Guvernarea autoritară conservatoare în România cu sprijinul capitalului străin (1871-1876)

Legiferarea conservatoare reacţionară

Înfrângerea mişcării din martie 1871 a constituit şi victoria temporară a moşierimii asupra burgheziei în cadrul regimului politic burghezo-moşieresc. Ea s-a datorat alianţei moşierimii conservatoare cu capitaliştii germani şi laşităţii burgheziei, care a părăsit conducerea mişcării în momentul când mişcarea putea să se transforme într-o revoluţie.

Prin însărcinarea lui Lascăr Catargiu de a forma un guvern autoritar, subordonat de fapt capului statului, moşierimea conservatoare, sprijinită de câteva elemente ale marii burghezii şi de capitaliştii germani şi austrieci, a rămas pentru cinci ani stăpână pe conducerea statului. Deşi mai numeroasă şi reprezentând faţă de moşierime elementul înaintat, burghezia nu avea încă forţa economică necesară pentru a-şi subordona moşierimea fără a face apel la mase, de care se temea.

Pe de altă parte, clasă relativ recentă, ea nu avea destui conducători din rândurile sale, căci o bună parte din exponenţii ei erau moşieri mici şi mijlocii îmburgheziţi, care ţineau seama în activitatea lor politică şi de interesele lor de moşieri, ceea ce s-a demonstrat prin atitudinea şovăitoare a lui Nicolae Golescu şi a lui Mihail Kogălniceanu în cele două zile hotărâtoare.

Moşierimea, înglodată în datorii, era nemulţumită de felul cum se aplica legea de tocmeli pentru lucrări agricole de către guvernele dominate de burghezie şi voia înăsprirea ei, pentru a putea intensifica exploatarea maselor muncitoare de la sate. Ea voia, pe deasupra, să folosească statul pentru a-şi impune politica sa de protejare a exportului de produse agricole în detrimentul apărării producţiei industriale, precum şi pentru a se apăra contra cămătarilor. Moşierimea căuta să se menţină la conducerea statului şi în scopul asigurării dominaţiei ei asupra ţărănimii, care ameninţa cu răscoala proprietatea moşierească.

În dimineaţa zilei de 12/24 martie 1871, guvernul format de Lascăr Catargiu la miezul nopţii precedente a depus jurământul. El era sprijinit de coaliţia grupărilor conservatoare, Lascăr Catargiu, preşedinte şi ministru al Afacerilor Interne, şi P. Mavrogheni, ministrul Finanţelor, reprezentând pe vechii conservatori, Nicolae Creţulescu, la Justiţie şi Lucrări Publice, generalul Christian Tell la Culte şi la Instrucţiunea Publică şi interimar la Război, pe neo-conservatorii care fuseseră în serviciul lui Cuza, şi Gheorghe Costaforu la Afacerile Externe, un intelectual burghez, unealtă a grupării conservatoare a lui Dimitrie Ghica. Peste două zile, conducerea Ministerului de Război a fost dată generalului I. Em. Florescu, un conservator moderat.

După caracterizarea lui Titu Maiorescu, noul guvern „era cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele constituţiunii de la 1866”. Când guvernul Lascăr Catargiu s-a prezentat Adunării deputaţilor, în jurul căreia trupele împiedicau mulţimea agitată să pătrundă în sală, liberalii radicali şi fracţioniştii au protestat, dar împotriva lor s-au ridicat deputaţii conservatori, aşa încât un moment nu se mai auzea nici una dintre cuvântările ce se ţineau. Liberalii moderaţi s-au desolidarizat de radicali şi de fracţionişti, seara Mihail Kogălniceanu ducându-se chiar la palat spre a da asigurări de loialitate. Neputându-se alcătui o majoritate, Adunarea n-a ajuns la nici o hotărâre nici de astă dată. Peste noapte, armata a continuat să ocupe străzile.

A doua zi, 13/25 martie, trupele fiind retrase la oarecare distanţă la cererea majorităţii deputaţilor, dar gata să intervină, clădirea Adunării a fost înconjurată de mii de oameni, iar străzile tixite de mulţime. În Adunare, reprezentanţii dreptei, centrului şi stângii .se înfruntau în cuvântări violente, nici unul dintre cele trei curente neputând obţine majoritatea. Dreapta avea armata şi palatul de partea sa, stânga poporul, pe care însă nu îndrăznea să-l împingă la luptă revoluţionară, iar centrul, refuzând să sprijine făţiş dreapta, în speranţa că i se va da lui conducerea, constituia elementul incertitudinii.

La 14/26 martie, sesiunea Adunării a fost prelungită pentru a se vota legile financiare, la care ţinea atât de mult Carol, dar a doua zi, liberalii moderaţi, pierzând speranţa că vor primi ei conducerea guvernului, au format o coaliţie cu liberalii-radicali şi fracţioniştii, putându-se alcătui astfel o majoritate, care a dat în sfârşit un vot de blam guvernului conservator.

Acesta însă, la 16/28 martie, a publicat decretul de dizolvare a Adunării. Aflând finalul mişcării, Bismarck s-a declarat satisfăcut că s-a format un guvern autoritar şi l-a sfătuit pe Carol „să rămână la postul său”. Îndemnuri asemănătoare dădea şi guvernul austro-ungar. Izbucnirea revoluţiei comunarde la Paris a împins burghezia să bată în retragere, iar înfrângerea ei a încurajat grupările moşiereşti conservatoare. La Iaşi, în ajunul alegerilor pentru noua Adunare, s-a alcătuit de către membrii grupărilor conservatoare locale din iniţiativa lui Grigore Sturdza o petiţie adresată Corpurilor legiuitoare în care se cerea modificarea constituţiei în sens reacţionar.

În prima parte a lunii mai s-au ţinut alegerile, falsificate mai grosolan decât oricând până atunci de prefecţii lui Lascăr Catargiu. Deşi liberalii moderaţi de sub conducerea lui Ion Ghica şi a lui Mihail Kogălniceanu s-au aliat cu liberalii-radicali şi fracţioniştii, n-au reuşit decât trei liberali-radicali, cinci fracţionişti şi doi liberali moderaţi, Mihail Kogălniceanu şi Gheorghe Vernescu.

Dimitrie Ghica a fost ales preşedinte al Adunării deputaţilor. Depusă într-una din primele şedinţe „Petiţia din Iaşi” n-a fost luată în discuţie, considerându-se mai avantajos de către moşierimea conservatoare să falsifice constant constituţia existentă, pentru a se păstra formele parlamentare ca supapă de siguranţă a regimului burghezo-moşieresc. Însuşi Carol a renunţat de a mai dori modificarea constituţiei, deşi primea repetate îndemnuri în acest sens din Germania.

Cu toată voinţa lui Carol şi a guvernului de a impune ţării un aranjament favorabil lui Strousberg, Adunarea a votat în iulie 1871 un proiect de lege care trimitea concesiunea în faţa unui tribunal de arbitri pentru anulare, urmând ca ulterior să se trateze cu deţinătorii de obligaţiuni constituiţi în societate anonimă, cu condiţia ca ei să accepte scăderea dobânzii de la 7,5% la 4%.

Evident, legea, sancţionată de Carol după o scurtă împotrivire, nu putea fi acceptată de bancherii germani sprijiniţi de Bismarck, dar ea făcea opinia publică românească să creadă în „patriotismul” guvernului conservator şi al lui Carol însuşi, contribuind la consolidarea regimului. Ea nu era, cum arăta consulului german din Bucureşti ministrul Afacerilor Externe, Costaforu, decât „o bază pentru tratative ulterioare”. Pentru a-şi atrage armata, Carol a dat, cu prilejul unui concurs de tir, un banchet în grădina palatului de la Cotroceni celor 500 de ofiţeri participanţi la concurs.

După anularea concesiunii Strousberg de către tribunalul de arbitri, bancherii Bleichroder şi Hansemann, care acaparaseră majoritatea obligaţiunilor emise, au numit un consiliu de administraţie. Acesta a trimis îndată la Bucureşti un delegat spre a trata o nouă convenţie. În anul următor s-a ajuns la înţelegere cu Societatea drumurilor de fier din România, pe baza unei noi legi, mult mai favorabilă capitaliştilor germani decât cea din iulie 1871. Pentru a stinge rivalitatea cu capitaliştii austrieci, societatea a încheiat în februarie 1872 o convenţie cu Staatseisenbahngeselschaft, prin care aceasta primea să-i construiască linia ferată Piteşti-Vârciorova.

Odată satisfăcuţi capitaliştii germani şi austrieci, moşierimea a trecut la aplicarea programului său de clasă. În anii 1871-1873, Petre Mavrogheni, sufletul guvernului, a reorganizat finanţele statului, pentru care crea noi resurse, reînfiinţând în 1872 monopolul tutunului, pe care l-a concesionat unei întreprinderi străine, Banca franco-ungară din Budapesta.

Respingându-se în martie 1872 propunerea lui Cezar Bolliac de a se împroprietări conform legii rurale însurăţeii şi foştii clăcaşi rămaşi fără pământ pe moşiile statului, cu motivarea lui P. Mavrogheni că acestea erau ipotecate, s-a trecut îndată la modificarea în sens reacţionar a legii de tocmeli pentru lucrări agricole, pentru ca muncitorii care făceau angajamente de lucrări agricole să fie duşi cu forţa armată la locul de muncă chiar dacă ele erau oneroase şi de multe ori falsificate.

S-a alcătuit şi s-a votat în acelaşi an o nouă lege de organizare a armatei, de fapt o modificare în sens reacţionar a celei din 1868, prin care dorobanţii şi grănicerii erau contopiţi într-o armată teritorială unică, compusă din infanterie şi cavalerie, în fiecare judeţ fiind un batalion de dorobanţi pedeştri şi un escadron de călăraşi, unii şi alţii cu schimbul. Miliţia şi gloatele, care nici nu fuseseră organizate, considerate periculoase pentru moşierime, au fost minimalizate. Pentru a se asigura contra unei mişcări orăşeneşti, întreaga gardă civică a fost dezarmată în vara anului 1872, sub pretextul reorganizării. La Craiova, garda a refuzat să depună armele, dar a fost dizolvată cu forţa.

Grupările opoziţioniste, compuse din reprezentanţii burgheziei şi ai moşierimii liberale, au reluat ofensiva în toamna anului 1872, dar de data aceasta pe calea economică în cadrul intereselor moşiereşti, iniţiind un Comitet de mari proprietari, menit să organizeze un institut de credit funciar rural prin asocierea proprietarilor funciari, în care liberalii I.C. Brătianu, Ion Ghica şi I. Cantacuzino stăteau alături de conservatorii Dimitrie Ghica, Gheorghe Gr. Cantacuzino şi V. Boerescu.

Între acest comitet, sprijinit şi de o parte din moşierii conservatori, şi P. Mavrogheni, ministrul Finanţelor, Epureanu, ministrul Justiţiei şi Gheorghe Costaforu, ministrul Afacerilor Externe, s-a încins o luptă prin presă, apoi în guvern şi în sânul Corpurilor legiuitoare. P. Mavrogheni urmărea să creeze o bancă de scont, de emisiune şi funciară cu privilegiu de stat, concesionând-o capitalistului austriac Leithner; Epureanu voia să înfiinţeze un credit funciar rural cu capital francez, în timp ce Comitetul de mari proprietari cerea cointeresarea bancherilor autohtoni la înfiinţarea unei instituţii de credit menită să scoată pe moşieri din ghearele cămătarilor.

Contra voinţei celor doi miniştri, care nu se înţelegeau între ei, în primăvara anului 1873, printr-un vot al Corpurilor legiuitoare, s-a înfiinţat Creditul Funciar Rural prin cointeresarea bancherilor autohtoni, respingându-se atât proiectul lui P. Mavrogheni cât şi acela al lui Epureanu. Primul director al Creditului Funciar Rural a fost numit liberalul moderat Ion Ghica, iar primul subdirector, devenit apoi el însuşi director, discipolul său, D.A. Sturdza.

Înfiinţând această instituţie, grupările liberale obţineau controlul economic asupra unei părţi tot mai importante a moşierimii mijlocii şi mici, pe care puteau să le influenţeze din punct de vedere politic. Primul rezultat a fost alegerea lui I.C. Brătianu ca senator în iulie 1874. Prin înfiinţarea Creditului se întăreau legăturile economice dintre burghezie şi moşierime, ceea ce ducea la întărirea regimului burghezo-moşieresc.

Criza guvernării conservatoare

În sânul coaliţiei conservatoare au apărut disensiuni încă din decembrie 1872, când în rândurile majorităţii din Adunare s-au format trei grupări: Vechea dreaptă sub conducerea lui C. Brăiloiu, Juna dreaptă şi Centrul, condus de Dimitrie Ghica şi V. Boerescu, care pretindeau că gruparea lor reprezenta un număr mai mare de deputaţi decât celelalte două, impunându-şi într-adevăr voinţa cu prilejul discutării şi votării legii Creditului Funciar Rural.

Ca urmare, în aprilie 1873, Costaforu fu înlocuit la Ministerul Afacerilor Externe cu V. Boerescu, iar Epureanu cu Al. Lahovary. Mavrogheni a rămas, fiind inspiratorul lui Lascăr Catargiu. În decembrie 1873 a fost silit să demisioneze şi Nicolae Creţulescu, pentru a fi înlocuit cu Gheorghe Gr. Cantacuzino, iar în ianuarie 1874 Christian Tell, pentru că voia să împiedice pe profesorii universitari să participe la viaţa politică, fiind înlocuit cu junimistul Titu Maiorescu, îndepărtat din învăţământ de el.

Izbucnirea crizei economice ciclice în 1873 în Occident a avut repercusiuni în anii următori şi în România, agravând criza agricolă, care începuse a se face simţită şi se manifesta prin scăderea preţurilor cerealelor. Reaua recoltă din 1874 a lovit mult ţărănimea, o bună parte a ei nemaiputând achita impozitele, încă în mai 1874, Epureanu ataca guvernul pentru politica sa financiară întemeiată pe împrumuturi şi, ca raportor al proiectului de lege pentru amortizarea datoriei flotante, s-a pronunţat împotriva lui.

Urmarea crizei agricole şi a recoltei rele a fost că în septembrie s-a constatat un deficit bugetar sigur de 15.000.000 de lei. Deşi rectificat în decembrie bugetul a rămas, totuşi, cu un deficit de 4.200.000 de lei. În afara greutăţilor financiare, guvernul a fost zdruncinat în noiembrie 1874 de fricţiunile dintre Centru şi Juna dreaptă, V. Boerescu atacând pe Titu Maiorescu sub pretextul că acesta voia să interzică profesorilor facultăţilor de drept de a fi şi avocaţi.

Încă din vara anului 1874 s-a ivit o nouă greutate în calea guvernării conservatoare. Societatea drumurilor de fier din România a cerut guvernului să-i permită o nouă emisiune de obligaţiuni cu prioritate, garantate prin ipoteci asupra căilor ferate, deşi convenţia încheiată în 1872 nu permitea o asemenea operaţie. Ca agent al capitaliştilor germani, Carol, sprijinit de V. Boerescu, partizanul devotat al lui Dimitrie Ghica, preşedinte al consiliului de administraţie al Socetăţii drumurilor de fier din România, a stăruit să se vină în „ajutorul” acesteia, dar Lascăr Catargiu s-a opus, declarând că un proiect de lege pentru aprobarea ipotecării căilor ferate va fi sigur respins de Adunare şi guvernul, compromis. El prefera răscumpărarea unei porţiuni din calea ferată pentru suma de care societatea avea nevoie, dar Bleichroder şi Hansemann, sprijiniţi de Bismarck, nu acceptau o asemenea soluţie.

Pus în discuţie în procesul de fraudă intentat la Viena în ianuarie 1875 lui Offenheim, P. Mavrogheni şi-a dat demisia din guvern, dar a fost atacat în Adunare cu violenţă de N. Ionescu, de Christian Tell, care l-a acuzat că a fraudat statul cu 500.000 de lei cu prilejul concesionării monopolului tutunului, şi de Epureanu. Deşi absolvit printr-un vot al Adunării de gravele acuzaţii ce i se aduceau, P. Mavrogheni n-a mai putut să se redreseze din punct de vedere politic şi demisia lui a slăbit mult guvernul conservator, Lascăr Catargiu fiind lipsit de principalul său susţinător. La Ministerul de Finanţe a trecut Gheorghe Gr. Cantacuzino, iar la Lucrări Publice a fost numit junimistul Teodor Rosetti.

Repercusiunile crizei economice occidentale în România se accentuau în 1875 şi influenţau puternic activitatea politică. Un mare număr de moşieri mijlocii şi mici, debitori ai Creditului Funciar Rural, intrau tot mai mult sub influenţa grupărilor liberale moderate care conduceau această instituţie, slăbind poziţia politică a grupărilor coaliţiei conservatoare. Criza economică lovea şi toate păturile burgheziei, nevoită să acţioneze mai energic spre a pune cât mai mult statul în serviciul intereselor sale. Masele ţărăneşti, sărăcite prin intensificarea exploatării moşiereşti şi prin efectele crizei agrare, manifestau tot mai viu nemulţumirea lor.

Spre a veni în ajutorul moşierimii, guvernul conservator a grăbit tratativele iniţiate în 1873 cu guvernul habsburgic pentru încheierea unei convenţii comerciale care să permită intrarea cerealelor şi vitelor din România în Austro-Ungaria fără a se plăti taxe vamale, în schimbul unei condiţii similare pentru o serie de produse industriale austro-ungare importate. Pierzând sprijinul direct al abilului P. Mavrogheni şi lipsită de unitatea internă-în aprilie 1875 un proiect de concesiune a construirii căii ferate Ploieşti-Predeal fiind retras din cauza disensiunilor -, coaliţia conservatoare guvernamentală, după dizolvarea normală a Adunării deputaţilor, s-a prezentat totuşi în aprilie 1875 la alegerile pentru noua Adunare.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …