Gheorghe I. Brătianu despre Marea Neagră

Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), ca şi A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga a avut o viziune europeană asupra istoriei poporului român. Ultima sa monografie, apărută postum, Marea Neagră, a făcut dovada vocaţiei sale de a scrie o istorie totală.

El a arătat că Marea Neagră „s-a dovedit un factor de apropiere şi de unitate între regiunile al căror litoral îl scaldă, mai mult decât o barieră ce separă popoarele şi civilizaţiile”. Istoricul era convins că Marea Neagră, anticul Pontus Euxinus, a avut o importanţă economică şi politică fără egal între mările zonei euro-asiatice în ultimele trei milenii.

Lucrarea prezintă probleme legate de geografie, demografie, economie, instituţii şi cultură din zona Mării Negre, dar şi marile personalităţi politice, de la Darius I la Mehmed al II-lea. Gheorghe Brătianu scoate în evidenţă modul cum Marea Neagră a influenţat istoria popoarelor din zonă, inclusiv istoria românilor.

Gheorghe I. Brătianu consideră Marea Neagră ca pe o „placă turnantă” şi „gară ordonatoare” ce influenţează în mod direct toată economia europeană, determinând atât fluxul prosperităţii sale, cât şi refluxul recesiunilor şi al crizelor. Marea Neagră este nodul unde se unesc toate legăturile politice, economice şi culturale dintre Europa şi Asia, fiind punctul de întâlnire al popoarelor şi civilizaţiilor celor mai importante de la Mediterană la Pacific.

Istoricul consideră că marea a jucat un rol important în constituirea statului medieval la români, ca „o rezultantă naturală şi logică a căilor de comunicaţie ce se îndreptau de la pieţele Poloniei şi ale Europei Centrale spre Marea Neagră.... în fond drumul a creat statul”. De asemenea, Gheorghe I. Brătianu consideră că însăşi libertatea românilor a fost în strânsă legătură cu accesul lor la mare.

El arată că dominaţia otomană s-a înăsprit după ce au căzut sub stăpânirea otomană Dobrogea, cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, iar cucerirea libertăţii în epoca modernă s-a datorat”revenirii românilor la mare, când, prin Tratatul de la Adrianopol (1829) era ridicat monopolul turcesc şi românii au reintrat în comerţul pontic apoi prin revenirea gurilor Dunării Moldovei (1856), şi prin alipirea Dobrogei la România, în 1878.

Istoricul subliniază faptul că „Acestui factor maritim îi datorează istoria românească, în particular, de a fi diferită de aceea a ţărilor rămase departe de marile drumuri ale comerţului şi ale războiului, ţări care sunt mai fericite poate în epocile de criză; ele nu atrag asupra lor atenţia prea stăruitoare a diplomaţilor şi strategilor. Dar negreşit, aici se află şi reversul inevitabil al medaliei: interesul istoric pe care-l suscită o regiune geografică este un privilegiu care se plăteşte scump.

E o realitate faptul că istoria românească nu s-ar putea înţelege fără a lua în consideraţie drumurile şi influenţele ce se încrucişează pe teritoriul unde ea s-a dezvoltat, până a făcut din ea o adevărată răscruce a civilizaţiilor şi a negoţului, dar, deopotrivă, din nefericire, a invaziilor şi războaielor”.

Bazându-se pe o multitudine de izvoare narative, economice şi diplomatice de provenienţă diversă, Gheorghe I. Brătianu a realizat o frescă remarcabilă a rolului Mării Negre în succesiunea civilizaţiilor din zona sa sub aspect economic, politic şi cultural, cu implicaţii asupra teritoriului românesc.

El a scos în evidenţă dinamica drumurilor comerciale ce au unit porturile pontice cu zone din Europa şi Asia, dar şi marile confruntări dintre puterile vremii pentru controlul acestor porturi, până la intrarea definitivă a lor sub control otoman, prin cucerirea Constantinopolului, la 1453.