Gheorghe Brancovici

Gheorghe Brancovici (1645, Ineu, judeţul Arad - 19 decembrie 1711, Cheb, azi Eger, Cehia) - cronicar şi traducător.

Brancovici, care îşi crease o falsă genealogie de urmaş al vechilor despoţi sârbi, era unul dintre numeroşii copii ai Mariei şi ai lui Ioan Racz, descendenţii unor vechi luptători antiotomani, colonizaţi în comitatele româneşti. Fire ambiţioasă de aventurier îndrăzneţ şi duplicitar, bun poliglot (cunoştea sârba, maghiara, turca, germana, latina şi slavona), Brancovici se lansează într-o complicată carieră politico-diplomatică, avându-l, mult timp, drept mentor şi eminenţă cenuşie - în planurile de eliberare a popoarelor balcanice de sub stăpânirea turcească şi de creare a unui stat sârbesc sub conducerea sa - pe mai vârstnicul său frate, Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului.

Interpret pe lângă capuchehaia principelui Transilvaniei, Mihail Apafi, la Poarta Otomană, între 1663 şi 1667, pleacă, în 1668, cu solia mitropolitului Sava, la Moscova, pentru a prezenta doleanţele Bisericii Ortodoxe, persecutată în Ardeal, şi planul secret al unei alianţe antiotomane. Perspectiva organizării unei ligi creştine de către Imperiul Habsburgic şi Rusia îl fac să trateze, în secret, cu agenţi imperiali şi, în 1673, cu domnitorul muntean Grigore Gh. Ghica.

Datorită experienţei sale diplomatice, este, între 1675 şi 1677, capuchehaia principelui Apafi la Constantinopol. După arestarea fratelui său, în 1680, Brancovici se refugiază în Ţara Românească. În perioada 1680-1689, petrecută la Curtea lui Şerban Cantacuzino, are un rol politic activ, făcând un joc dublu, ulterior fatal, prin relaţiile întreţinute cu Austria şi Rusia. Stimulat de mediul cultural şi de personalităţile de la Curtea munteană (Radu Năsturel, Constantin Brâncoveanu şi stolnicul Constantin Cantacuzino), se dedică operelor de istorie şi traducerilor. Pentru serviciile aduse imperialilor este înnobilat baron (1683) şi conte (1688).

În 1689, când trupele austriece pătrund în Peninsula Balcanică, se considera, fără realism politic, aproape de împlinirea proiectului de a reînvia despotatul sârbesc. După descoperirea legăturilor sale cu Rusia, este arestat în 1689 la Kladova şi rămâne, până la sfârşitul vieţii, prizonierul Habsburgilor, la Viena şi, din 1703, la Eger.

Prima sa operă, Cronica slovenilor, Miticului, Misii cei din Sus şi cei din Jos Misii, scrisă în limba română între 1684 şi 1687 şi publicată de Aron Densuşianu în 1893 şi de Nicolae Iorga în 1917, este un sinopsis, cuprinzând, după metoda analelor medievale, istoria biblică, cea antică şi, într-o secţiune mai extinsă şi originală, istoria popoarelor din sud-estul Europei până la 1686. Izvoarele scrierii sunt vechi cronici sârbeşti, polone (Marcin Kromer), ungare (Antonio Bonfini), viaţa lui Ştefan Deceanski, scrisă de Grigorie Ţamblac, legende istorice şi mărturii personale.

Cronicarul insistă asupra istoriei sârbeşti şi a personajelor de prim-plan: viteazul despot Ştefan Deceanski şi fiul acestuia, Ştefan Duşan, prins într-o imagine întunecată de paricid, cneazul Lazăr, învingătorul turcilor la Kosovo, şi eroul popular Milos Cobilici. Sunt consemnate sau dau chiar titlul unor capitole luptele importante cu turcii de pe Câmpia Mierlei, de la Nicopole, Varna, Câmpul Pâinii, Oradea şi Viena. Istoria românilor, prezentată sumar dar cu interes, păstrează câteva anacronisme în interpretarea originilor, însă acordă pasaje ample victoriilor de la Posada şi Rovine. Semnificativă pentru sentimentele cronicarului este importanţa acordată domnitorilor ce s-au impus în lupta antiotomană: Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sau Iancu de Hunedoara.

Ultimele ştiri de istorie românească, la care Brancovici a fost martor, sunt cele despre domnia şi familia lui Şerban Cantacuzino. Valoarea literară notabilă a cronicii, scrisă într-o limbă influenţată de latina de cancelarie, este dată şi de naraţiunile anecdotice şi de legendele istorice, asemănătoare celor din Ion Neculce şi cărţile populare. Importantă pentru istoriografia sârbă este ampla cronică scrisă în slavo-sârbă, între 1693 şi 1705 (2.600 de pagini de manuscris), din care Silviu Dragomir a publicat fragmente în 1923. Ea interesează istoria românească pentru un cuprinzător capitol despre secolul al XVI-lea, ce completează datele din cronicile muntene, şi prin partea memorialistică privitoare la fraţii Brancovici.

Influenţat de Sava mitropolitul, cărturarul lasă şi trei traduceri din literatura religioasă slavonă, ale unor cărţi elementare, pentru popor. Figură complexă şi contradictorie, aventurier şi umanist erudit, Brancovici este revendicat de două culturi.

Opera literară

  • Hronica slovenilor, Illiricului, Misii cei din Sus şi cei din Jos Misii (publicată de Aron Densuşianu), „Revista critică literară”, 1893;
  • Opere, ediţie îngrijită de Nicolae Iorga, Iaşi, 1917;
  • Cronica românească, ediţie îngrijită de Damaschin Mioc şi Marieta Adam-Chiper, introducere de Damaschin Mioc, Bucureşti, 1987.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …