Gheorghe Bărgăuanu

Gheorghe Bărgăuanu (4 august 1896, Lunca Filipeni, judeţul Bacău - 8 martie 1964, Bucureşti) - poet. Este fiul Domnicăi (născută Cucu) şi al lui Grigore Bărgăuanu, ţărani. Bărgăuanu e admis, în 1908, bursier, la Iaşi, al Liceului Internat, încheind mai apoi, strălucit, în fruntea promoţiei. Sensibil, iscoditor, generos, capabil de prietenii de durată (cu Ionel Teodoreanu şi Stejar Ionescu, colegi de clasă şi de scris), nu e scutit de traumele unei vieţi sinuoase; chemat din Şcoala Militară direct în tranşee - „calificat” telegrafist pe frontul Oituz - Târgu Ocna - Caşin -, îşi vede tipărită întâia poezie în ziarul „România”, în februarie 1918.

Student la Facultatea de Drept din Iaşi, obţinea licenţa într-un singur an (în iunie 1919), trecând examenele în avans. Primeşte, tot acum, „Coroana României” în grad de cavaler (distincţie remisă tânărului rezervist şi în 1922, concomitent cu Crucea comemorativă a războiului). Se face remarcat cu versurile publicate, în 1920, în „Viaţa românească” (va fi aici corector, redactor şi secretar de redacţie o vreme; o primă căsnicie cu Maria, fiica lui Garabet Ibrăileanu, va eşua în schimb).

Ca avocat şi membru al Baroului ieşean, Bărgăuanu practică până la începutul anilor ’30, dată la care intră în magistratură. E, rând pe rând, judecător la Iaşi, consilier la Curtea de Apel (din Iaşi se va transfera la Bucureşti, în 1943), secretar general în Ministerul de Justiţie (în perioada de interimat a lui Lucreţiu Pătrăşcanu), funcţionează la înalta Curte de Casaţie (1945) şi la Curtea Supremă, până în 1948, când e constrâns, se pare, a abandona.

În literatură, ca şi în publicistică, poetul se manifestă cu parcimonie, selectiv, cenzurat, având mistica paginii scrise, ca mai toţi „ vieţiştii”. Se afirmă nezgomotos, cu poeziile grupate în Pământ şi soare (1927). Semnează în „Gândirea” (redacţia clujeană), „Adevărul literar şi artistic”, „Glasul nostru” (Bacău) sau „însemnări ieşene”, cu reveniri, după al doilea război mondial, în „Torţa”, „Viaţa românească”, în „Universul” (la rubrica „Mişcarea în magistratură”). Sub pseudonimul Grigore Filip, de care mai uzase în „Opinia” din Iaşi, în anii interbelici, ia parte la dezbateri ce vizează cultivarea limbii, iniţiate de revista „Cum vorbim”.

Hrănit de energii primordiale, peisajul agrest trimite încă, la Bărgăuanu, discrete semnale, până la margini obscure, „viclene” de târg, la pragul căruia se poticnesc „uliţa”, drumul („figură” ce revine în poeme obsesiv), de unde şi exasperarea reprimată, senzaţia de claustrare, în piatră sau în „dugheni îngenuncheate”, aşteptând umil, ca dinspre un alt orizont, transcendent, „darul pâinii”.

Poetul pare astfel a celebra, şi el, elanul primitiv şi inocenţa satului, în replică la spleen şi la anostul citadin, dar nostalgiile sunt reţinute şi oarecum „obiectivate” în tonul epic, nesentimental şi în culorile, mai adesea tranşante, cu urme expresioniste în limbaj. Titlul însuşi al cărţii învedera afinitatea, corespondenţa durabilă şi, deopotrivă, tensiunea, distanţa în contrapunerea termenilor: pământ şi soare, teluric-uranic.

August cândva, timpul devine material, proliferând în roduri, precipitându-se a se filtra în alambicuri. Poetul e notabil în scenele „de gen”, cu aer „olandez” (G. Călinescu), sau când glorifică prozaic abundenţa, într-un peisaj ce aminteşte pe alocuri de Verhaeren, din Flamande. Poloboace, căpiţe, cârciumi în „medean”, pieţe de peşte, „cară cu boi” încremenite la răspântii, asemenea unor menhire, fac relieful acestei lirici, în care oraşul, „bătrân”, se animă de o continuă, subtilă aproape, împresurare a satului, absorbind însetat jertfa de roade, aromele, „susurul”, ca un „plămân”.

Aspecte disonante în târgul-relicvariu, vegheat de soarele crepuscular, vara, exuberanţa coacerii, „pârga” scapă mereu undeva în afară de cadru, în prim-planul poemelor invadează substituţii solari, produsele ardelenilor - fânul, grâul sau vinul -, esenţele, filtrul; regăsite în alt anotimp, al penumbrei, al ploilor dezolante, provinciale, cu unda abia perceptibilă de melancolie, ce spiritualizează decorul.

Mai încăpător, dar eterogen, volumul postum, Anotimpuri (1980), îl dezvăluie pe poet mai puţin apăsat de canoane, mai expansiv şi „vulnerabil”. Lirismul e difuz, evanescent, versul lăsat să vibreze acum şi pe coarde intime. Întrebările conduc meditaţia (moartea, vanitatea vieţii şi a creaţiei) în texte cu turnură vag argheziană, alteori Bărgăuanu, discret confesiv, secondându-i pe Otilia Cazimir sau pe Demostene Botez.

Opera literară

  • Pământ şi soare, Iaşi, 1927;
  • Anotimpuri, ediţie îngrijită de Grigore Bărgăuanu şi Ion Magnea-Potopin, Bucureşti, 1980;
  • Poezii, ediţie îngrijită de Grigore Bărgăuanu, prefaţă de Constantin Ciopraga, Iaşi, 1997.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …