Grigore Vieru

Grigore Vieru (14 februarie 1935, Pererâta, judeţul Hotin, Basarabia - 18 ianuarie 2009, Chişinău) - poet şi eseist. Este fiul Eudochiei (născută Didic) şi al lui Pavel Vieru, ţărani. Orfan de tată de la vârsta de un an şi afectat din prima copilărie de o boală de plămâni, marcat de lipsuri materiale şi de catastrofele istoriei (război, foamete, deportări, colectivizare, stalinism), urmează primele şapte clase în satul de baştină, şcoala medie la Lipcani (1950-1953) şi Facultatea de Filologie şi Istorie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, absolvită în 1958. Frustrat de trăirea plenară a vieţii, recurge la mijloace compensative: rămânând acasă în lipsa mamei, plecată prin târguri în căutare de hrană, scrie poezii spre alinare „de frică şi singurătate”, pe care începe să le publice în periodice din 1954.

După încheierea studiilor universitare intră, în acelaşi an, la „Scânteia leninistă”, iar în 1961 devine referent la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, după o scurtă trecere, în 1959, prin redacţia organului de presă al acesteia, revista „Nistru”. Lucrează la editurile Şcoala Sovietică şi Cartea Moldovenească (1960-1963), este consultant la Secţia de poezie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1963-1969). În 1989 e deputat al poporului din URSS, iar în 1991 membru în Comisia de Stat pentru problemele limbii. A colaborat la „Tinerimea Moldovei”, „Nistru”, „Moldova”, „Drujba narodov”, „Literatura şi arta”, ca şi la publicaţii din România: „România literară”, „Convorbiri literare”, „Cronica” etc.

Cunoscând întreaga dramă a ideologiei impuse de regimul totalitar sovietic după ocuparea Basarabiei, va privi cu nostalgie spre Miorcanii lui Ion Pillat de pe celălalt mal al Prutului: „Ştiam de la şcoală, din mincinoasele manuale, că sunt moldovean, şi nicidecum român, adică sunt de alt neam, de altă limbă şi de altă datină. Români erau cei din manuale, care ne «ocupaseră» şi ne «bătuseră» pe toţi de-a rândul, ne «luaseră» bucata de pâine de la gură şi - culmea! - ne obligau să vorbim româneşte. Deci «nu» eram român, dar atunci când mergeam pe valea Prutului mi se umezeau ochii privind prin păienjenişul sârmii ghimpate spre satul de pe celălalt mal”.

Orice încercare de a reveni în România după două călătorii oficiale - una într-o delegaţie de scriitori sovietici (1973) şi cealaltă la invitaţia lui Zaharia Stancu (1974) - este respinsă cu ostilitate de oficialităţi, şi în special de conducerea breslei, dar din 1990, când este primit în Academia Română ca membru de onoare din străinătate, iar din 1993 ca membru corespondent, destinul său literar se împlineşte în România.

Debutează editorial fiind încă student, în 1957, cu placheta pentru copii Alarma, urmată de zeci de alte cărţi destinate celor mici: Muzicuţe (1958), La fereastra cu minuni (1960), Bună ziua, fulgilor (1961), Ce poezie ştii tu? (1961), Făt-Frumos, curcubeul (1961), Cum mi-am învăţat băiatul cifrele şi număratul (1963), Făguraşi (1963), Mulţămim pentru pace (1963), Soarele cel mic (1963), Duminica cuvintelor (1969), Trei iezi (1970), Codrule, codruţule (în colaborare cu Spiridon Vangheli, 1970), Mama (1975), Un verde ne vede (1976) şi Albinuţa (1979).

În 1970, împreună cu Spiridon Vangheli, realizează primul abecedar cu litere latine în Basarabia postbelică. Volumele sale sunt încununate cu Premiul „Iosif Glavan” al Comsomolului (pentru Versuri, 1965), Premiul de Stat al Republicii Moldova (pentru Un verde ne vede), Diploma de Onoare „Hans Christian Andersen” (1988), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (pentru Albinuţa, ediţia 1994) şi Premiul „Lucian Blaga” (1994); de asemenea, i se acordă înalte distincţii de stat: Ordinul Republicii (1996), Ordinul Prietenia Popoarelor, Medalia „Mihai Eminescu” (2000), precum şi titlurile Maestru Emerit al Artei (1985) şi Scriitor al Poporului din Republica Moldova (1992).

Vieru s-a impus ca o personalitate artistică încă din studenţie, când frecventa cenaclul universitar, iar mai târziu ca un talent literar de excepţie şi un spirit civic angajat, ca promotor consecvent al idealurilor naţionale ale românilor din stânga Prutului în cele mai importante manifestări culturale, sociale şi politice ale intelectualilor basarabeni, luptând pentru oficializarea limbii române şi revenirea la alfabetul latin, pentru independenţa şi suveranitatea Basarabiei (1987-1991), pentru reunirea ei cu Patria-mamă. În publicistică a abordat probleme spinoase ale actualităţii şi a meditat asupra destinelor neamului, ale artei, limbii şi literaturii române.

El este eminamente un poet al satului conceput ca sălaş al veşniciei, microunivers autarhic ce trăieşte după legi implacabile, spaţiu al originilor şi al sacrului. Cultul copilului şi al copilăriei, al mamei şi al maternităţii, al pământului cu valoare mitică universală sau - mai particulară - de plai mioritic domină poezia şi mitopoetica lui Vieru. Caracterele esenţiale ale creaţiei sale sunt organic legate de lupta pentru afirmarea românismului: mesianism, cantabilitate clasicistă şi folclorizantă, simplitate a formulelor, dramatism de esenţă baladescă, eminescianism transplantat pe solul modernităţii.

„Păstrând proporţiile, el şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită. Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi toţi care sunt ca ei cultivă în chip deliberat temele tradiţionale şi recurg la formule lirice mai accesibile, voind astfel să ajungă la inima unor oameni ţinuţi, de regulă, departe de rafinamentele poeziei moderne” (Eugen Simion). Sunt preferate elementaritatea stihială, sinceritatea (în plan etic şi estetic), căci poetul „transfigurează natura gândirii în natura naturii”, după un diagnostic exact al lui Nichita Stănescu.

În opera sa poetică - Numele tău (1968), Aproape (1974), Un verde ne vede, Fiindcă iubesc (1980), Izvorul şi clipa (1981), Taina care mă apără (1983), Cel care sunt (1987), Rădăcina de foc (1988), Hristos nu are nici o vină (1991), Curăţirea fântânii (1993), Rugăciune pentru mama (1994), Văd şi mărturisesc (1996) etc. - Vieru a preferat comunicarea deschisă, colocvială, sentimentală (recurgând şi la mijloace publicistice) cu cititorul, încheindu-şi poeziile cu poante dens emoţionale. „El atacă poezia frontal şi cu cea mai mare simplitate, cu candoarea şi nevinovăţia celor care umblă pe acoperişuri” (Marin Sorescu). Miza se pune pe un preaplin emotiv („O poezie trebuie să fie multă. Dacă-i multă, e şi frumoasă”). Conştiinţa „fireştii ordini”, a unităţii omului şi cosmosului naşte un învederat organicism al trăirii şi viziunii. Imaginea mamei şi a poetului-fiu este înconjurată de un nimb sacru, căci Vieru sacralizează maternitatea, copilăria, bucuriile simple, precum şi suferinţa.

O notă aparte, profund existenţială, o aduce dialogul cu nefiinţa din ciclul Litanii pentru orgă. Vieru asumă perseverent o estetică a reazemului moral pe care i-l oferă pământul, natura, cerul, mama. Versurile de dragoste se apropie - ca la Lucian Blaga - de starea complexă, contrapunctică, de situaţia-limită care atinge intensitatea maximă, „amestecarea” („M-am amestecat cu cântul / ca mormântul cu pământul. / M-am amestecat cu dorul / Ca sângele cu izvorul. / M-am amestecat cu tine / Ca ce-aşteaptă cu ce vine”). Se caută fervent sensul înalt al trăirii erotice, idealitatea, erosul având o semnificaţie mitică: femeia este taină în taina naturii, stăpână a marelui stăpân - Dorul, „lumină stinsă în lumină”. Misterul cosmic se strecoară în ritul nupţial, amplificând dimensiunile trăirii şi traducându-l în acorduri de imn, madrigal, cantilenă şi rugă.

Vieru este un poet prin excelenţă al mamei şi al maternităţii, unul dintre cei mai importanţi în contextul literaturii române. Mama poetului, concretă, reală, veghetoare şi însufleţitoare a spaţiului copilăriei, devine Mama Naturii şi a Cosmosului, Muma generică. Identitatea ontologică se exprimă prin paralelismul dintre mişcările sufleteşti materne şi cele cosmice: „Uşoară, maică uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ / În priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuşi eşti- / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti” (Făptura mamei).

Mama are capacitatea magică de a restabili şi de a întreţine starea de echilibru a omului şi a universului: „Această lună lină / De nu va răsări, / În locu-i răsări-va / Lin chipul maică-mii”. Idealizată după modelul Madonei lui Rafael, icoana Fecioarei cu Pruncul semnifică şi „scutul, şi îndemnul unirii în numele frăţietăţii de neam” (Stelian Gruia). Într-o reţea de teme şi motive izomorfe, mama figurează o măicuţă a Basarabiei, terorizată de istorie; o nouă măicuţă descinsă din Mioriţa, care îşi caută fiii ameninţaţi cu dispariţia. Străvechiul topos al maternităţii este cultivat pe fecundul sol al tradiţiei româneşti, care devine nota specială a apropierii calde, învăluitoare.

Vieru este şi un înzestrat poet al copilăriei ca stare plenară, ca al doilea univers, creat de copil, adevărat homo ludens. Graţie cunoaşterii intime a logicii şi psihologiei infantile, el a creat frumoase versuri pentru copii: „Bate toamna nucile, / Aureşte frunzele, / Îndulceşte merele… / Ce eşti trist, măi, greiere?” (Toamna). Lirica lui reactualizează şi dă un farmec original motivului universal şi totodată specific-românesc al copilăriei, aceasta fiind axis spiritual, lume carnavalesca superior-metaforică, „răsturnată”, tărâm al primordiilor şi al jocului recreator de lume, paradis, recuperat prin simţul nealterat de secolul grăbit, al candorilor şi frăgezimilor.

Un capitol aparte îl constituie poezia de inspiraţie naţională şi socială pe linia George Coşbuc - Alexie Mateevici - Octavian Goga, versul strigăt existenţial, oracular, mesianic sau pamfletar: „Sunt pata cea de sânge, zisă / Republica Moldovenească, / Ce-n loc să frigă ucigaşii / încearcă veşnic să zâmbească” (Sunt). Pe versurile lui, de o mare cantabilitate, au fost compuse numeroase cântece, cu predilecţie de Ion Aldea Teodorovici (Melancolie, Reaprinde-ţi candela, Eminescu să ne judece, Trei culori, Răsai, Frumoasă-i limba noastră), foarte populare în întreg spaţiul românesc.

Opera literară

  • Alarma, Chişinău, 1957;
  • Muzicuţe, 1958;
  • La fereastra cu minuni, Chişinău, 1960;
  • Bună ziua, fulgilor, Chişinău, 1961;
  • Ce poezie ştii tu?, Chişinău, 1961;
  • Făt-Frumos, curcubeul, Chişinău, 1961;
  • Cum mi-am învăţat băiatul cifrele şi număratul, Chişinău, 1963;
  • Figuraşi, Chişinău, 1963;
  • Mulţămim pentru pace, Chişinău, 1963;
  • Soarele cel mic, Chişinău, 1963;
  • Ceasornicul pădurii, Chişinău, 1965;
  • Versuri, prefaţă de Ion Druţă, Chişinău, 1965;
  • Poezii de sama voastră, Chişinău, 1967;
  • Numele tău, prefaţă de Ion Druţă, Chişinău, 1968;
  • Duminica cuvintelor, cu ilustraţii de Igor Vieru, Chişinău, 1969;
  • Codrule, codruţule (în colaborare cu Spiridon Vangheli), Chişinău, 1970;
  • Trei iezi, prefaţă de Raisa Suveică, Chişinău, 1970;
  • Versuri, Chişinău, 1971;
  • Aproape, prefaţă de Liviu Damian, Chişinău, 1974;
  • Numărătoarea, Chişinău, 1974;
  • Mama, cu ilustraţii de Igor Vieru, Chişinău, 1975;
  • Un verde ne vede, Chişinău, 1976;
  • Versuri, Chişinău, 1976;
  • Steaua de vineri, Iaşi, 1978;
  • Albinuţa, ediţie îngrijită de Iulia Tibulschi, Chişinău, 1979; ediţia Bucureşti, 1994;
  • Fiindcă iubesc, Chişinău, 1980;
  • Să creşti mare - Rasti bolşoi, ediţie bilingvă, Chişinău, 1980;
  • Izvorul şi clipa, ediţie îngrijită de Mircea Radu Iacoban, prefaţă de Marin Sorescu, cu un portret de Sabin Bălaşa, Bucureşti, 1981;
  • Mama, graiul, Chişinău, 1981;
  • Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Cimpoi, Chişinău, 1983;
  • Taina care mă apără, Chişinău, 1983;
  • Scrieri alese, prefaţă de Mihai Cimpoi, Chişinău, 1984;
  • Lumina toamnei - Svet oseni, ediţie bilingvă, Chişinău, 1985;
  • Poezii de sama voastră - Stihi dlea detei, ediţie bilingvă, Chişinău, 1986;
  • Cel care sunt, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Cimpoi, Chişinău, 1987;
  • Poftim de intraţi - Vidite pojaluista, ediţie bilingvă, Chişinău, 1987;
  • Să creşti mare, Chişinău, 1987;
  • Mama, Chişinău, 1988;
  • Rădăcina de foc, ediţie îngrijită de Arcadie Donos, prefaţă de Ioan Alexandru, postfaţă de Victor Crăciun, cu ilustraţii de Sabin Bălaşa, Bucureşti, 1988; ediţia Craiova, 2001;
  • Cine crede, Chişinău, 1989;
  • Să facem cunoştinţă, Chişinău, 1989;
  • Spune-i soarelui o poezie, Chişinău, 1989;
  • Cartea ghioceilor, Chişinău, 1990;
  • Frumoasă-i limba noastră, Chişinău, 1990;
  • Hristos nu are nici o vină, ediţie îngrijită şi postfaţă de Dumitru M. Ion, prefaţă de Carolina Ilica, Bucureşti, 1991;
  • Curăţirea fântânii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Vlad Pâslaru, postfaţă de Victor Crăciun, Galaţi, 1993;
  • Rugăciune pentru mama, prefaţă de Tudor Nedelcea, Craiova, 1994;
  • Văd şi mărturisesc, prefaţă de Mihai Ungheanu, cu un medalion de Mihai Cimpoi, Bucureşti, 1996;
  • Acum şi în veac, Chişinău, 1997;
  • Rădăcina de foc - Raiz de fuego, ediţie bilingvă, traducere şi postfaţă de R. Lozinski, prefaţă de P.A. Georgescu, Bucureşti, 1998;
  • Izbăvirea, Galaţi, 1999;
  • Strigat-am către tine, Chişinău, 1999; ediţia II, Bucureşti-Chişinău, 2002;
  • Cartea vieţii mele, Bucureşti, 2002;
  • Întregul cer, Chişinău, 2002;
  • Cântec de leagăn pentru mama, ediţie îngrijită şi postfaţă de Adrian Dinu Rachieru, Timişoara, 2003;
  • Mi-e dor de piatră, traducere în limba bulgară şi prefaţă de Ognean Stamboliev, Bulgaria.

Antologii

  • Cântec din frunză, Chişinău, 1965;
  • Antologie lirică, Chişinău, 1975.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …