Gherontie Cotore

Gherontie Cotore (circa 1720, Totoi, judeţul Alba - circa 1774, Blaj, judeţul Alba) - cărturar.

Şcolit la Bălgrad (Alba Iulia) şi la gimnaziul iezuiţilor din Cluj, e remarcat de Inocenţiu Micu-Klein ce intenţionează a-l trimite ca bursier la Roma, la Colegiul de Propagandă Fide. Şansa se risipeşte însă, într-un context tensionat, care acutizează brusc disputele religioase în Ardeal, astfel încât elevul merituos decide să-şi continue învăţătura la Târnavia (Trnava, în Slovacia de azi).

Îmbracă rasa între timp, la Munkac, într-un vestit aşezământ monastic, schimbând prenumele Gheorghe în Gherontie, apoi îndreptându-se spre Blaj, unde se stabileşte în 1747, spre a sluji în confreria mănăstirii-catedrale „Sf. Treime”. S-a ilustrat aici printre fidelii colaboratori ai episcopului Petru Pavel Aaron, ale cărui proiecte (culturale, monahale) le susţine, în calitate de concionator (preparator) la Seminar şi ca vicar general episcopal, între 1754 şi 1765.

Contând în schimb ca opozant al noului vlădică Atanasie Rednic (hirotonit în scaunul diecezan prin hotărârea abuzivă a Curţii de la Viena şi în pofida votului minoritar primit din partea Sinodului electoral), Cotore e demis şi surghiunit la mănăstirea Strâmba; mutat ulterior preot la Gherla, depune râvnă pentru ridicarea parohiei sale paupere, până când, reabilitat, e rechemat a-şi relua îndatoririle Ia Blaj, odată cu alegerea în fruntea eparhiei a lui Grigore Maior, în 1772. Se stinge prematur, răpus, probabil, de ftizie.

Scrieri precum Despre schismăticia grecilor (transmisă numai parţial în manuscris) sau Despre articuluşurile ceale de price, ambele din 1746, îl definesc pe autor deopotrivă ca istoric al Bisericii, ca latinist şi precursor al Şcolii Ardelene. Întâia prelucrează informaţii după Louis Maimbourg (Histoire du schisme des Grecs) sau Cristofor Peichich (Speculum veritatis), urmând o schiţă de istorie ecleziastică (a ritului creştin în Imperiul Roman de Răsărit, până la căderea Bizanţului sub turci).

Având în faţă Catehismul redactat de De Camellis, Cotore încerca, în cea de a doua, mai cu seamă clarificări de ordin confesional; dintr-o necesitate, resimţită, poate, din nevoia de a apăra - cu argumente în parte preluate de la Inocenţiu Micu-Klein - poziţia acelei pături de intelectuali transilvăneni care vedea în compromisul asumat (tinzând a reface, prin biserică şi şcoală, drumul arhetipal, relaţia cu Roma alma mater) un mijloc de emancipare şi renaştere naţională.

Ca mai toţi cărturarii clerici din generaţia de preiluminişti ai Blajului, îmbrăţişa aspectele de interes apologetic, doctrinar, cu un amestec de fervoare şi radicalism, optică nuanţată mai târziu de corifeii Şcolii Ardelene (preocupaţi, în următoarele decenii, a netezi asperităţile şi a marca ataşamentul ambelor Biserici faţă cu „legea” şi tradiţia comună, în matca spiritualităţii bizantine). Retorica, în rest, e cea uzuală, descripţia şi evocarea mai păstrând ceva din ingenuitatea stilului cronicăresc, la fel şi vehemenţa moralizatoare.

Zădărnicind calea deschisă recon­cilierii la „Soborul” florentin (1439), neamul „vestit” al grecilor provoacă adâncirea schismei în aria creştinătăţii. Trufia şi resentimentele oferă o nefastă pildă de risipire şi discordie, deplânge Cotore, într-un pasaj ce aminteşte de privirea sceptică şi de reflecţiile stolnicului Cantacuzino asupra „naşterii şi stri­căciunii”, a strălucirii şi erorii guvernând în toate cele hărăzite oamenilor. În termeni antitetici, trecut - prezent, mărire şi cădere, Cotore va situa şi evoluţia, sub spectru tragic, a românilor - descendenţi autentici ai „râmlenilor” -, a căror glorie şi vrednicie de odinioară ar contrasta însă cu ignoranţa neamului („încungiurat de norul neştiinţii”) de pe un teritoriu altădată independent şi unitar.

Alte câteva texte, cu folos didactic (Pravila, după rândul slovelor de la buchi sau Cartea de religia şi obiceiurilor turcilor, ieşite de sub teasc sau nu), rămân să circule în epocă, atribuite, de asemenea, lui Cotore.

Opera literară

  • Despre articuluşurile ceale de price, ediţie îngrijită de Laura Stanciu şi Alin-Mihai Gherman, introducere de Laura Stanciu, prefaţă de Iacob Mârza, Alba Iulia, 2000.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …