Gheorghe Crăciun

Gheorghe Crăciun (8 mai 1950, Tohanu Vechi, judeţul Braşov) - prozator, eseist şi istoric literar. Este fiul Mariei (născută Letcă), funcţionară, şi al lui Ştefan Crăciun, inginer. A absolvit în 1973 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, cu o lucrare de licenţă despre Teoria cazurilor lui John Fillmore.

Spiritul de echipă - boală de care, după cum declară singur, scriitorul nu s-a vindecat niciodată - îşi face simţite simptomele începând de acum: „Până în 1973, la terminarea facultăţii, am făcut parte dintr-un grup de tineri care redactau revista de perete-afiş «Noii». Aceşti tineri se numeau Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Constantin Stan, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Ion Lăcustă. Grupul acesta nu mai există astăzi, dar spiritul său s-a impus, şi asta poate în prelungirea căutărilor Şcolii de la Târgovişte, căreia cărţile noastre i-au fost afiliate nu de puţine ori”.

Între 1973 şi 1990 Crăciun a fost profesor la diferite şcoli generale, după aceea a devenit lector de teoria literaturii la Universitatea din Braşov şi redactor şef-adjunct al revistei „Interval”. A debutat în 1970, în revista „Argeş” cu ciclul de poeme Legi de mişcare, iar în volum, cu romanul Acte originale / Copii legalizate (1982; Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor), îi urmează Compunere cu paralele inegale (1988) şi Frumoasa fără corp (1993).

Primul roman elimină din spaţiul său virtual orice distanţă sau fisură unde s-ar fi putut manifesta reflexia (auto)parodică. Dintre toţi optzeciştii, Crăciun îşi revelează cel mai limpede în­rudirea cu scrisul lui Radu Petrescu, la fel de transparent, de solemn şi de calm. În rest, obsesia şi tema principală nu diferă de fixaţiile care dau timbrul comun prozelor lui Ioan Groşan, Bedros Horasangian, Mircea Nedelciu etc.: ecuaţiile în care se plasează scrisul şi viaţa, scrisul şi insul, scrisul şi scrisul etc.

Sub lupa scriitorului fictiv al lui Crăciun nu intră numai scrisul, ci şi viaţa - denunţată pentru stereotipie, schematism, manierism, formalism -, cam tot atâtea păcate tradiţionale ale scrisului: „Aici e măreţia noastră - explică personajul lui Crăciun. Trăind în schema vieţii, suntem trăiţi de scheme, deşi le refuzăm, le contestăm şi credem că noi nu.” Compasul personajului-autor măsoară neliniştit distanţele dintre scris şi trăire, dintre schemă şi eveniment, torturat de angoasa că limbajul însuşi s-ar putea osifica şi deveni o schemă, una printre altele - deversându-se în vastul estuar de clişee rebutate ale existenţei.

Întâmplări - cum le numeşte cel ce scrie - nu se prea petrec în roman. Din gesturi banale, din momente terne şi decolorate se compune, cu opintiri şi pauze de respiraţie, destinul celui care scrie, numitul Vlad Ştefan, şi al familiei sale (soţia sa, Luiza, fiica sa, Tea). Radiografia existenţei lor mărunte este descompusă în posturi şi gesturi mecanice, de insectă aşezată cu forţa, de vie, sub lentila unui microscop. Sustrăgându-se ritmului de metronom al scrisului, o suită de scene, de peisaje (mai ales rurale), de fragmente de dialog trădează în Crăciun un cunoscător subţire al lumii (nu doar) arde­leneşti şi un prozator înnăscut, care se sileşte cât poate să pară „făcut”.

Cel de-al doilea roman, Compunere cu paralele inegale, este o rescriere după Dafnis şi Chloe al grecului Longos. Asta înseamnă, probabil, evoluţia autorului la paralele inegale: scrierea perspectivată pe două fire epice paralele, şi nu rapor­tul dintre viaţă şi text, cum au crezut unii cronicari literari. În loc să osifice cartea dându-i un aer de pedanterie livrescă, rescrierea dă textului alerteţe şi, în mod paradoxal, un iz de spontaneitate. Perspectiva metatexuală se lărgeşte mult.

Pe infrastructura romanului lui Longos se aşează, ca în virtutea unei atracţii magnetice, citate, referiri la alţi autori (Anton Holban şi mai ales Camil Petrescu), trimiteri la cartea ante­rioară a lui Crăciun şi la manufacturarea ei etc. În ramele livreşti intră, mulându-se perfect, destinele unor cupluri heteroclite. Nu doar Vlad Ştefan şi Luiza, ci şi altele (Laurian - Liana, apoi Laurian - Micaela, Theohar şi Dania) se supun traforului grecesc, fără a-şi pierde din naturaleţe. Tehnica parafrazei nu are un efect de dispersie, ci, dimpotrivă, oferă un liant solid pentru istoriile paralele de dragoste care alcătuiesc scrierea.

Departe de a ilustra o „limită” a romanului textualist, cea de-a doua carte a lui Crăciun pare mai curând debarasată de intransigenţele textualiste consacrate, practicând o autoreflexie bine strunită şi cantitativ măsurată. Referirile rituale la actul scrierii şi la consecinţele lui sunt înlocuite, inspirat, de trimiteri la modelul Longos şi de inserţii-citat, reproduse cu caractere grafice distincte. Salturile autorului de la o paralelă la cealaltă dau cărţii ritm şi antren, scoţând-o din calmul ticăit al celeilalte.

Frumoasa fără corp este, după toate aparenţele, al treilea panou epic, profitând sub toate aspectele de experienţa celorlalte două. Tot ce fusese înainte stridenţă, sincopă, discontinuitate, diferenţă, asperitate se netezeşte, se nivelează, se estompează, se topeşte în corporalitatea tenace şi totodată diafană a cuvintelor. Crăciun pare aici extrem de aproape de limita pe care singur şi-o fixează undeva: „Scrisul ca formă de rezistenţă la agresi­unile unui trup ce suspectează lumea de irealitate şi, mai mult decât atât, o trăieşte aşa, ca pe o fragilă iluzie”.

După 1990 autorul şi-a expus opţiunile teoretice şi prefe­rinţele literare într-o serie de eseuri, antologate în volumele Cu garda deschisă (1997), În căutarea referinţei (1998) şi Reducerea la scară (1999). Devenit în perioada postcomunistă cadru didactic la Universitatea din Braşov, publică un manual de teorie lite­rară: Introducere în teoria literaturii (1997). „Substanţa scrisu­lui - susţine Crăciun răspunzând unei anchete - este lipsită de valoare dacă nu s-a constituit în tine, într-o formă irepresibilă. Dacă scriitorul este un simptom social şi dacă eu sunt într-ade­văr un scriitor, atunci cărţile mele au o adresă precisă.” Pentru ca, în acelaşi interviu, într-un puseu de pesimism, să conchidă: „Singurul meu cititor sunt eu însumi”.

Opera literară

  • Acte originale / Copii legalizate, Bucureşti, 1982;
  • Compunere cu paralele inegale, Bucureşti, 1988;
  • Frumoasa fără corp, Bucureşti, 1993;
  • Cu garda deschisă, Iaşi, 1997;
  • Introducere în teoria literaturii, Chişinău, 1997;
  • Istoria didactică a literaturii române (în colaborare), Chişinău, 1997;
  • În căutarea referinţei, Piteşti, 1998;
  • Experimentul literar românesc postbelic (în colaborare cu Monica Spiridon şi Ion Bogdan Lefter), Piteşti, 1998;
  • Reducerea la scară, Piteşti, 1999;
  • Aisbergul poeziei moderne, postfaţă de Mircea Martin, Bucureşti, 2001;
  • Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei), Cluj Napoca, 2003;
  • Introducere în teoria literaturii, Chişinău, 2003.

Antologii

  • Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, Bucureşti, 1994.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …