Glossă, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Cuvântul „glosă” are două accepţii:

  • explicaţia unui cuvânt sau a unui pasaj dintr-un text; notă explicativă făcută de un copist pe marginea unui manuscris;
  • poezie cu formă fixă, în care prima strofă este o strofă - nucleu ce introduce tema poeziei, iar fiecare din strofele următoare comentează succesiv câte un vers al strofei - nucleu, iar ultima strofă reia versurile primei strofe, în ordine inversă.

Titlul

Titlul poeziei eminesciene este luat fie din limba latină (glossa - „cuvânt care necesită explicaţii”), fie din limba greacă (glossa „limbă”), acestea fiind singurele limbi în care cuvântul se scrie cu doi „s”. Ca specie literară, „glosa” este de origine spaniolă, poezia datând încă din secolul al XIV-lea şi fiind o creaţie a poeţilor de la curtea regilor.

Glossa lui Mihai Eminescu este o poezie gnomică, întrucât conţine maxime, sentinţe, sfaturi morale; maxima este un enunţ concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită, fiind sinonimă cu aforism, sentinţă.

Surse filozofice

  • filozofia stoică, reprezentată prin Zenon, Epictet, Seneca, Marc Aureliu;
  • filozofia-antică hindusă, în cadrul căruia există motivul „lumea ca teatru”, dar preluat de Eminescu din cugetările suedezului Axel Oxenstierna (1583-1654);
  • vechile scrieri româneşti, între care Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (secolul XVI), poemul Viaţa lumii al lui Miron Costin, Psaltirea pre versuri tocmită a lui Dosoftei, precum şi operele lui Dimitrie Cantemir, de la care poetul preia motivul „fortuna labilis”;
  • filozofia lui Schopenhauer, conform căreia Regizorul lumii ca teatru este „viaţa” universală, forţa oarbă, ademenitoare, asemenea unui „cântec de sirenă” („Ca un cântec de sirenă / Lumea-ntinde lucii mreje;”).

Poezia Glossă, de Mihai Eminescu, a apărut în 1883, în volumul de Poezii, îngrijit de Titu Maiorescu, această creaţie fiind cea mai reuşită dintre cele patru variante scrise de poet.

Tema

Tema poeziei este un cod etic al omului superior, care oferă învăţăminte oamenilor obişnuiţi, pe baza autocunoaşterii şi experienţei sale filozofice. Poezia este, de asemenea, o cugetare filozofică pe un ton sentenţios, conţinând adevăruri universal-valabile, deci incontestabile.

Maximele, sentinţele sunt scurte şi lapidare, concise şi exprimate printr-un singur vers. Poezia este de factură clasică prin obiectivarea superioară, prin detaşare faţă de frământările existenţei umane pline de orgolii, ambiţii, prefăcătorii etc. Tema filozofică a Glossei este condiţia omului în raport cu timpul.

Strofa I

Strofa-nucleu, prima strofă a poeziei, este alcătuită din opt versuri şi conţine adevăruri universal-valabile exprimate concis, grupându-se ca sens şi câte două, dar având destulă substanţă filozofică fiecare vers în parte. „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate; / Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece”.

Mihai Eminescu

Primul vers semnifică trecerea ireversibilă a timpului, al doilea repetabilitatea evenimentelor ce compun viaţa umană, al treilea recomandă discernământul în cântărirea valorilor morale ale propriei vieţi, al patrulea îndeamnă la meditaţie asupra vieţii, deoarece sufletul omului este alcătuit din speranţă şi temeri (versul al cincilea).

Timpul este efemer pentru om, totul în viaţa şa este trecător („Ce e val ca valul trece”), de aceea, chiar dacă tentaţiile vieţii sunt multiple, ele sunt amăgitoare şi omul trebuie să le domine cu detaşare superioară şi raţiune. Aşadar, prima strofă porneşte de la ideea curgerii implacabile şi ireversibile a timpului pentru om şi ajunge la ideea că raţiunea trebuie să-l conducă pe om în viaţă.

Strofa II

Strofa a doua comentează primul vers al strofei-temă, „Vreme trece, vreme vine”, care este o maximă, o sentinţă în care argumentele vin în sprijinul sensului filozofic al ideii de timp, dar şi al cunoaşterii de sine. Ideea exprimată de Socrate încă din antichitate („Cunoaşte-te pe tine însuţi”, dicton înscris pe frontispiciul templului din Delphi) este ilustrată de versul: „Regăsindu-te pe tine”.

Ideea filozofică a timpului este explicată prin faptul că timpul se scurge ireversibil pentru om, prin faptul că întâmplările nesemnificative sunt şi ele trecătoare: „Multe trec pe dinainte / în auz ne sună multe / Cine ţine toate minte / Şi ar sta să le asculte?...”. Timpul este valoros pentru om numai în privinţa autocunoaşterii şi nu trebuie risipit pe lucruri neimportante, pentru că timpul este implacabil, iar clipa nu trebuie irosită.

Strofa III

Strofa a treia explică versul „Toate-s vechi şi nouă toate”, care implică şi ideea timpului trecător, de aceea omul nu trebuie să-şi irosească viaţa gândindu-se la lucruri, efemere, pentru că acest fapt nu duce decât la o iluzie a fericirii şi nu la o fericire deplină.

Raţiunea trebuie să domine omul întreaga viaţă - „Recea cumpăn-a gândirii” -, pentru ca experienţa căpătată de acesta cu luciditate să-l ajute să înţeleagă faptul că totul este efemer şi schimbător, omul putând percepe doar „masca fericirii”, ce „o clipă ţine poate”. Numai prin raţiune omul poate evita dezamăgirea în întreaga sa existenţă, întrucât întâmplările ce d compun urmează un circuit ciclic.

Strofa IV

Strofa a patra introduce o idee antică hindusă, aceea că lumea e un teatru iar oamenii sunt actori, care interpretează roluri gata scrise. Ideea este preluată de la cugetătorul suedez Oxenstierna. Îndrumarea gnomică „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui” îndeamnă la detaşare, la neamestec în tumultul vieţii obişnuite dar amăgitoare, care nu poate produce decât suferinţă.

Viaţa este privită ca o scenă, pe care oamenii interpretează roluri diferite, iar cei perfizi pot juca chiar mai multe roluri („Joace unul şi pe patru”), dar detaşarea ta, impusă de răpune, te fereşte să te laşi păcălit („Totuşi tu ghici-vei chipu-i”). Discernământul e necesar pentru a înţelege din viaţa înşelătoare, amăgitoare „Ce e rău şi ce e bine”.

Strofa V

Strofa a cincea valorifică ideea schopenhaueriană a prezentului etern, ale cărui două valenţe sunt trecutul şi viitorul: „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe / [...] / Tot ce-a fost ori o să fie / în prezent le-avem pe toate”. Omul trebuie să mediteze asupra efemerităţii sale în lume, asupra faptului că pentru el timpul este trecător şi ireversibil, iar trecutul şi viitorul devin zădărnicie dacă nu ai discernământ şi-ţi iroseşti viaţa cu nimicuri: „Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă şi socoate”.

Strofa VI

Strofa a şasea reia ideea că viaţa e o scenă, lumea e un teatru, iar oamenii sunt actori, adevăr valabil de mii de ani, schimbându-se numai interpreţii: „Alte măşti, aceeaşi piesă / Alte guri, aceeaşi gamă”. Tot un adevăr etern este şi faptul că oamenii au bucurii şi necazuri, sunt veseli şi trişti: „Şi de mii de ani încoace / Lumea-i veselă şi tristă”. Nu trebuie să-ţi faci iluzii oă poţi înfăptui idealuri, dar nici nu trebuie să te temi pentru a aspira la ele, pentru că „Amăgit atât de-adese / Nu spera şi nu ai teamă”.

Strofa VII

Strofa a şaptea stă sub imperiul timpului trecător şi ireversibil, de aceea omul nu trebuie să spere că va putea schimba ceva în curgerea firească a existenţei umane. Cu accente satirice, dar şi cu scepticism, geniul accentuează câteva reguli de conduită, prin care omul poate depăşi suferinţa cauzată de neîmplinirile inerente, de mediocritatea societăţii: „Nu spera când vezi mişeii / La izbândă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, / De ai fi cu stea în frunte”. Sfatul omului de geniu este acela de a „nu te prinde lor tovarăş”, pentru că ei vor dispărea definitiv odată cu trecerea timpului, deoarece totul este efemer: „Ce e val, ca valul trece”.

Strofa VIII

Strofa a opta cuprinde sfaturile eului liric privind atitudinea faţă de meschinăria lumii, de ipocrizia oamenilor, prin care eşti îndemnat să nu te laşi atras de tentaţiile vieţii, de aspectele ei trecătoare, amăgitoare, chiar dacă „Te momeşte în vârteje”. Îndemnul lui Eminescu este să te strecori pe alături, să eviţi cu inteligenţă mizeriile societăţii şi, dominat de raţiune, „Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă”.

Strofa IX

Strofa a noua îl învaţă pe om regulile de conduită pe care trebuie să le respecte pentru a fi ferit de deziluzii. Aceste norme stau sub semnul raţiunii pure, a judecăţii reci, a atitudinii deobiectivare a vieţii, care te pot proteja dacă nu te amesteci în înşelătorul tumult al vieţii şi, chiar dacă eşti hulit, să te prefaci că nu observi: „De te-ating, să feri în lături, / De hulesc, să. taci din gură”.

Tot raţiunea îţi dă măsura lucrurilor, cu. ea poţi cântări obiectiv oamenii şi atunci nu merită să le dai sfaturi şi nu trebuie să îndrăgeşti nimic în această lume meschină, superficială şi limitată, deoarece totul este zădărnicie, „vanitas vanitatum et omnia vanitas” („deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune”): „Ca să nu-ndrăgeşti mimică, / Tu rămâi la toate rece”.

Strofa X

Ultima strofă este strofa-temă scrisă în ordinea inversă a versurilor, căpătând profunzimi filozofice prin faptul că, în enumerarea maximelor, se porneşte de la un precept esenţial pentru existenţa umană şi anume de la raţiune, care trebuie să guverneze omul în întreaga sa viaţă.

Aşadar, dacă eşti raţional („Tu rămâi la toate rece”), chiar dacă eşti atras de tentaţiile, de nimicurile vieţii („De te-ndeamnă, de te cheamă), să ştii că totul este trecător în lumea asta („Ce e val, ca valul trece”), aşa că să nu speri că poţi împlini idealuri, totuşi să nu te temi că ai fi neputincios („Nu spera şi nu ai teamă”), dar să fii mereu atent şi să discerni valorile morale ale existenţei („Te întreabă şi socoate / Ce e rău şi ce e bine”), deoarece numai astfel vei învăţa din experienţa vieţii, chiar dacă omul este efemer prin curgerea ireversibilă, implacabilă şi ciclică a timpului („Toate-s vechi şi nouă toate: / Vreme trece, vreme vine,)”

George Călinescu a fost fascinat de ultima strofă a Glossei, căreia i-a acordat un interes deosebit şi pe care a sintetizat-o în-următoarea afirmaţie: „Adunarea, la sfârşit, a tuturor preceptelor şi maximelor are un sens superior formei goale a glossei: e socoteala totală a lumii, linia trasă dedesubt pentru această sumă. Acest mod de a masca satira, de-a o amesteca cu o conştiinţă superioară a lumii, de a face din nemernicie aproape o virtute necesară învârtirii cosmice, pe care o sfătuieşti altora, dar la care nu poţi participa, e rar în poezie...”.

Prin conţinut, poezia Glossă este o poezie gnomică şi filozofică, ce exprimă adevăruri gnoseologice, etice şi morale, cu o mare putere generalizatoare în versuri lapidare, dar cu mare concentraţie sentenţioasă. Gnoseologia este partea filozofiei care cercetează posibilitatea cunoaşterii lumii de către om, legile, izvoarele-şi formele acestei cunoaşteri. Cuvântul vine din limba greacă, „gnosis” înseamnă „cunoaştere”, iar „logos” înseamnă „ştiinţă”, sensul gnoseologiei s-ar putea interpreta ca „ştiinţa cunoaşterii”.

Limbajul artistic

Stilul este clasic, armonios şi clar, de o simplitate uimitoare. Figurile de stil sunt puţine, existând doar câteva epitete („recea cumpănă”, „lumea-i veselă şi tristă”, „zgomote deşarte”) şi ceva mai multe metafore („cumpăna gândirii”, „cântec de sirenă”, „masca fericirii”).

Aforismele sunt construite cu expresii populare - „de ai fi cu stea în frunte”, „nu te prinde lor tovarăş”, „feri în lături”- sau proverbe - „toate-s vechi şi nouă toate”, „ce e val, ca valul trece”.

Prozodia

Poezia are zece strofe, fiecare a câte opt versuri scurte, de opt silabe, rima este încrucişată. Ritmul trohaic, la fel ca în poezia populară, produce o muzicalitate uşor melancolică, atât de sugestivă pentru scepticismul eminescian.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …