Grigore Bugarin

Grigore Bugarin (2 iunie 1909, Ohabiţa, judeţul Caraş-Severin - 9 septembrie 1960, Timişoara) - poet. Este al zecelea copil al Mariei (născută Ursu) şi al lui Ion Bugarin, ţărani. Bugarin a urmat gimnaziul şi şcoala normală în Caransebeş. A fost învăţător, secretar al Revizoratului şcolar din Lugoj, funcţionar al Inspectoratului şcolar regional Timişoara. Descoperind încă din şcoală, prin Nichifor Crainic, poezia „şesurilor natale”, începe să scrie. Debutează în „Semenicul”, în 1930.

Va colabora la numeroase publicaţii din Lugoj („Răsunetul”, „Acţiunea”, „Învăţătorul bănăţean”, „Conştiinţa naţională”), Timişoara („Vestul”, „Luceafărul”, „Fruncea”, „Colţ de ţară”, „Suflet nou”, „Cuvântul satelor”, „România de Vest”, „Dacia”, „Poporul român”, „Îndreptarea”), Arad („Hotarul”, „Înnoirea”, „Litera”, „Românul”, unde a fost şi redactor responsabil), Oraviţa („Generaţia de mâine”), Mediaş („Lanuri”), Cluj („Societatea de mâine”, „Revista mea”, „Gând românesc”, „Tribuna”), Târgu Jiu („Gorjanul”), Bucureşti („Zorile”, „Universul literar”, „Prepoem”, „Timocul”, „Convorbiri literare”, „Buna Vestire”, „Porunca vremii”, mai susţinut scriind la „Sfarmă-Piatră”). O vreme a lucrat la Cernăuţi, la „Iconar”. Activa, din 1936, în cenaclul „Altarul cărţii”, devenit Asociaţia Scriitorilor Români din Banat, aflându-se, în ciuda unei chinuitoare boli de piept, printre animatorii vieţii culturale lugojene.

Volumele Simfonia rustică (1935), Cântece de seară (1936), Cântarea dragostei (1937), Prăstă deal la nana-n vale (1937), Florile satului (1937), Amiaz liniştit (1939), Împăratul (1939) au strâns o parte din producţia lui poetică. O piesă de teatru sătesc, Baba Floarea, i s-a publicat în 1943. După război, pentru orientarea sa de dreapta, nu mai poate să apară în presă până în 1956, când revine în „Scrisul bănăţean”. Versuri din ultimii ani intră în volumul postum Cântecele mele (1980).

Raliat tradiţionalismului gândirist, Bugarin a văzut în autohtonism un criteriu al valorii literare, recomandând „evadarea în autohton”, în acele straturi arhaice ce s-au întruchipat şi se relevă prin miturile populare. Prizonier al dihotomiilor simpliste, reducea, însă, complexitatea sufletului colectiv la „structura” lui creştină şi la un energetism căruia balada Iovan Iorgovan, adevărat „mit dacic al stăpânirii de sine”, i-ar fi dat expresie deplină (Însemnări despre poezie, Lumina ce nu se stinge, Despre folclor şi însemnătatea lui, Literatură şi spirit autohton).

A fost un susţinător al „localismului creator” şi pleda pentru dinamizarea energiilor provinciei. De unde aspectul de cronică regională din publicistica sa (Figuri bănăţene, Contribuţii la istoria literaturii bănăţene, Lugojul şi Universitatea Banatului), folosirea, în linia satirică a lui Victor Vlad Delamarina ori pentru culoare, a graiului bănăţean în poezie (Prăstă deal la nana-n vale), ca şi transcrierile similifolclorice (Florile satului).

În ciuda acestor experienţe, a scris într-o limbă curată, mânuind, cvasimanierist, vocabule abstract-simbolice şi enumeraţii metaforice în cascadă. Virtuozitatea de meşteşugar al versului e vizibilă în şlefuirea cu migală a sonetului (Cântarea dragostei), în înlănţuirile şi variaţiile motivelor (Simfonia rustică). Dacă Lucian Blaga îi apărea drept un fenomen unic prin asimilarea metafizică a folclorului, Bugarin, care reia figuraţia blagiană (Ruga profetului, Moartea lui Zamolxe, Cântă Pan), rămâne, cu lumea lui „de ciobani şi doine”, în orizontul, mai mult plastic, al sămănătorismului. Căutarea armoniei muzicale, mirajul purităţii conferă rezonanţe proprii unui limbaj poetic ce sună adesea ca o reminiscenţă (Simfonia rustică).

Logodna alegorică cu moartea, din Baladă de Sânziene, aduce reuşite transparenţe feerice şi cadenţe de rit mioritic, în timp ce fluxul metaforic dezlănţuit în jurul motivului magic al „vestirii”, din poemul Împăratul, şi viziunea unui destin glorios hărăzit românilor nu acoperă nici tezismul concepţiei, nici convenţionalismul artizanal al autorului.

Opera literară

  • Simfonia rustică, Timişoara, 1935;
  • Cântece de seară, Timişoara, 1936;
  • Cântarea dragostei, Timişoara, 1937;
  • Prăstă deal la nana-n vale. Poezii în grai bănăţean, Timişoara, 1937;
  • Viorile satului. Poezii informă populară, Lugoj, 1937;
  • Amiaz liniştit, Lugoj, 1939;
  • Împăratul, Lugoj, 1939;
  • Baba Floarea, Timişoara, 1943;
  • Versuri, în Ano, Ano! Lugojano!, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gabriel Ţepelea, Timişoara, 1974;
  • Cântecele mele, prefaţă de Dimitrie Rachici, Bucureşti, 1980.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …