi liberalism mare burghez şi moşieresc, ca şi prin dorinţa de a colabora cu capitaliştii străini, în primul rând austrieci. Gruparea junimistă, care începea să se afirme, dispunea de revista „Convorbiri literare” şi, împreună cu vechii conservatori, de „Gazeta de Iaşi”. În vederea alegerilor, liberalii radicali au pus în mişcare asociaţia lor „Amicii Constituţiunii”, înfiinţată în 1866.

Colegiile electorale pentru Adunarea deputaţilor au fost convocate în zilele de 27 noiembrie / 9 decembrie, 16/28 decembrie, iar cele pentru Senat la 18/30 şi 22 decembrie 1867 / 3 ianuarie 1868. La 17/29 noiembrie 1867, I.C. Brătianu, redevenit de curând ministru al Afacerilor Interne, atrăgea atenţia prefecţilor că guvernul, interesat în alegeri, recomanda să se exercite asupra alegătorilor influenţa morală a aparatului de stat în vederea obţinerii unui rezultat favorabil pentru candidaţii săi.

Pentru a asigura eficacitatea influenţei morale, I.C. Brătianu a parcurs ţara ca să-şi stimuleze partizanii. Agenţii guvernului la sate au atacat demagogic în cuvântările lor pe moşieri, acuzându-i de toate greutăţile ce cădeau asupra ţărănimii, deşi guvernul liberal era acela care pusese în aplicare legea de tocmeli pentru lucrări agricole şi stăruise pentru executarea angajamentelor la care fuseseră împinşi de foame ţăranii.

Candidaţii opoziţiei au opus rezistenţă mai ales la colegiile moşiereşti, greu de influenţat din cauza independenţei materiale a celei mai mari părţi a alegătorilor. La celelalte colegii, coaliţia guvernamentală, compusă din liberalii radicali şi liberalii fracţionişti, a învins cu uşurinţă slaba rezistenţă a candidaţilor opoziţionişti, întrucât majoritatea burgheziei sprijinea guvernarea liberală, iar ţărănimea prefera candidaţii liberali, intelectuali sau mici moşieri, dacă ea însăşi nu-şi putea trimite în Adunare proprii ei reprezentanţi. La colegiul al IV-lea, unde, ca şi în 1866, nu candidase nici un ţăran, pe lângă un mare moşier au reuşit şi numeroşi intelectuali, printre care profesorul Pană Buescu şi Eugeniu Carada, câţiva industriaşi şi comercianţi - Boicea Radian, Grigore Heliad etc. - şi câteva elemente ale burgheziei săteşti.

La colegiul al III-lea au reuşit câţiva intelectuali, printre care B.P. Hasdeu, câţiva industriaşi şi comercianţi, mici moşieri îmburgheziţi şi fruntaşi ai grupărilor liberale, între care C.A. Rosetti şi Mihail Kogălniceanu. La colegiile I şi al II-lea pentru Adunarea deputaţilor au reuşit destui fruntaşi conservatori şi câţiva liberali moderaţi munteni. Coaliţia guvernamentală obţinuse o majoritate zdrobitoare în Adunarea deputaţilor, dar în Senat nu ajunsese să aibă propriu-zis o majoritate, moşierimea şi marea burghezie sprijinind în general grupările conservatoare sau pe cele liberale moderate opoziţioniste.

În mesajul de deschidere a sesiunii Corpurilor legiuitoare, la 3/15 ianuarie 1868, se anunţau proiecte de legi cu caracter demagogic, cum erau cele pentru asigurarea contra foametei şi epizootiilor, dar şi proiecte care interesau direct burghezia şi moşierimea: pentru poliţia rurală, pentru descentralizarea administrativă, pentru organizarea armatei, pentru concesionarea căii ferate din Moldova etc. Preşedinte al Adunării deputaţilor a fost ales fracţionistul Anastasie Fătu.

În timp ce Juna dreaptă ducea prin Terra o campanie violentă contra guvernului, abătându-se uneori şi asupra lui Carol I pentru că ţinea pe „roşii” la putere, conservatorii au luat ofensiva şi în Adunare prin interpelarea lui P.P. Carp, la 1/13 februarie, privind cetele revoluţionare bulgare din ţară şi politica externă „ascunsă” a guvernului. Acesta era acuzat că nu urma „politica Occidentului, ci a Nordului”, adică pe aceea a Rusiei şi Prusiei, că aplica constituţia în favoarea partizanilor săi şi călca legile, lăsând să se înţeleagă că o făcea pentru îndeplinirea unui scop mare. P.P. Carp a atacat apoi Rusia, acuzând-o că îndemna pe români să se alieze cu bulgarii şi cu sârbii ca să se răscoale contra Porţii, şi guvernul, pentru că dorea şi el o asemenea „soluţie răpede”.

În locul primului ministru a răspuns I.C. Brătianu, declarând că guvernul, cu toată simpatia pentru popoarele oprimate, nu făcea alianţe, România fiind o ţară mică. Totuşi, ţara trebuia să aibă o asemenea situaţie, încât orice soluţie s-ar da chestiunii Orientului să se ţină socoteală şi de ea. El preciza: „...trebuie să ne întărim, să ne organizăm, pentru ca atunci când se va dezlega acea cestiune să putem avea un rol; să ştie Europa că este aici un popor tare, armat, organizat şi care are voinţa de a-şi apăra existenţa sa”1. Atitudinea duşmănoasă a lui P.P. Carp faţă de politica ţaristă din acel moment a fost dezaprobată. La sfârşitul discuţiilor, moţiunea de încredere în guvern, sprijinită de Mihail Kogălniceanu, a fost votată cu o mare majoritate.

După votarea legii pensiilor, care înlătura pensionările abuzive sub 20 de ani de serviciu şi ridica limita de vârstă la 60 de ani pentru bărbaţi, guvernul a adus în februarie 1868 în discuţia Adunării proiectul de lege pentru concesionarea construirii şi exploatării căii ferate Iţcani-Roman cu ramurile Paşcani - Iaşi şi Vereşti - Botoşani unui grup de capitalişti anglo-austrieci în frunte cu Offenheim, cu care se încheiase însă anterior, în urma stăruinţelor lui P. Mavrogheni, o înţelegere provizorie pentru întreaga cale ferată Suceava - Galaţi-Bucureşti.

Reducerea concesiunii a indignat pe Offenheim şi pe P. Mavrogheni, care primise sume importante pentru sprijinul său, ea datorându-se prezentării unei noi oferte, sprijinită de Carol I şi de noul consul general al Prusiei, contele von Keyserling, a unui consorţiu de capitalişti prusieni în frunte cu dr. Strousberg, căruia i s-a promis concesiunea construirii şi exploatării restului reţelei în lungime de 914,8 km. Afacerea Strousberg fusese aranjată de către Carol-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen prin intermediul lui Ambronn, şambelanul său, consilier intim în serviciul statului prusian şi împuternicit, cu câţiva ani înainte, al regelui Prusiei pentru afacerile sale în ducatul Posen.

Discutarea ambelor concesiuni a durat mult, din cauza manevrelor lui P. Mavrogheni, susţinătorul concesiunii Offenheim, contra lui Strousberg, şi a opoziţiei „Fracţiunii” faţă de concesiunea acestuia din urmă, considerată pe drept cuvânt oneroasă, votarea lor făcându-se în Adunare la 27 mai / 8 iunie 1868. Senatul, dominat de conservatori, aliaţi acum cu „Fracţiunea” din ură pentru Strousberg, nu le-a aprobat decât în septembrie, după ce, în urma dizolvării lui şi a noilor alegeri, guvernul reuşise să-şi alcătuiască şi aici o majoritate docilă.

Între timp, în martie a fost votată o nouă lege pentru construirea şoselelor naţionale, judeţene şi comunale, în virtutea căreia toţi locuitorii capi de familie, indiferent de averea lor, erau obligaţi să presteze anual în muncă sau să plătească suma echivalentă fixată de autorităţi, câte trei zile pentru construirea şoselelor judeţene şi trei pentru construirea şoselelor comunale.

Legea, mai aspră ca precedenta, apăsa ţărănimea, muncitorimea şi mica burghezie de la oraşe, întrucât impunea la fel ţăranul fără pământ cu marele moşier. Aplicarea ei a dat loc la nenumărate abuzuri din partea administraţiei comunale şi judeţene care au împovărat şi mai mult masele ţărăneşti. Un alt proiect de lege potrivnic ţărănimii, votat în aprilie 1868 de către Adunarea deputaţilor, a fost acela referitor la poliţia rurală, alcătuit încă din vremea guvernului Ion Ghica. Ales raportor, acesta a avut dibăcia să absenteze, P.P. Carp fiind însărcinat să-l înlocuiască.

Legea al cărei pronunţat caracter reacţionar era vădit, era menită să apere proprietatea moşierească contra răzbunării ţăranilor, căci ea prevedea ca toţi locuitorii comunelor rurale între 18 şi 70 de ani, împărţiţi pe căprarii de câte 10 oameni, să păzească proprietatea şi ordinea. Un proiect de lege interesând întregul popor, dar în primul rând burghezia, privind organizarea puterii armate a fost votat de Adunarea deputaţilor la 2/14 martie şi de Senat la 25 mai / 6 iunie, devenind lege la 17/29 iulie 1868.

Operă a ministrului de Război, col. Gheorghe Adrian, unul dintre apropiaţii lui Nicolae Bălcescu, legea se întemeia pe principiile recomandate de Nicolae Bălcescu în lucrarea sa Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum. Armata trebuia să se compună din cinci elemente distincte: armata permanentă cu rezervele ei, corpul dorobanţilor şi corpul grănicerilor, miliţiile, garda civică şi gloatele.

Toţi bărbaţii cetăţeni români de la 20 la 50 de ani făceau parte dintr-una din aceste diviziuni ale armatei:

  • de la 20 la 27 de ani în armata permanentă, în corpul dorobanţilor sau în acela al grănicerilor;
  • de la 20 la 26 de ani în miliţie, dacă nu erau luaţi în armata permanentă, corpul dorobanţilor sau corpul grănicerilor; miliţia urma să aibă în fiecare judeţ cel puţin un batalion compus din şase companii;
  • garda civică cuprindea pe bărbaţii din oraşe;
  • toţi bărbaţii între 20 şi 50 de ani care nu făceau parte din nici una din celelalte diviziuni militare erau încorporaţi în gloate.

Acestea urmau a fi organizate în corpuri, făcând voluntar exerciţii militare şi primind arme, după necesitate, de la stat. Termenul de serviciu în armata permanentă se reducea la trei ani în activitate şi patru în rezervă. Corpul dorobanţilor urma să aibă în fiecare judeţ câte un escadron, în afară de judeţele unde erau jandarmi călări. Dorobanţii se recrutau dintre cetăţenii care aveau mijloacele necesare pentru a-şi procura ei înşişi caii de serviciu, adică dintre chiaburi şi ţăranii mijlocaşi. Ei făceau serviciul militar, ca şi grănicerii, şapte ani, câte o săptămână la serviciu şi trei acasă. Deşi cuprindea toţi bărbaţii capabili de a purta armele, noua armată urma totuşi să fie instrument al dominaţiei de clasă a burgheziei.

Armata permanentă, încazarmată şi încadrată cu ofiţeri de origine moşierească şi burgheză, servea, ca şi corpul dorobanţilor, mai mult pentru menţinerea ordinii stabilite. Garda civică era un instrument al burgheziei, aşa cum se dovedise la începutul lunii martie 1867, când împreună cu jandarmii călări alungase pe ţăranii din jurul Capitalei care asaltau Adunarea deputaţilor pentru a primi pământ. Totuşi elaborarea legii constituia un mare progres şi aplicarea ei deplină ar fi slăbit, prin organizarea miliţiilor şi a gloatelor, într-o măsură simţitoare puterea moşierimii, întărind totodată mult forţa de apărare a ţării.

După sancţionarea legii de organizare a puterii armate s-au făcut noi comenzi de armament şi s-a intensificat agitaţia pentru deprinderea cetăţenilor cu utilizarea armelor de foc, în special prin Societatea română de arme, gimnastică şi dare la ţintă de sub preşedinţia istoricului V.A. Urechia, unul dintre luptătorii pentru desăvârşirea unităţii naţionale. Cu prilejul serbării tragerii la ţintă de către această asociaţie (8/20 septembrie 1868), într-o sală ornată cu harta Daciei, concurenţii veniţi din toată ţara au făcut trageri cu puşca în prezenţa majorităţii miniştrilor, în frunte cu preşedintele Consiliului.

În martie 1868, „Fracţiunea” a prezentat Adunării deputaţilor un proiect de lege îndreptat împotriva populaţiei evreieşti, care l-a silit pe I.C. Brătianu să se pronunţe împotriva lui. Pe de altă parte, semioficiosul liberal-radical „Perseverenţa” ataca şovinismul „Fracţiunii”, utilizând argumentele lui Titu Maiorescu din studiul său Dreptul public al românilor şi şcoala lui Bărnuţiu, apărut în lunile anterioare în „Convorbiri literare”.

Deşi măsurile contra „vagabonzilor” luate în anul precedent au continuat a fi aplicate, „Fracţiunea”, care se opunea concesiunii Strousberg, sprijinită de guvern, a trecut treptat în opoziţie. Ca să adâncească disensiunea, la 26 aprilie / 8 mai, P.P. Carp a interpelat guvernul în chestiunea persecuţiei evreilor, acuzându-l totodată că a aţâţat pe ţărani contra moşierilor. Urmarea a fost că peste câteva zile Ştefan Golescu a demisionat, fiind înlocuit cu fratele său Nicolae Golescu, socotit mai moderat, atât la conducerea guvernului, cât şi la aceea a Ministerului Afacerilor Externe. Cu toate acestea, grupările conservatoare, sprijinite acum de „Fracţiune”, au încercat să răstoarne guvernul liberal-radical înainte de a se fi terminat discutarea concesiunilor Strousberg şi Offenheim.

La 31 mai/12 iunie, Grigore Balş a propus în Senat un vot de blam guvernului, învinovăţindu-l că a împins la ură locuitorii ţării unii contra altora pentru a se menţine la putere. Moţiunea, sprijinită şi de N. Ionescu, capul liberalilor fracţionişti, a fost aprobată de majoritate. Conform uzanţelor constituţionale, guvernul a demisionat, dar Adunarea deputaţilor a votat o moţiune în care condamna votul de blam al Senatului şi cerea guvernului să-şi retragă demisia. Printre deputaţii care s-au abţinut de la vot au fost A. Fătu, preşedintele Adunării, fracţionist, şi Mihail Kogălniceanu. Ca urmare, guvernul a revenit asupra demisiei, obţinând dizolvarea Senatului recalcitrant şi convocând colegiile senatoriale pentru alegeri noi, sesiunea Adunării deputaţilor fiind închisă şi ea curând.

Printr-un ordin circular al Ministerului Afacerilor Interne din 20 iunie / 2 iulie se făcea apel la ţară, cu prilejul alegerilor pentru Senat, să pună în armonie cele două Corpuri legiuitoare, adică să voteze candidaţii guvernului, ameninţând că altfel „statul român ar cădea în paralizie, dacă nu în descompunere”. Noul Senat ales, deşi fără o majoritate guvernamentală hotărâtă, s-a arătat docil. Între timp, acţiunea cetelor revoluţionare bulgare din ţară, sprijinită în secret de C.A. Rosetti, s-a înteţit. Spre a se dezvinovăţi de acuzarea de complicitate ce i se aducea, guvernul a publicat un comunicat în „Monitorul” din 19/31 iulie, în care arăta măsurile luate pentru a împiedica continuarea acţiunii revoluţionare a bulgarilor.

Corpurile legiuitoare fiind convocate în septembrie în sesiune extraordinară, concesiunile de căi ferate au fost aprobate şi de Senat. Opunând rezistenţă la cererea lui Carol I de a se numi Ambronn comisar unic al statului român pentru supravegherea emiterii obligaţiunilor şi a fondurilor băneşti, guvernul devenea indezirabil. Pe de altă parte, în toamna anului 1868, guvernul maghiar sub conducerea contelui Andrassy s-a apropiat de Prusia spre a se pune la adăpost contra unei răscoale a românilor din Transilvania şi a celorlalte popoare subjugate. Deoarece Prusiei nu-i convenea dispariţia Austro-Ungariei, a asigurat-o prin Andrassy că o va apăra dacă va lua faţă de ea o atitudine binevoitoare. Ca dovadă, Bismarck a impus României să se apropie de Austro-Ungaria, ceea ce nu se putea decât prin înlăturarea guvernului liberal-radical, care se opunea anexării Transilvaniei de către Ungaria.

Din partea sa, Carol era îngrijorat de urmările aplicării legii de organizare a puterii armate. EI prefera, aşa cum îl sfătuia Bismarck, să aibă o armată permanentă mai mică la număr, încadrată însă cu ofiţeri devotaţi, şi se temea de organizarea miliţiilor, de gărzile civice şi de gloate. Pe de altă parte, el dorea să aducă la guvern pe Dimitrie Ghica şi pe Mihail Kogălniceanu, spre a asigura concesiunea Strousberg, a slăbi duşmănia manifestă a conservatorilor şi a dezorganiza gruparea partizanilor lui Cuza.

În plus, voia să înlăture pe I.C. Brătianu, devenit nesigur, pe care prinţul Napoleon, cu prilejul vizitei ce făcuse în România în iunie 1868, se străduise să-l atragă. Prin apariţia Cărţii Roşii a guvernului austro-ungar, în care se aducea guvernului român acuzaţia, printre altele, că făcea înarmări masive pentru a putea ataca Austro-Ungaria, situaţia guvernului liberal-radical a devenit şi mai şubredă.

La 11/23 noiembrie 1868, consulul general prusian Keyserling a comunicat „lămurit şi limpede că o rămânere mai departe a lui Brătianu în minister ar avea drept urmare greutăţi serioase şi că Prusia n-ar mai putea să sprijinească politica urmărită de ministerul de până acum”. Agent al politicii prusace, Carol a impus schimbarea guvernului, deşi acesta avea majoritatea în Corpurile legiuitoare. El primea în acelaşi timp sfaturi stăruitoare să se apropie de Austro-Ungaria, de la unchiul său, marchizul Pepoli, reprezentantul la Viena al Italiei.