Grigore Arbore

Grigore Arbore (pseudonimul literar al lui Grigore Popescu) (11 iunie 1943, Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa) - poet, eseist, traducător şi critic de artă. Este fiul Mariei (născută Cârstoiu) şi al lui Grigore Popescu, ţărani. A urmat liceul la Târgovişte şi a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, secţia istorie veche şi arheologie (1965), precum şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secţia istoria şi teoria artei (1970). Între 1973 şi 1975 face studii de specializare la Pisa, în Italia, unde îşi dă doctoratul în istoria artelor (1975), obţinând şi doctoratul în filologie la Bucureşti, în 1981.

Debutează cu versuri în „Luceafărul”, în 1963; debutul editorial îl constituie volumul Exodul (1967). A fost redactor la „Scânteia” (1967-1968), „Luceafărul” (1968-1969), „Scânteia tineretului” (1969-1970), „Amfiteatru” (1971-1973, 1975-1982), „Viaţa studenţească” (1975-1982). A publicat articole şi cronici de artă nu numai în periodicele la care a fost redactor, ci şi în „România literară”, „Contemporanul” etc. În 1987 se stabileşte în Italia, unde lucrează la Consiglio Nazionale delle Ricerche.

Volumul de debut propune o formulă lirică de factură clasicizantă (în sensul clasicităţii greco-latine), un amestec de onirism şi expresionism (poate influenţat şi de modelul poeziei lui Ioan Alexandru), exterior, decorativ, a cărui artificialitate se complică până la ermetism şi manierism, tendinţă accentuată în volumele următoare. „Universul poetic”, „imaginea” sunt construite, livreşti, circulare, închise. Ele comunică de fapt lipsa de comunicare, de fior liric, o absenţă. Ţipătul „expresionist” este mai mult tăcere, ecoul unui sunet, încremenire. Natura se denaturalizează, peisajul se construieşte din afară şi rămâne exterior, legătura cu eul liric se estompează, sub presiunea unei imperioase nevoi de obiectivare, de distanţare - un „exod” al eului din propriul act al exprimării sale.

Revelării „eului” i se substituie un amplu scenariu imagistic, uneori fascinant, alteori straniu ori retoric-convenţional, în sensul convenţiei „clasice”, astfel încât „absenţa” se înveşmântează într-un bogat decor, al cărui simbolism complicat camuflează vidul interior. Lipsa unei evoluţii stilistice, reluarea aceloraşi teme şi motive, de la un volum la altul, îşi pot găsi astfel o explicaţie. Călătoria („exodul”), corabia (luntrea), moartea şi reînvierea, umbra, devenirea (destinul), apa (fluviul, ploaia, marea), lumina (soarele, focul), fântâna, ochiul şi orbirea, cunoaşterea sunt polii simbolici ai acestui univers poetic.

O poezie emblematică, Şi parcă totul?, indică sensul unui exod universal, dinspre Sudul solar (dominat de vegetaţie, de culoarea verde) către Nordul nocturn (alb, acoperit de zăpezi). Arbore valorifică formule lirice dintre cele mai diverse: teme antice, stil clasicizant (obsedantul mit al argonauţilor, titlurile latine ale unor poeme), ritmul şi universul folcloric (influenţe blagiene, argheziene), aluzii la poezii ori tendinţe, simboluri consacrat moderne (Corbul lui E.A. Poe, simbolismul francez, T.S. Eliot).

Pax autumnalis, prin formula prozodică, este o replică la Oda lui Eminescu, iar Balada regelui Lys, prin tematică şi stil, trimite la Şt. Aug. Doinaş şi Alexandru Macedonski. Se pot identifica alte afinităţi, cu obsesiile bacoviene, cu descriptivismul pillatian, cu ermetismul barbian ori cu onirismul lui Gellu Naum. Cărţile sale de versuri reiau aceleaşi teme şi motive, în acelaşi registru stilistic, al detaşării de sine echilibrate, decorative; pietrificarea emoţiei este dublată de conştiinţa propriei goliri interioare şi a neputinţei de exprimare poetică. Fără a se impune în contextul literar al anilor ’70, poezia scrisă de Arbore reprezintă o voce cu o notă distinctă, caracterizată prin impersonalitatea rece, deghizată într-o imagistică livrescă, barochizantă.

Opera literară

  • Exodul, Bucureşti, 1967;
  • Cenuşa, Bucureşti, 1969;
  • Auguralia, Bucureşti, 1972;
  • Chagull, Bucureşti, 1972;
  • Piero della Francesca, Bucureşti, 1974;
  • Poeme, Bucureşti, 1974;
  • Futurismul, Bucureşti, 1975;
  • Averse, Bucureşti, 1976;
  • Cetatea ideală în viziunea Renaşterii, Bucureşti, 1978;
  • Bellini, Bucureşti, 1978;
  • Stolul de argint, Bucureşti, 1979;
  • Retrageri, postfaţă de Paul Dugneanu, Bucureşti, 1982;
  • Din toate părţile, Bucureşti, 1984;
  • Forma ca viziune, Bucureşti, 1984;
  • Paul Vasilescu, Bucureşti, 1987.

Traduceri

  • J. Ph. Minguet, Estetica rococoului, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Smaranda Roşu);
  • A. Tabucchi, Piaţa Italiei, Bucureşti, 1981;
  • A. Chastel, Artă şi umanism la Florenţa pe vremea lui Lorenzo Magnificul, I-II, prefaţa editorului, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Smaranda Roşu);
  • E. Garin, Umanismul italian, prefaţa editorului , Bucureşti, 1982.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …